Capitolul II VREME DE PATRU LUNI.

În provincia Munster este cuprins comitatul Cork, care se învecinează cu comitatele Limerick şi Kerry. El ocupă partea meridională a acesteia, între golfurile Bauntry şi Youghal-Haven şi are drept capitală oraşul Cork, iar ca port principal, Queenstown, situat în golful cu acelaşi nume, unul dintre cele mai frecventate din întreaga Irlandă.

Comitatul este străbătut de diferite linii de railway; una dintre ele, trecând prin Mallow şi Killarney, urcă până la Tralee. Ceva mai sus, în porţiunea de cale ferată ce merge de-a lungul albiei râului Blackwater, la şase kilometri spre sud de Newmarket se află târgul Kanturk, iar mai departe, la încă doi kilometri, castelul Trelingar.

Acest măreţ domeniu aparţine străvechii familii a Pibornilor. El cuprinde o sută de mii de acri aparţinând aceluiaşi proprietar – printre cele mai mănoase terenuri din câte se găsesc în Irlanda şi a căror exploatare îi aduce landlordului arenzile cele mai ridicate din regiune. Marchizul de Piborne ar fi deci un om foarte bogat numai prin aceasta, fără a mai vorbi despre celelalte venituri pe care i le aduc proprietăţile marchizei din Scoţia. Averea sa este socotită printre cele mai considerabile din ţară.

Dar, dacă lordul Rockingham nu venise niciodată să-şi viziteze pământurile din comitatul Kerry, lordul Piborne n-ar fi putut să fie acuzat că practică absenteismul! După o şedere de patru sau cinci luni, fie la Edinburgh, fie la Londra, el venea cu regularitate să se instaleze la Trelingar-castle.

Un domeniu cu o asemenea întindere cuprinde neapărat un mare număr de mici arendaşi. Populaţia agricolă ce vieţuia pe pământurile marchizului ar fi fost de ajuns ca să umple un sat întreg. Însă, din faptul că ţăranii de la Trelingar-castle nu erau administraţi de unul ca John Eldon în contul ducelui de Rockingham şi strânşi cu uşa de unul ca Harbert pe seama lui John Eldon, n-ar trebui să trageţi concluzia că ei erau mai bine trataţi. Atâta doar că erau luaţi mai cu duhul blândeţii. Fără îndoială că vechilul Scarlett îi urmărea cu străşnicie pe fermieri pentru neplata arenzilor şi-i alunga de la casele lor; însă o făcea în felul lui, compătimindu-i, deplângându-i, întristându-se la gândul necazurilor pe care aveau să le întâmpine – rămaşi fără adăpost, lipsiţi de pâine – asigurându-i că asemenea izgoniri îl fac pe stăpânul său să i se rupă inima… Sărmanii oameni nu erau, prin asta, mai puţin daţi afară şi este foarte puţin probabil că simţeau o cât de mică mângâiere sufletească, gândindu-se cât de tare se întristează Înălţimile Lor.

Castelul avea vreo trei secole, fiind clădit pe vremea Stuarţilor. Deci, construcţia sa nu urca până în epoca Plantageneţilor, atât de scumpă Pibornilor. Totuşi, actualul său proprietar îl reparase pe dinafară, astfel încât să-i dea o înfăţişare cât mai feudală, punându-i creneluri, machicoulis61, gherete pentru santinele, apoi, deasupra unui şanţ lateral, un pod mobil care nu se ridica niciodată şi o hersă

[62] care nu cobora nicicând.

În interior se desfăşurau apartamente spaţioase, mai confortabile decât ar fi fost ele pe vremea lui Eduard al IV-lea

[63] sau a lui Ioan Fără Ţară

[65]zenta o sarcină impusă de modernism, pe care trebuiau să o suporte personajele, în fond foarte grijulii cu tabieturile şi confortul lor.

Pe laturile castelului se înălţau acareturile şi anexele – grajduri, remize pentru trăsuri, clădiri de serviciu. În faţă se întindea o vastă curte de onoare, plantată cu fagi superbi, mărginită de două pavilioane şi înconjurată de un grilaj monumental. Unul dintre pavilioane, pe dreapta, slujea drept locuinţă portarului sau mai degrabă străjerului, ca să folosim un cuvânt mai medieval.

