Capitolul III

ARTICOLUL DIN MORNING POST.

Iată ce putuseră să citească amatorii de curiozităţi din domeniul fizicii în ziarul Morning Post din acea zi:

Aţi urmărit vreodată apusul soarelui pe un orizont de mare? Da, fără îndoială. L-aţi urmărit până în clipa în care partea superioară a discului său, atingând apa, este pe cale de a dispare? Foarte probabil. Dar aţi remarcat fenomenul care se produce exact în clipa în care strălucitorul astru îşi aruncă ultima sa rază, dacă cerul, fără ceaţă, este atunci de o limpezime perfectă? Nu, poate că nu. Ei bine, prima dată când veţi avea prilejul – se iveşte foarte rar – de a observa acest fenomen, nu va fi, cum s-ar putea crede, o rază roşie care vă va impresiona retina ochiului, ci va fi o rază verde, dar de un verde minunat, de un verde pe care nici un pictor nu-l poate realiza pe paleta sa, de un verde pe care natura, nici în nuanţele atât de variate ale vegetaţiei, nici în culoarea mărilor celor mai limpezi, nu l-a reprodus vreodată! Dacă în rai există culoarea verde, nu poate fi decât acest verde, care este, fără îndoială, adevăratul verde al speranţei!

Aşa suna articolul din Morning Post, ziarul pe care Miss Campbell îl ţinea în mână atunci când intră în hol. Această notă o pasionase, pur şi simplu. în asemenea măsură încât, cu un glas entuziast, citi unchilor săi cele câteva rânduri care, într-o formă lirică, cântau frumuseţile Razei Verzi.

Dar, ceea ce Miss Campbell nu le spuse, era că, de fapt, Raza Verde se referea la o legendă străveche, al cărei sens adânc îi scăpase până atunci, o legendă ciudată printre multe altele, născută în Highlands şi care spune că această rază îl face pe cel care a văzut-o să nu se poată înşela în dragoste; că apariţia sa are darul de a spulbera iluziile şi minciunile; acel ce a avut fericirea să o zărească o dată, vede clar în inima lui şi a celorlalţi. Să-i fie iertat unei tinere scoţiene din munţi credinţa plină de poezie pe care venise să o reînsufleţească în imaginaţia sa lectura acestui articol din Morning-Post.

Auzind-o pe Miss Campbell, fratele Sam şi fratele Sib făcură ochii mari, privindu-se cu un fel de uluială. Până acum ei trăiseră fără să fi văzut Raza Verde şi îşi închipuiau că se putea trăi aşa şi de acum încolo. Se părea însă că nu asta era şi părerea Helenei, care pretindea să lege cel mai important pas din viaţa sa de cercetarea acestui fenomen unic între toate.

— Ah, asta este ceea ce se cheamă Raza Verde? spuse fratele Sam clătinând uşor din cap.

— Da, răspunse Miss Campbell.

— Aceea pe care tu, cu orice preţ, vrei să o vezi? spuse fratele Sib.

— Pe care o voi vedea cu voia voastră, unchilor, şi cât mai curând posibil, dacă nu vă este cu supărare!

— Şi pe urmă, după ce vei fi văzut-o…?

— După ce voi fi văzut-o, vom putea vorbi de domnul Aristobulus Ursiclos.

Privindu-se pe furiş, fratele Sam şi fratele Sib îşi zâmbiră cu tâlc.

— Să mergem să vedem Raza Verde, spuse unul din ei.

— Fără să pierdem o câipă! adăugă celălalt.

În momentul în care se pregăteau să deschidă fereastra din hol, Miss Campbell îi opri cu un gest.

— Trebuie să aşteptăm să apună soarele, spuse ea.

— Atunci deseară… răspunse fratele Sam.

— Şi soarele să apună pe cel mai limpede orizont, adăugă Miss Campbell.

— Ei bine, după cină, vom merge toţi trei la vârful Rosenheat… spuse fratele Sib.

— Sau vom urca foarte simplu în turnul vilei, adăugă fratele Sam.

