Capitolul IÎnălţimile lor

Lordul Piborne, fără a-şi pierde câtuşi de puţin din demnitatea ţinutei nobiliare, a ridicat diferite hârtii împrăştiate pe masa camerei lui de lucru, a mutat din loc ziarele risipite ici şi colo, şi-a pipăit buzunarele halatului de casă din pluş galben-auriu, le-a scotocit pe acelea ale pardesiului gri-fer întins pe spătarul unui fotoliu, apoi, întorcându-se, şi-a concentrat privirea printr-o încruntare imperceptibilă a sprâncenelor.

În felul acesta aristocratic, fără nici o altă încordare a trăsăturilor feţei, îşi făcea de obicei cunoscute Înălţimea Sa cele mai vii nemulţumiri.

O uşoară înclinare a bustului a dat de înţeles că este cât pe ce să se aplece ca să arunce o privire pe sub masă, acoperită până jos la picioare de un covor cu ciucuri mari; însă, răzgândindu-se, a găsit de cuviinţă să apese pe butonul unei sonerii, aflată la colţul căminului.

Aproape numaidecât John, feciorul, s-a ivit în pragul uşii şi a rămas nemişcat.

— Vedeţi dacă portofelul meu n-a căzut cumva sub această masă, a spus lordul Piborne.

John s-a aplecat, a săltat covorul acela gros şi s-a ridicat cu mâinile goale. Portofelul Înălţimii Sale nu se găsea câtuşi de puţin în acest loc. A urmat o nouă încruntare a sprâncenelor lordului Piborne.

— Unde este lady Piborne?

— În apartamentele domniei sale, i-a răspuns valetul.

— Dar contele Ashton?

— Se plimbă prin parc.

— Prezentaţi-i omagiile mele Înălţimii Sale lady Piborne, spunându-i totodată că aş dori să am onoarea de a-i vorbi cât mai curând cu putinţă.

John a făcut stânga-mprejur ţeapăn de parcă înghiţise un par – un servitor stilat nu are de ce să se încline în timpul serviciului – şi a ieşit din cabinet cu un pas mecanic spre a îndeplini poruncile stăpânului său.

Înălţimea Sa lordul Piborne este în vârstă de cincizeci de ani – cincizeci de ani de adăugat celor câteva secole pe care le numără nobila lui familie, neîntinată de vreo pierdere de rang şi privilegii sau decădere de la virtuţile strămoşeşti. Membru de seamă al Camerei superioare

[53], el este de bună credinţă atunci când îi pare rău după străvechile drepturi ale feudalităţii – vremea fiefurilor

[54], a rentelor, a bunurilor ereditare scutite de privilegii senioriale, a domeniilor, a dreptului de viaţă şi de moarte asupra supuşilor exercitate de strămoşii săi, a omagiilor nelimitate aduse de către vasali. Niciunul din cei ce n-au avut parte de o origine la fel de veche ca a lui, care nu poate invoca o stirpe tot atât de veche, nu sc deosebeşte, pentru dânsul, de ţărănoi, mitocani, şerbi şi ţopârlani. Dumnealui este marchiz, fiul său este conte. Baroneţii, cavalerii şi alţii asemenea de rang inferior abia dacă au, după părerea lui, dreptul de a figura în anticamerele adevăratei nobilimi. Înalt, slab, spânatic la faţă, cu ochii stinşi de atâta obişnuinţă de-a se arăta plini de dispreţ, cu vorba rară şi tăioasă, lordul Piborne reprezintă tipul acelor trufaşi gentilomi turnaţi în învelitoarea vechilor hrisoave de nobleţe şi care sunt – din fericire – pe cale de dispariţie chiar şi din acest aristocratic regat al Marii Britanii şi Irlandei.

Se cuvine să observăm că marchizul este de obtrâşie engleză şi că nu a făcut o mezalianţă căsătorindu-se cu marchiza, care este de origine scoţiană. Înălţimile Lor erau născute una pentru cealaltă, foarte hotărâte să nu coboare nicicând de pe înaltul lor perchoir

[55] şi menite, după toate aparenţele, să lase nişte urmaşi de un soi cu totul superior. Ce vreţi? Asta li se trage de la calitatea lutului din care au fost plămădiţi primii indivizi ai acestor seminţii, încă de la începutul vremurilor istorice. Dumnealor îşi închipuie, fără îndoială, că bunul Dumnezeu îşi pune mănuşile ca să-i primească în sfântul său paradis!