La poarta acestui pavilion tocmai suna eroul nostru, în clipa în care grilajul se deschidea ca să-i îngăduie administratorului Scarlett să treacă.

Se scurseseră vreo patru luni de la ziua aceea de neuitat în care copilul adoptiv al familiei Mac Carthy a părăsit ferma Kerwan. Ne vor fi de ajuns doar câteva rânduri spre a vă spune ce se întâmplase cu dânsul în această perioadă a existenţei sale.

Atunci când Prichindel a părăsit casa în ruine, pe la vreo cinci seara, începuse de fapt să se lase noaptea. Întrucât nu-i întâlnise pe domnul Martin şi pe ai săi pe drumul ce ducea spre Tralee, s-a gândit mai întâi să se îndrepte către Limerick unde, fără îndoială, sergenţii primiseră ordin să-şi conducă prizonierii. Să regăsească familia Mac Carthy, să i se alăture spre a-i împărtăşi soarta – oricare ar fi fost aceea – i se părea a fi lucrul cel mai indicat. Ce, nu era el destul de mare, îndeajuns de puternic ca să câştige niscaiva bani de pe urma muncii lui? Şi-ar fi oferit braţele, nu s-ar fi dat în lături de la orice trudă… Dar, vai! La zece ani, ce putea dânsul să nădăjduiască? Ei bine, mai târziu da, atunci când va căpăta lefuri mari, toţi banii vor fi pentru părinţii săi adoptivi şi, mai târziu încă, ajungând bogat – căci o să ştie să se îmbogăţească – le va face o viaţă înlesnită, le va asigura bunăstarea de care se bucurase şi dânsul la ferma Kerwan.

Între timp, pe şoseaua aceea pustie, în plină regiune devastată de mizerie, părăsită de cei pe care nu mai ajungea să-i hrănească, pierdut în mijlocul unei întunecimi îngheţate, Prichindel se simţea mai singur ca oricând în viaţă. La vârsta lui, rar se întâmplă să existe copii lipsiţi de o legătură oarecare, dacă nu cu o familie, cel puţin cu o instituţie de binefacere care îi adăposteşte şi îi creşte. Însă el, era el altceva decât o frunză smulsă şi rostogolită în drum? Frunza aceasta merge oriîncotro o bate vântul şi tot astfel se va întâmpla cu dânsa până în clipa când nu va mai fi decât praf şi pulbere. Nu, nu e nimeni pe lume căruia să i se facă milă de el! Dacă nu-i va regăsi pe alde Mac Carthy, nu ştie ce se va alege de dânsul!… Dar, încotro să meargă să-i caute?… Pe cine să întrebe ce s-a întâmplat cu ei?… Şi dacă s-or decide să părăscască ţara, asta presupunând că n-au fost vârâţi la puşcărie, dacă vor cumva să emigreze – ca atâţia alţii dintre compatrioţii lor – în Lumea Nouă…?

Băieţaşul nostru s-a hotărât să meargă în direcţia oraşului Limerick – păşind de-a dreptul peste câmpia albă de nea. Temperatura glacială ar fi devenit de neîndurat dacă sufla vreun crivăţ aspru. Însă atmosfera era liniştită, iar cel mai mic zgomot se făcea auzit până departe. A mers astfel mai bine de doi kilometri, fără să întâlnească ţipenie de om, cam la întâmplare s-ar putea spune, întrucât nu se încumetase niciodată să umble prin această parte a comitatului, acolo unde iau naştere primele ramificaţii ale munţilor. Drept înaintea lui, pădurile de brazi întunecau şi mai tare orizontul câmpiei.

În acel loc, Prichindel, pe care călătoria până la Tralee şi înapoi îl obosise peste măsură, a simţit că-l părăsesc puterile, oricât de rezistent era el. I se îndoiau genunchii, picioarele i se poticneau prin toate gropile. Şi, cu toate acestea, nu voia, nu voia deloc să se oprească şi, târându-se cu trudă mare, a reuşit totuşi să mai străbată aproape un kilometru. Izbutind şi această ultimă sforţare, a căzut de-a lungul unui taluz, plantat cu copaci mari, ale căror ramuri se încovoiau sub greutatea franjurilor de promoroacă.

