Capitolul II.

HELENA CAMPBELL

Vila locuită de fraţii Melvill şi Miss Campbell era situată la trei mile de orăşelul Helensburgh, pe malurile Gare-Loch-ului, una din acele pitoreşti scobituri săpată la întâmplare pe malul drept al râului Clyde.

În timpul iernii, fraţii Melvill şi nepoata lor locuiau la Glasgow, într-o casă veche din West-George Street, în cartierul aristocratic al oraşului nou, nu departe de Blythsvood Square. Rămâneau acolo şase luni pe an, în afară de cazul că un capriciu al Helenei – căruia ei i se supuneau fără să murmure – nu-i târa în vreo călătorie de lungă durată, înspre Italia, Spania sau Franţa. în cursul acestor călătorii, ei continuau să nu vadă decât prin ochii tinerei fete, mergând unde-i plăcea ei să meargă, oprindu-se unde-i convenea ei să se oprească, neadmirând decât ceea ce admira ea. Apoi, când domnişoara Campbell închidea albumul în care ea îşi consemna, fie dintr-o trăsătură de creion, fie dintr-una de peniţă, impresiile de călătorie, îşi reluau ascultători drumul spre Regatul-Unit şi se întorceau, nu fără oarecare satisfacţie, în confortabila locuinţă din West-George Street.

Când luna mai ajungea la înaintata vârstă de trei săptămâni, fratele Sam şi fratele Sib simţeau o nestăpânită dorinţă de a merge la ţară. Aceasta o doreau exact în clipa când Miss Campbell manifesta ea însăşi dorinţa nu mai puţin nestăpânită de a părăsi, odată cu Glasgow-ul, zgomotul unui mare oraş industrial, de a evada din atmosfera agitată a afacerilor care uneori ajungea până în cartierul Blythswood Square, de a revedea, în sfârşit, un cer mai puţin plin de fum, de a respira un aer mai puţin încărcat cu acid carbonic decât acela al cerului şi atmosferei străvechei metropole, a cărei importanţă comercială, lorzii tutunului – „Tobacco-Lords” – au întemeiat-o acum câteva secole.

Toată casa deci – stăpâni şi servitori – pleca la vila de la ţară, la o depărtare de cel mult douăzeci de mile.

Era un loc frumos acest sat Helensburgh. A devenit o staţiune balneară, foarte frecventată de toţi acei cărora timpul liber le permitea să-şi varieze plimbările de la Clyde, prin excursii la lacul Katrine şi lacul Lomond, scumpe turiştilor.

La o milă de sat, pe malurile lui Gare-Lock, fraţii Melvill îşi aleseseră cel mai bun loc pentru a-şi înălţa căsuţa lor, dincolo de un desiş de copaci minunaţi, în mijlocul unui păienjeniş de ape curgătoare, pe un teren vălurit, cu un relief potrivit cu aşezarea oricărui fel de parc. Umbră răcoroasă, gazon înverzit, pilcuri de arbori de tot soiul, brazde de flori, păşuni a căror „iarbă igienică” creşte special pentru oi privilegiate, eleştee cu pânză de apă de un negru limpede străbătut de lebede sălbatice, aceste graţioase păsări despre care Wordsworth a spus:

Lebăda-ndoit pluteşte, lebăda şi umbra ei!

În sfârşit, toate minunăţiile pe care natura le poate aduna pentru ochi, fără ca mâna omului, prin intervenţiile sale, să se trădeze – aşa era reşedinţa de vară a acestei bogate familii.

Mai trebuie să adăugăm că, dinspre parc, situat mai sus de Gare-Loch, priveliştea era fermecătoare. La dreapta, dincolo de golful strimt, privirea se oprea mai ales pe această peninsulă Rosenheat pe care se înălţa o frumoasă vilă italiană aparţinând ducelui Argyle. La stingă, târguşorul Helensburgh îşi desena linia şerpuitoare a caselor de pe ţărm, dominate de două sau trei clopotniţe, cu digul său elegant, prelungit pe apele lacului pentru a servi vapoarelor cu aburi, şi în fund colinele sale înveselite de câteva locuinţe pitoreşti. în faţă, pe malul stâng al Glyde-ului, Port-Glasgow, ruinele castelului Newark, Greenok şi desişul catargelor, împodobite cu pavilioane multicolore, alcătuiau o privelişte foarte variată, de care ochii nu se desprindeau uşor.