Uşa s-a deschis şi, întocmai ca la intrarea unei înalte doamne în sălile de recepţie, feciorul a anunţat:Înălţimea Sa lady Piborne”.

Marchiza – numărând patruzeci de ani mărturisiţi – lungă, slabă, colţuroasă, cu părui lins şi cărare la mijloc, cu buzele strânse, nasul coroiat foarte aristocratic, pieptul ca o scândură şi umerii foarte înclinaţi îndărăt, de bună seamă că nu fusese frumoasă niciodată; dar, în ceea ce priveşte distincţia portului şi a manierelor, cât şi înţelegerea tradiţiilor şi a privilegiilor, lordul Piborne n-ar fi putut nicicând să se însoţească mai nimerit decât cu dânsa.

John a împins un fotoliu blazonat în care a luat loc marchiza şi s-a retras de îndată.

Nobilul soţ s-a exprimat în următorii termeni:

— Mă veţi scuza, marchiză, dacă am fost nevoit să vă rog a binevoi să vă părăsiţi apartamentele ca să îmi acordaţi favoarea unei convorbiri în cabinetul meu.

Nu trebuie să vă prindă mirarea dacă Înălţimile Lor schimbă între ele fraze de acest soi, chiar şi atunci când stau de vorbă între patru ochi. De altminteri, aşa o cer manierele alese. Şi, în plus, dânşii au fost crescuţi la şcoala „pudrei şi a perucii” a acelei gentry de odinioară. Niciodată n-au să fie dumnealor de acord să se înjosească rostind familiarităţi şi renunţând astfel la obişnuita trăncăneală pe care Dickens a botezat-o într-un chip cât se poate de nostim şi anume,peruco-pălăvrăgeală”.

— Mă aflu la ordinele domniei voastre, marchize, i-a răspuns lady Piborne. Ce întrebare anume aţi dori să-mi adresaţi?

— Aceea care urmează, marchiză, cerându-vă cu insistenţă să faceţi apel la amintirile dumneavoastră.

— Vă ascult.

— Marchiză, nu am plecat noi ieri de la castel pe la orele trei după-amiază ca să mergem la Newmarket la domnul Laird, attorney-ul nostru?

Trebuie să vă spunem că attorney se numeşte avocatul care funcţionează pe lângă tribunalele civile ale Regatului-Unit.

— Într-adevăr… ieri. în cursul după-amiezii, i-a răspuns lady Piborne.

— Dacă am memorie hună, contele Ashton, fiul nostru, ne însoţea în caleaşcă, nu-i aşa?

— Ne însoţea, marchize; el ocupa un loc în partea din faţă.

— Cei doi feciori nu şedeau în picioare, în spate?

— Ba da, după cum se şi cuvine de altfel.

— Acestea fiind spuse, marchiză, a replicat lordul Piborne, aprobând cu o uşoară mişcare a capului, vă reamintiţi, fără îndoială, că am luat cu mine un portofel ce conţinca hârtii referitoare la procesul cu care suntem ameninţaţi de către parohie…

— Proces nedrept, pe care ca are îndrăzneala şi neruşinarea să ni-l intenteze! a adăugat lady Piborne, subliniind această frază cu o intonaţie foarte semnificativă a vocii.

— Acest portofel, a reluat lordul Piborne, cuprindea nu numai acte importante, ci şi o sumă de o sută de lire sterline, în bancnote, destinată attorney-ului nostru.

— Amintirile domniei voastre sunt exacte, marchize.