Se găsea acum la o răscruce alcătuită din încrucişarea a două drumuri, astfel încât, dacă ar fi fost în stare să se scoale, Prichindel tot n-ar fi ştiut în ce direcţie s-o apuce.

Întins în zăpadă, cu mâinile şi cu picioarele îngheţate, singurul lucru pe care a mai izbutit să-l facă, în clipa în care a simţit că i se închid ochii, atunci când simţurile au început să i se stingă, a fost să strige: „Ajutor. ajutor!”

Aproape numaidecât un şir de lătrături a străbătut aerul uscat şi îngheţat al nopţii. Apoi, ele s-au apropiat şi un câine s-a ivit la cotitura şoselei, adulmecând, cu limba atârnând, cu ochii sclipind asemenea ochilor de pisică.

Din cinci sau şase salturi, animalul a ajuns lângă copil. Liniştiţi-vă, nu avea de gând să-l devoreze, ci să-l încălzească, lungindu-se alături de el.

Prichindel n-a întârziat să-şi revină în simţiri. A deschis ochii şi a simţit cum o limbă caldă şi mângâietoare îi linge mâinile îngheţate.

„Birk!” a şoptit dânsul atunci.

Era într-adevăr Birk, singurul său prieten, tovarăşul lui credincios de la ferma Kerwan.

Cum l-a mai mângâiat şi el, în timp ce căldura îl învăluia între labele bunului animal! Asta l-a reînsufleţit. Şi-a spus că nu mai este singur pe lume… Împreună aveau să pornească în căutarea familiei Mac Carthy… Greu de crezul ca Birk să nu fi vrut s-o urmeze după izgonirea ei de la fermă… Dar oare pentru ce se întorsese?… Fără îndoială că ajutoarele de portărei şi agenţii de poliţie îl alungaseră cu lovituri de baston şi aruncând într-însul cu pietre… Într-adevăr, aşa se şi petrecuseră lucrurile, iar Birk, respins cu atâta brutalitate, se vede treaba că avusese de gând să revină la fermă. Acum, el va şti să regăsească urmele sergenţilor… Prichindel nu avea altceva de făcut decât să se încreadă în instinctul acestuia, spre a-l regăsi pe domnul Mac Carthy.

A început aşadar să stea de vorbă cu Birk, aşa cum făcea în cursul îndelungatelor ceasuri petrecute împreună pe pajiştile de la Kerwan. Birk îi răspundea în felul lui, cu lătrături scurte, care nu erau greu de priceput.

„Haide, Birk, i-a spus copilul, hai să mergem!”

Şi Birk, ţopăind, s-a năpustit pe una dintre cele două şosele, la întâmplare, după cât s-ar fi părut, luând-o înaintea tânărului său stăpân.

Dar, de fapt, s-a întâmplat următorul lucru: câinele, aducându-şi aminte că fusese maltratat de către oamenii de escortă, n-a vrut s-o apuce pe drumul către Limerick. Birk a pornit-o pe şoseaua ce merge de-a lungul graniţei comitatului Kerry şi duce la Newmarket, unul dintre târgurile comitatului Cork. Fără să ştie, Prichindel se îndepărta aşadar de familia Mac Carthy şi, a doua zi de dimineaţă, frânt de oboseală, s-a oprit să ceară adăpost şi hrană la vreo douăzeci de kilometri de fermă, în direcţia sud-est.

În afara pachetului său cu rufărie, Prichindel avea prin buzunare – nu am uitat doar acest lucru – ceea ce-i mai rămăsese din guineea schimbată la farmacia din Tralee. O sumă foarte mare, nu-i aşa, cei vreo cincisprezece şilingi! Nu ajungi prea departe cu banii ăştia şi ei nu durează mult, mai ales atunci când sunt două guri de hrănit, chiar şi economisind cât poţi de tare, necheltuind decât câteva pence pe zi. Întocmai astfel a făcut şi băiatul nostru care, după ce şi-a petrecut douăzeci şi patru de ore la un han, neavând drept cameră decât podul şi drept masă de prânz decât câţiva cartofi, a pornit-o iar la drum împreună cu Birk.