Şi dacă te urcai în turnul principal al vilei, această privelişte era şi mai frumoasă încă, prin îndepărtarea celor două orizonturi.

Acest turn pătrat, cu metereze suspendate la trei unghiuri ale platformei sale, împodobit cu creneluri şi deschizături pentru aruncat obuzele, încins la parapet de o dantelă de piatră, se înălţa la cel de al patrulea unghi printr-o turelă octogonală. Acolo se afla catargul pavilionului care se ridică pe acoperişul tuturor locuinţelor ca şi la pupa tuturor corăbiilor Regatului-Unit. Acest soi de donjon de construcţie modernă domina astfel toate clădirile care constituiau locuinţa propriu-zisă, cu acoperişurile lor neregulate, cu ferestrele tăiate la întâmplare în ziduri, cu nenumăratele creneluri, faţada clădirii depăşind intrările, cu grilajele din faţa ferestrelor şi crestelor dantelate ale hornurilor, fantezii adesea graţioase cu care arhitectura anglo-saxonă se împodobeşte bucuros.

Or, tocmai pe ultima platformă a turelei, sub faldurile culorilor naţionale fluturând în briza lui Firth of Clyde, îi plăcea domnişoarei Campbell să viseze ore întregi. Ea îşi aranjase acolo un plăcut loc de visare, deschis ca un observator, unde putea să scrie, să citească sau să doarmă pe orice timp, la adăpost de vânt, de soare sau de ploaie. De cele mai multe ori acolo trebuia să o cauţi. Dacă nu era acolo, însemna că fantezia ei o făcea să rătăcească pe aleile parcului, câteodată singură, uneori însoţită de doamna Bess, în cazul în care calul ei nu o purta prin câmpia înconjurătoare, urmată de credinciosul Partridge, care şi-l grăbea pe al lui ca să nu rămână în urma tinerei lui stăpâne.

Între numeroasele slugi ale vilei, se cuvine să deosebim mai ales pe aceşti doi servitori, ataşaţi familiei Campbell din cea mai fragedă vârstă.

Elisabeth – „Luckie”, „mama”, aşa cum i se spune unei femei de serviciu în Highland – număra în această epocă tot atâţia ani câte chei avea în păstrare şi nu erau mai puţine de patruzeci şi şapte. Era o adevărată gospodină, serioasă, ordonată, pricepută, care ducea toată casa. Poate că îşi închipuia că îi şi crescuse pe cei doi fraţi Melvill, cu toate că ei erau cu mult mai în vârstă decât ea; dar sigur era că pentru Miss Campbell fusese o mamă adevărată.

Alături de această preţioasă intendentă se afla scoţianul Partridge, un servitor cu totul devotat stăpânilor săi, totdeauna credincios vechilor obiceiuri ale clanului său. Purtând tot timpul tradiţionalul costum al oamenilor de la munte, avea o bonetă albastră, vărgată, un „kilt” din pătură care-i cobora până la genunchi peste fusta scurtă, un „pouch”, un fel de gentuţă cu franjuri, jambiere înalte susţinute sub un romb de curele, brogs8 din piele de vacă.

O doamnă Bess pentru conducerea casei, un Partridge ca să o păzească, ce-i trebuie mai mult cuiva care vrea să-i fie asigurată liniştea pe această lume?

Aţi remarcat desigur că atunci când Partridge răspunsese chemării fraţilor Melvill, a spus, vorbind de tânăra fată: Miss Campbell.

Asta înseamnă că dacă bravul scoţian i-ar fi spus Miss Helena, adică pe numele ei de botez, ar fi comis o abatere de la regulile treptelor ierarhice – abatere pe care o indică, ca atare, mai ales snobismul.