— Ştiţi dar, marchiză, modul în care s-au petrecut lucrurile. Noi am ajuns la Newmarket fără a fi părăsit caleaşca. Domnul Laird ne-a întâmpinat în pragul casei sale. Eu i-am arătat hârtiile, m-am oferit să-i depun bancnotele în mână. El ne-a răspuns că nu are nevoie, pentru moment, nici de unele, nici de altele, adăugând că îşi propunea să se deplaseze la castel atunci când va fi venit vremea să se opună pretenţiilor parohiei…

— Pretenţii odioase, care odinioară ar fi fost considerate ca atentând la drepturile senioriale…

Şi, folosind asemenea termeni, atât de precişi, marchiza nu făcea altceva decât să repete cuvânt cu cuvânt o frază de care se servise lordul Piborne în mai multe rânduri în prezenţa ei.

— Rezultă aşadar, a reluat marchizul, că eu mi-am păstrat portofelul, că noi am urcat înapoi în trăsură şi că ne-am reîntors la castel pe la orele şapte, în clipa în care începea să se lase noaptea.

Seara fusese, într-adevăr, întunecoasă; lucrurile nu se petreceau decât în ultima săptămână a lunii aprilie.

— Or, a adăugat marchizul, acest portofel, pe care l-am pus înapoi în buzunarul stâng al şubei, îmi este cu neputinţă să-l regăsesc.

— Poate că l-aţi depus la întoarcere pe masa din cabinetul dumneavoastră?

— Tot astfel credeam şi eu, marchiză, însă l-am căutat zadarnic printre hârtiile mele…

— Nimeni nu a mai intrat aici de ieri încoace…?

— Ba da… John, feciorul, pe care nu este cazul să-l suspectez…

— Este întotdeauna prudent să ai suspiciuni faţă de oameni, i-a răspuns lady Piborne, chit că îţi recunoşti eroarea după aceea.

— Ar fi cu putinţă, la urma urmelor, a reluat marchizul, ca acest portofel să fi alunecat pe vreuna dintre banchetele caleştii…

— Feciorul ar fi băgat de seamă şi, afară numai dacă nu o fi crezut de datoria lui să-şi însuşească această sumă de o sută de lire…

— Cele o sută de lire, a spus lordul Piborne, în cel mai rău caz, le-aş sacrifica; însă aceste hârtii de familie care constituie drepturile noastre faţă de parohie…

— Parohie! a repetat lady Piborne.

Şi simţeai că însuşi castelul glăsuieşte prin gura ei, surghiunind parohia la rangul cel mai neînsemnat al unei vasale, ale cărei revendicări erau pe cât de vrednice de plâns, pe atât de necuviincioase…

— Astfel încât, a reluat dânsa, dacă se va întâmpla să pierdem acest proces… împotriva oricărei justiţii…

— Şi noi îl vom pierde fără îndoială, a afirmat lordul Piborne, dacă n-o să putem prezenta aceste acte…

— Parohia ar intra atunci în posesia celor o mie de acri de pădure care se învecinează cu parcul şi fac parte din domeniul casei de Piborne încă de pe vremea Plantageneţilor, nu este aşa?

— Ba da, marchiză.

— Ar fi un lucru de-a dreptul înfiorător!

— Înfiorător, desigur, ca tot ceea ce ameninţă proprietatea feudală din Irlanda – revendicările acestor home-rulers, retrocedarea pământului ţăranilor, răzvrătirea împotriva landlordismului!… Ah, noi trăim într-o epocă neobişnuită şi, dacă lordul-locotenent nu face bună rânduială, eu nu ştiu sau, mai curând, ştiu prea bine cum au să sfârşească stările acestea de lucruri…

În acel moment, uşa camerei de lucru s-a deschis şi un băiat tânăr s-a ivit în prag.

— Ah, dumneavoastră sunteţi, conte Ashton? a făcut lordul Piborne. Marchizul şi marchiza n-au neglijat niciodată să-i dea acest titlu fiului lor, care ar fi fost încredinţat că-şi încalcă toate îndatoririle decurgând din naşterea sa aleasă dacă nu i-ar fi răspuns:

— Vă doresc ziua bună, mylord tată.

După aceea, a înaintat către milady maică-sa, căreia i-a sărutat ceremonios mâna.