La întrebările privitoare la alde Mac Carthy, hangiul i-a răspuns că nu ştie nimic, întrucât nu auzise niciodată despre această familie. Şi, ce-i drept, prea fuseseră numeroase alungările de mici arendaşi în iarna aceea, pentru ca atenţia opiniei publice să fi fost atrasă de scenele atât de întristătoare petrecute la ferma Kerwan.

Prichindel a continuat deci să meargă, în urma lui Birk, în direcţia orăşelului Newmarket.

Puteţi ghici cu uşurinţă ce existenţă a dus până a ajuns în acel târg. Dar niciodată n-a întins mâna să cerşească, nu, niciodată! Mândria lui firească, simţământul propriei demnităţi, nu slăbiseră în cursul acestor noi încercări. Dacă, uneori, nişte oameni cumsecade i-au făcut ceva mai mare porţia de pâine, de legume, de slănină pe care o cumpăra de pe la hanuri şi dacă nu plătea decât un penny pentru ceea ce valora doi, asta nu însemna cerşetorie. El umbla astfel, împărţind totul cu Birk, amândoi culcânduse prin poduri, ghemuindu-se prin căpiţe, suferind de foame şi de frig, cruţând cât mai mult cu putinţă ceea ce mai rămăsese din guinee.

S-au mai nimerit şi câteva întâmplări fericite. De mai multe ori, Prichindel a găsit câte ceva de lucru. Timp de cincisprezece zile a rămas la o fermă să îngrijească de turma de oi, în lipsa ciobanului. Nu i se plătea nimic, dar câinele lui şi el însuşi căpătau casă şi masă. Apoi, treaba odată terminată, a plecat iarăşi la drum. Câteva comisioane pe care le-a avut de îndeplinit între un sat şi altul i-au mai adus doi sau trei şilingi. Nenorocirca era că nu găsea un loc unde să se tocmească pentru mai multă vreme. Anotimpul era nepotrivit din acest punct de vedere, deoarece nu se găsea de lucru, iar mizeria ajunsese peste tot foarte mare în cursul acelei ierni!

De altminteri, Prichindel renunţase la ideea de-a regăsi familia Mac Carthy, în ciuda faptului că zadarnic se interesase despre ceea ce se petrecuse cu dânsa. Mergând la întâmplare, habar n-avea dacă se apropie sau se îndepărtează de aceşti oameni. Cui ar fi putut să i se adreseze şi cine ar fi fost în măsură să-i dea lămuriri în această privinţă? Într-un oraş, un oraş mare, desigur, ar fi izbutit să afle câte ceva.

Nu se temea acum decât de un singur lucru şi anume, că fiind văzut singur, părăsit, fără vreun protector, la vârsta lui, să nu fie luat drept vagabond şi închis în niscai ragged-school sau workhouse. Nu! Ar fi îndurat cu dragă inimă toate greutăţile unei vieţi rătăcitoare mai curând decât să intre iar în asemenea ruşinoase aziluri!… Şi apoi, însemna să-l fi despărţit de Birk, or, cu asta el nu avea să fie de acord niciodată!

„Nu-i aşa, Birk, îl întreba el, aşezând capul lui mare de câine bun pe genunchi, că noi n-am putea trăi unul fără altul?”

Şi, cu siguranţă, viteazul animal îi răspundea că asemenea lucru ar fi fost cu neputinţă.

Apoi, de la Birk, gândul îi zbura la vechiul său tovarăş de suferinţă de la Galway. Se întreba dacă Grip nu ajunsese, ca şi el, fără nici un căpătâi. Ah, dacă s-ar fi întâlnit amândoi, i se părea că împreună ar fi putut ieşi din încurcătură… Ba chiar în trei, dacă o găseau pe buna Sissy, despre care n-a mai avut nici o ştire de când a părăsit coliba lui Hard!… Trebuie să fi fost domnişoară acum… Să tot aibă paisprezece-cincisprezece ani… La vârsta asta eşti în stare – la oraş ca şi la ţară – să-ţi câştigi existenţa, greu, ce-i drept, însă ţi-o poţi câştiga… Lui, când are să ajungă la asemenea vârstă, nu-i va fi greu deloc să găsească un loc de muncă… Oricum ar fi, Sissy nu putuse să-l uite… Îi reveneau în minte cu o uimitoare intensitate toate acele amintiri din prima copilărie – maltratările la care-l supunea megera, cruzimile lui Thornpipe, prezentatorul de marionete. Iar acum, prin comparaţie – singur, liber – el se simţea mai puţin vrednic de plâns decât fusese în vremurile acelea blestemate!