Într-adevăr, niciodată, fiicei mai mari sau fiicei unice a unei familii a clanului, chiar din leagăn, nu i se spune pe numele de botez. Dacă Miss Campbell ar fi fost fiica unui membru al Camerei lorzilor, i s-ar fi spus lady Helena; or, această ramură a Campbell-ilor, căreia ea îi aparţinea, nu era decât colaterală şi îndepărtată de aceea directă a cavalerului Sir Colin Campbell, a cărui origine urcă până la cruciade. De multe secole, ramificaţiile pornite din trunchiul comun se îndepărtaseră de gloriosul strămoş de care ţineau clanurile Argyle, Breadalbane, Lochnell şi alţii; dar oricât de îndepărtat ar fi fost acest strămoş, Helena, prin tatăl său, simţea curgând în vinele ei un pic din sângele acestei ilustre familii.

Totuşi, deşi nefiind decât Miss Campbell, ea nu era mai puţin o adevărată scoţiană, una din aceste nobile fiice din Thule, cu ochii albaştri şi părul auriu, al cărei portret, gravat de către Findon sau Edwards şi aşezat în mijlocul unor Minna, Brenda, Amy, Robsart, Flora Mac Ivor, Diana Vernon, miss Vardour, Catherine Glover, Mary Avenel, nu ar fi lipsit de frumuseţe acele albume în care englezilor le place să-şi adune cele mai frumoase personaje feminine ale marelui lor romancier.

În adevăr, Miss Campbell era fermecătoare. Drăgălaşul ei chip cu ochi albaştri – albastrul lacurilor din Scoţia, cum se spune – era de admirat; statura ei potrivită, dar elegantă, mersul puţin mândru, expresia feţei de cele mai multe ori visătoare, dacă nu cumva se ivea o undă de ironie care să-i însufleţească trăsăturile, în sfârşit, întreaga ei făptură era plină de graţie şi distincţie.

Şi nu numai că Miss Campbell era frumoasă, dar era şi bună. Bogată prin unchii ei, nu căuta să pară astfel. Milostivă, se silea să justifice vechiul proverb celtic: Să fie totdeauna plină mina care se deschide.

Legată în primul rând de ţinutul ei, de clanul, de familia ei, era cunoscută ca o scoţiană cu trup şi suflet. Ea i-ar fi dat întâietate celui mai neînsemnat Sawney9 faţă de cel mai important John Bull10. Când glasul vreunui muntean îi trimitea peste câmpie vreo melodie scoţiană, sentimentul ei patriotic vibra la fel cu coarda unei harpe.

De Maistre11 a spus: în noi sunt două fiinţe: eu şi celălalt. Eu-l lui Miss Campbell era de a fi serioasă, socotită, privind viaţa mai mult din punctul de vedere al datoriilor decât al drepturilor sale.

Cealaltă parte a fiinţei ei era aceea de a fi romantică, puţin înclinată spre superstiţii, iubind povestirile fantastice care răsar atât de firesc în ţara lui Fingal; un pic rudă cu Lindamirele, aceste adorabile eroine ale romanelor cavalereşti, cutreiera văile din apropiere ca să asculte „cimpoiul din Strathdearne”, aşa cum numesc scoţienii de la munte vântul care suflă prin cărările singuratice.

Fratele Sam şi fratele Sib iubeau în egală măsură cele două faţete ale lui Miss Campbel; dar trebuie să recunoaştem totuşi că dacă prima îi fermeca prin chibzuinţă, cea de a doua se întâmpla să-i deruteze uneori prin ieşirile neaşteptate, prin evadările capricioase spre albastrul cerului, prin cavalcadele ei bruşte în ţara visurilor.

Şi nu era oare acest al doilea eu cel care, la propunerea celor doi fraţi, dăduse un răspuns atât de ciudat?

„Să mă căsătoresc? ar fi.spus cel dintâi… Să-l iau în căsătorie pe domnul Ursiclos? O să vedem… O să mai vorbim!” „Niciodată, atâta timp cât nu voi fi văzut Raza Verde”! răspunsese celălalt.

Fraţii Melvill se priveau fără să înţeleagă şi, în timp ce Miss Campbell se instala în marele fotoliu gotic din arcada ferestrei:

— Ce înţelege ea prin Raza Verde? întrebă fratele Sam.

— Şi de ce vrea ea să vadă această Rază? răspunse fratele Sib. Pentru ce? O să aflăm.