Acest tânăr gentleman de patrusprezece ani avea un chip cu trăsături regulate, dar din cale-afară de neînsemnat şi o fizionomie care, chiar cu trecerca anilor, n-avea să câştige nici în vioiciune, nici în inteligenţă. Dânsul era produsul cât se poate de firesc al unui marchiz şi al unei marchize rămaşi în urmă cu două veacuri, potrivnici oricărui progres al vieţii moderne, adevăraţi torys

[56] de dinaintea lui Cromwell, doi indivizi de neînduplecat. Instinctul de neam îl făcea să se poarte destul de cuviincios pe băiatul acesta ce rămânea conte până în vârful unghiilor, deşi fusese răzgâiat de către marchiză, iar servitorii castelului erau instruiţi cu grijă să-i îndeplincască până şi cea mai mică toană, în realitate, el nu avea niciuna dintre însuşirile vârstei sale – nici mişcările neaşteptate, nici ardoarea inimii, nici entuziasmul tinereţii.

Era un mic domn crescut anume ca să nu vadă decât fiinţe inferioare printre cei ce-i stăteau în preajmă, prea puţin milostiv cu oamenii sărmani, foarte la curent de pe acum cu toate lucrurile privind sportul – călărie, vânătoare, curse, crocket şi tenis, dar de o neştiinţă de carte aproape desăvârşită, în ciuda strădaniilor a o jumătate de duzină de profesori particulari, care acceptaseră misiunea zadarnică de a-l instrui.

Numărul acestor tineri gentlemen de obârşie înaltă, meniţi să ajungă într-o bună zi nişte desăvârşiţi imbecili, dar de o desăvârşită distincţie de altfel, are, de bună seamă, tendinţa de a se restrânge. Totuşi, ei mai fiinţează încă şi contele Ashton Piborne făcea parte dintre aceştia.

Problema portofelului i-a fost expusă neîntârziat. El şi-a reamintit că mylord tatăl său ţinea sus-zisul portofel în mână în clipa în care părăsea casa acelui attorney şi că l-a pus nu în buzunarul şubei sale, ci pe una dintre pernele trăsurii, îndărătul lui, atunci când au plecat din Newmarket.

— Sunteţi sigur de ceea ce spuneţi acum, conte Ashton?… a întrebat marchiza.

— Da, milady, şi nu cred că portofelul a putut să cadă din trăsură.

— Ar rezulta de aici, a spus lordul Piborne, că el se găsea încă acolo în clipa când noi am ajuns la castel…

— De unde trebuie să tragem concluzia că a fost sustras de către unul dintre servitori, a adăugat lady Piborne.

Aceasta a fost întru totul şi părerea contelui Ashton. El nu avea nici cea mai mică încredere în caraghioşii ăştia care sunt nişte spioni, atunci când nu sunt adevăraţi tâlhari – cel mai adesea şi una şi alta – şi pe care ar trebui să ai dreptul să-i baţi cu vergile, ca odinioară pe şerbii din Marea Britanie. (De unde o mai fi scos-o el şi pe asta, că în Marea Britanie au fost vreodată şerbi?

[57]) Dar, cea mai mare părere de rău îi era stârnită de faptul că marchizul şi marchiza nu-i atribuiseră un fecior pus numai în slujba lui sau, cel puţin, un groom

[59] Aşadar, un slujitor ce putea fi pedepsit de mâna stăpânului şi aşa mai departe.

Iată ce înseamnă într-adevăr să ştii să vorbeşti şi, ca să poţi folosi un asemenea limbaj, trebuie să recunoaştem că este nevoie să-ţi curgă prin vine un autentic sânge de Piborne!

Pe scurt, concluzia convorbirii a fost că portofelul fusese furat, că hoţul nu putea fi decât unul dintre servitori, că se cuvenea să se deschidă o anchetă şi că, aceia asupra cărora atârna până şi cea mai mică umbră de bănuială aveau să fie predaţi pe loc sergentului de poliţie, întrucât lordul Piborne nu mai avea dreptul de justiţie majoră şi minoră.

Ca urmare, contele Ashton a apăsat pe butonul unei sonerii şi, după câteva clipe, intendentul se înfăţişa dinaintea Înălţimilor Lor.