Cu toate acestea, alergând neîncetat pe drumurile comitatului, zilele treceau şi situaţia nu se schimba deloc în bine. Din fericire însă, luna februarie n-a fost prea aspră în acel an şi oamenii nevoiaşi n-au avut de îndurat geruri prea mari. Iarna se apropia de sfârşit. Putea trage nădejde că perioada arăturilor şi a însămânţărilor de primăvară nu putea să întârzie prea mult. Muncile câmpului puteau aşadar să înceapă din vreme. Oile şi vitele urmau să fie trimise la păşunat pe pajişti… Va putea oare Prichindel să capete de lucru la vreo fermă…?

Nu-i mai puţin adevărat că trebuia să supravieţuiască cinci sau şase săptămâni până atunci, iar din cei câţiva şilingi câştigaţi ici şi colo, ca şi din restul de bani din acea guinee, nu-i mai rămăseseră, pe la jumătatea lunii februarie, decât vreo şase pence. Cu toate acestea, făcuse cele mai mari economii la hrana cea de toate zilele. Dar, ce spunem noi „de toate zilele”, câtă vreme nu mâncase niciodată pe săturate, ba nici măcar în fiecare zi. Era foarte slăbit, galben la faţă din cauza lipsurilor de tot felul, cu trupul vlăguit de osteneală.

Birk, la fel de prăpădit, cu pielea încreţită pe coastele ieşite în afară ca o armonică, nu părea să se afle într-o stare mai bună decât el. Şi, silit să se mulţumească doar cu rămăşiţele aruncate primprejurul satelor, oare nu urma să le împartă în curând şi cu Prichindel…?

Dar, cu toate acestea, copilul nu se lăsa cuprins de disperare. Nu-i stătea în fire. Îşi păstrase o asemenea tărie de caracter, încât se abţinea să cerşească. Atunci, cum avea să se descurce după ce şi cel din urmă penny va fi fost schimbat pentru o ultimă bucăţică de pâine?

Ce mai tura-vura, când Prichindel a ajuns împreună cu Birk la Newmarket, în data de l3 martie, nu mai avea în buzunar decât şase sau şapte pence.

Se scurseseră astfel două luni şi jumătate de când, împreună, băteau drumurile comitatului, fără să se fi putut statornici pe undeva.

Newmarket, situat la mai bine de treizeci de kilometri de ferma Kerwan, este o localitate oarecare, nici prea însemnată, nici prea populată. Nu este altceva decât unul dintre târguşoarele acelea pe care nepăsarea irlandeză nu ajunge nicicând să-l prefacă în oraş şi care, mai curând, este pe ducă decât pe cale să propăşească.

Era poate regretabil că întâmplarea nu-l călăuzise pe Prichindel în direcţia oraşului Tralee. Ştim doar că gândul mării îl muncise întotdeauna – marea, această inepuizabilă sursă de hrană pentru toţi cei ce au curajul de-a încerca să trăiască de pe urma ei!

Atâta vreme cât nu se găseşte de lucru în oraşe sau la ţară, pe ocean nu se stă niciodată de pomană. Mii de nave îl străbat fără încetare. Marinarul are mai puţin a se teme de sărăcie decât muncitorul sau agricultorul. Ca să-ţi dai seama de acest lucru nu era de ajuns să compari situaţia lui Pat, cel de al doilea fecior al lui Martin Mac Carthy, cu aceea a familiei sale, alungată de la ferma Kerwan? Şi, cu toate că Prichindel se simţea mai ademenit de atracţia negoţului decât de gustul navigaţiei, îşi zicea că este la vârsta la care te poţi îmbarca în calitate de mus…!