Era un adevărat tip de mâţă blândă domnul Scarlett, intendentul lordului Piborne, unul dintre indivizii aceia făţarnici şi pehlivani făcând-o pe sfântul şi fiind urât din toată inima de toată servitorimea castelului. Plin de purtări mieroase şi de mutre ipocrite, în chip mieros şi ipocrit îşi şi ocăra subalternii, fără mânie şi fără semeţie, mângâindu-i cu ghearele.

Însă, în prezenţa marchizului, a marchizei şi a contelui Ashton, avea înfăţişarea aceea modestă a unui paracliser dinaintea preotului paroh.

I s-a povestit întâmplarea. Portofelul, fără nici o îndoială, fusese depus pe pernele trăsurii şi ar fi trebuit să fie regăsit în acelaşi loc.

Aceasta a fost părerea domnului Scarlett, deoarece era părerea lordului şi a lady-ei Piborne. La sosirea caleştii, în timp ce dânsul se aţinea respectuos pe lângă portieră, întunericul îl împiedicase să vadă dacă portofelul era aşezat în locul indicat de marchiz.

Poate că domnul Scarlett avea să sugereze ideea că sus-pomenitul portofel putuse să cadă pe drum… Iată un lucru pe care s-a abţinut să-l facă. Asta ar fi sub-înţeles o lipsă de atenţie din partea lordului Piborne. Păzindu-se, aşadar, să-şi formuleze bănuiala, el s-a mulţumit să atragă atenţia asupra faptului că, de bună seamă, portofelul conţinea hârtii de mare valoare… Şi aceasta, se înţelege de la sine, pentru că aparţinea… pentru că avea onoarea să aparţină unui personaj atât de însemnat cum era castelanul.

— Fără cea mai mică îndoială, a afirmat acesta din urmă, că a fost comisă o sustragere.

— Noi vom spune un furt, dacă Înălţimea Sa binevoieşte să ne-o îngăduie, a adăugat intendentul.

— Da, un furt, domnule Scarlett, ba chiar furtul nu numai a unei sume destul de considerabile, ci şi a hârtiilor stabilind drepturile familiei noastre faţă în faţă cu parohia!

Şi cine n-a văzut expresia feţei intendentului, la gândul că parohia îndrăznea să-şi invoce drepturile împotriva nobilei case a Pibornilor – înfiorarea că nicicând n-ar fi fost cu putinţă în vremurile când privilegiile naşterii alese erau respectate de toată lumea – cine n-a observat atitudinca indignată a domnului Scarlett, tremurul mâinilor sale pe jumătate înălţate spre cer, ochii lui plecaţi spre pământ, nu şi-ar putea închipui ce grad de perfecţiune poate atinge în arta grimaselor prefăcătoria omului, nu, niciodată!

— Însă, dacă furtul a fost comis… a spus el în cele din urmă.

— Cum… dacă a fost comis? a replicat marchiza pe un ton plin de asprime.

— Înălţimea Sa să mă ierte, s-a grăbit intendentul să adauge, vreau să spun… de vreme ce el a fost comis, n-ar fi putut să fie săvârşit…

— Decât de către unul dintre oamenii noştri! a răspuns contele Ashton, fluturând în aer biciul pe care-l ţinea în mână într-un mod cu totul feudal.

— Domnul Scarlett, a reluat lordul Piborne, va binevoi să înceapă o anchetă, spre a descoperi vinovatul sau vinovaţii şi, pe baza unui affidavit60 să reclame intervenţia justiţiei, deoarece nouă nu ne mai este îngăduit s-o exercităm pe propriul nostru domeniu!

— Iar dacă ancheta nu duce la nici un rezultat, a întrebat intendentul, ce hotărâre urmează să ia Înălţimea Sa?

— Toţi oamenii de la castel vor fi concediaţi, domnule Scarlett, toţi!

După acest răspuns, intendentul s-a retras, în momentul în care marchiza se reîntorcea în apartamentele sale iar contele Ashton se ducea din nou în parc după câinii săi de vânătoare.

Domnul Scarlett a fost nevoit să se ocupe numaidecât de însărcinarca ce-i fusese impusă. Pentru dânsul era neîndoios faptul că portofelul căzuse din trăsură, în timpul drumului de la Newmarket la castel. Era cu mult prea vădit, chiar dacă asta făcea să iasă în evidenţă neglijenţa lordului Piborne. Dar, atâta vreme cât stăpânii îi pretindeau să constate un furt, el avea să-l constate… să descopere un hoţ, el urma să-l descopere… de-ar fi ştiut de bine că trebuie să vâre în pălărie numele tuturor servitorilor şi să-l facă răspunzător de această crimă pe acela care ar fi ieşit la sorţi.

Deci, valeţii de însoţire şi feciorii de casă, femeile de serviciu, bucătarul şef, vizitiii, băieţii de la grajduri, au fost siliţi să se înfăţişeze dinaintea intendentului. Se înţelege de la sine că ei şi-au afirmat sus şi tare nevinovăţia şi, în ciuda faptului că domnul Scarlett avea o părere bine stabilită în această privinţă, el nu i-a scutit de insinuările cele mai răuvoitoare, ameninţându-i că-i va da pe mâna sergenţilor de poliţie dacă nu se găseşte portofelul. Nu numai că fusese furată suma de o sută de lire, dar hoţul sau hoţii mai sustrăseseră şi un act autentic, ce stabilea drepturile lordului Piborne la procesul în curs de judecată… şi pentru ce vreun servitor să nu-şi fi trădat stăpânul în folosul parohiei?… Cine putea face dovada că n-a fost tocmit ca să dea lovitura?… Ei bine, să ajungă el să pună mâna pe acest răufăcător, că se va considera fericit dacă va ajunge într-un convoi pentru penitenciarele din insula Norfolk… Lordul Piborne era un om puternic şi să furi un senior ca dânsul e ca şi cum ai fi prădat pe un membru al familiei regale…

Domnul Scarlett le-a vorbit în acest chip tuturor acelora pe care i-a supus interogatoriului. Din nenorocire, nimeni n-a vrut să accepte a mărturisi că este autorul crimei şi, după ce şi-a încheiat minuţioasa anehetă, intendentul s-a grăbit să-l informeze pe domnul Piborne că toată strădania lui n-a dus la nici un rezultat.

— Aceşti oameni sunt înţeleşi, a declarat marchizul, şi cine poate şti dacă nu şi-au împărţit între ei beneficiul furtului…?

— Eu cred că înălţimea Sa are dreptate, a replicat domnul Scarlett. La toate întrebările pe care li le-am pus, mi-au dat răspunsuri identice. Acest lucru dovedeşte îndeajuns că oamenii sunt înţeleşi între ei.

— Le-aţi inspectat camerele, dulapurile şi valizele, Scarlett?

— Nu încă. Înălţimea Sa va fi fără îndoială de acord că nu aş putea-o face în chip eficient decât în prezenţa domnului constable…

— Este adevărat, i-a răspuns lordul Piborne. Trimiteţi deci un om la Kanturk… sau mai bine… duceţi-vă dumneavoastră înşivă. Voiesc ca nimeni să nu poată părăsi castelul înainte de terminarea anchetei.

— Poruncile Înălţimii Sale vor fi îndeplinite întocmai.

— Şi acel constable se va îngriji să aducă şi câţiva agenţi de poliţie cu sine, domnule Scarlett…

— Am să-i transmit dorinţa Înălţimii Sale şi el nu va întârzia s-o aducă la îndeplinire.

— Veţi merge, de asemenea, la Newmarket, ca să-l preveniţi pe attorney-ul meu că trebuie să mă întreţin cu el în privinţa acestei afaceri şi că îl aştept la castel.

— Va fi înştiinţat chiar astăzi.

— Când plecaţi?

— Numaidecât. Am să fiu înapoi până la căderea serii.

— Bine!

Toate acestea se petreceau la 29 aprilie, în cursul dimineţii. Fără să spună ni-mănui ce avea de gând să facă la Kanturk, domnul Scarlett a poruncit să-i fie înşeuat unul dintre cei mai buni cai din grajd şi tocmai se pregătea să-l încalece, când sunetul unui clopot a răsunat la poarta de serviciu, în apropierca locuinţei portarului.

Poarta s-a deschis şi un copil de vreo zece ani s-a ivit în cadrul ei. Era Prichindel.