Bineînţeles, el urma să meargă dincolo de Newmarket; avea de gând să meargă până pe litoral, de pildă la Cork, centru al unei însemnate circulaţii maritime, să caute să se îmbarce… însă până atunci trebuia să trăiască, trebuia să-şi câştige cei câţiva şilingi de care avea nevoie spre a-şi continua călătoria, astfel încât, la cinci săptămâni de la sosirea lui la Newmarket, se găsea tot acolo, bineînţeles, împreună cu Birk.

Trebuie să ne reamintim că lucrul ce-l neliniştea cel mai tare era teama de-a nu fi arestat ca vagabond, de-a nu se vedea închis în cine ştie ce aşezământ de caritate, în chip foarte fericit, veşmintele îi erau în stare bună, încât n-avea câtuşi de puţin înfăţişarea unui mic sărăntoc. Puţina rufărie cu care se înzestrase îi era îndestulătoare, ciorapii îi rezistaseră la ostenelile călătoriei. Nu avea deci pricini să roşească pentru îmbrăcămintea lui, când urma să se înfăţişeze pe oriunde s-ar fi dus. Nimeni nu s-ar fi simţit ispitit să-i dăruiască haine şi nici să-l hrănească, totodată, pe cheltuiala parohiei.

În sfârşit, în timpul şederii sale la Newmarket, a trăit de pe urma unor practici modeste, aflate la îndemâna copiilor – mici comisioane făcute pentru unul şi pentru altul, bagaje uşoare de cărat, vânzarea câtorva cutii de chibrituri pe care putuse să le cumpere cu jumătatea de coroană câştigată într-o bună zi şi, de pe urma căreia, cu instinctul său pentru ale negoţului, stârnit înainte de vreme, a ştiut să scoată un câştig mulţumitor. Fizionomia lui serioasă îl făcea interesant celor ce îl priveau şi persoanele ieşite la plimbare erau înclinate să-i cumpere chibriturile, atunci când striga cu glăsciorul lui limpede: „Some light, sir. some light”.

Într-un cuvânt, Birk şi el însuşi au avut mai puţin de pătimit în acest târg decât de-a lungul obositorului lor traseu de-a curmezişul comitatului. Ba chiar, s-ar fi putut crede că Prichindel, care prin inteligenţa lui ştiuse să-şi agonisească oarecari mijloace de trai, ar fi făcut mai bine dacă ar fi rămas la Newmarket. Însă, într-una dintre zilele de sfârşit de aprilie, mai precis în data de 29, a apucat-o brusc pe drumul ce ducea la Cork.

Se înţelege de la sine că Birk îl însoţea. În acest moment, el avea în buzunar exact trei şilingi şi şase pence.

Cine l-ar fi observat încă din ajun, ar fi băgat de seamă ce schimbare se petrecuse în fizionomia lui. Căzut pradă unei oarecare stări de nelinişte, privea de jur împrejur de parcă i-ar fi fost teamă să nu fie spionat. Păşea foarte iute şi puţin mai lipsea să nu înceapă să alerge cât îl ţineau picioarele.

Bătea ora nouă dimineaţa când a trecut de ultimele case din Newmarket. Soarele strălucea cu putere. O dată cu sfârşitul lunii aprilie, începea primăvara Verdelui Erin. Pe şesurile de primprejur domnea o oarecare însufleţire. Însă băieţelul nostru părea într-atâta de preocupat, încât nici plugul târât în brazdă, nici sămănătorii aruncând boabele cu gesturi largi, nici animalele răspândite pe pajişti, nimic din toate acestea nu reînsufleţea într-însul amintirile legate de ferma Kerwan. Nu, el păşea mai departe, drept înainte! Birk, umblând pe lângă dânsul, îi arunca priviri întrebătoare şi, de astă dată, nu câinele era acela care-şi călăuzea tânărul stăpân.

Zece-unsprezece kilometri au fost astfel străbătuţi în două ceasuri, de la Newmarket la Kanturk. Prichindel a trecut prin acest din urmă târguşor fără a mai pierde vremea ca să se odihnească, întrucât prânzise pe drum, mâncând o bucată de pâine din care îi dăduse jumătate credinciosului său Birk, astfel încât, atunci când s-a oprit, orologiul din donjonul de la Trelingar-castle arăta douăsprezece ceasuri.