— Din vârful Rosenheat-ului ca şi din turnul vilei, răspunse Miss Campbell, nu este alt orizont decât acela al plajei lui Clyde. Or, soarele trebuie observat la apusul lui pe linia mării şi a cerului. Deci, aviz unchilor mei de a-mi oferi acest orizont în cel mai scurt timp.

Miss Campbell vorbea atât de serios, adresându-le în acelaşi timp zâmbetul ei cel mai drăgălaş, încât fraţii Melvill nu puteau să reziste unei somaţii formulată în aceşti termeni.

— Poate că nu este urgent?… crezu totuşi de datoria sa să observe fratele Sam.

Şi fratele Sib veni în ajutorul său, adăugind:

— Vom avea tot timpul…

Dar Miss Campbell căltină cu drăgălăşenie din cap.

— Nu vom avea tot timpul răspunse ea, ci, dimpotrivă, este urgent!

— Pentru că… ar fi cumva în interesul domnului Aristobulus Ursiclos?… spuse fratele Sam.

— A cărui fericire, s-ar părea, depinde de observarea Razei Verzi… spuse fratele Sib.

— Fiindcă suntem de pe acum în luna august, unchilor, răspunse Miss Campbell, şi ceata o să întunece în curând cerul Scoţiei noastre. Fiindcă trebuie să profităm de serile frumoase pe care sfârşitul verii şi începutul toamnei ni le mai pot încă oferi! Când plecăm?

Era evident că dacă Miss Campbell voia cu orice chip să vadă anul acesta Raza Verde, nu mai era timp de pierdut. Să se ducă imediat în vreun punct al litoralului scoţian din partea de vest, să se instaleze cât mai confortabil cu putinţă, să vadă în fiecare seară apusul soarelui, apoi să pândească ultima lui rază – asta era tot ce aveau de făcut, fără să mai aştepte nici măcar o zi.

Poate că atunci, cu puţin noroc, Miss Campbell va vedea îndeplinindu-i-se dorinţa puţin fantezistă, dacă cerul se va preta la observarea fenomenului – ceea ce este cu totul rar, aşa cum afirma foarte just Morning Post.

Şi avea dreptate bineinformatul ziar!

Mai întâi era vorba deci de a căuta şi alege o porţiune de pe coasta occidentală, de unde fenomenul putea să fie vizibil. Or, pentru a-l găsi, trebuia să ieşi din golful râului Clyde.

În adevăr, gurile râului, în largul lui Firth of Clyde, erau presărate de obstacole care îngrădeau câmpul vizual. Sunt vârfurile Kyles de pe insula Bute, insula Arrah, peninsulele Knapdale şi Cantyre, Jura, Islay – o imensă risipire de stânci sfărâmate în epoca geologică şi care fac un fel de arhipelag din toată partea occidentală a comitatului Argyle. Cu neputinţă de găsit acolo un segment de orizont de mare pe care privirea să poată surprinde vreun apus de soare.

Deci, pentru a nu părăsi Scoţia, era potrivit să meargă mai la nord sau mai ia sud, în faţa unui spaţiu nelimitat, şi asta înaintea apusurilor ceţoase de toamnă. Puţin o interesa pe Miss Campbell în ce loc vor merge. Pe coasta Irlandei, a Franţei, a Norvegiei, a Spaniei sau a Portugaliei, ea s-ar fi dus indiferent unde, acolo unde astrul strălucitor, apunând, i-ar fi salutat cu ultimele sale raze – şi dacă aceasta ar fi fost sau nu pe placul fraţilor Melvill, ar fi trebuit totuşi să o urmeze!

Cei doi unchi, după ce se consultară din priviri, se grăbiră să ia cuvântul. Dar ce priviri, însufleţite de o subtilă undă de diplomaţie!

— Ei bine, scumpa mea Helena, spuse fratele Sam, nimic mai uşor decât să-ţi satisfacem dorinţa! Să mergem la Oban.

— Este evident că în nici o parte nu vom găsi ceva mai bun decât la Oban, adăugă fratele Sib.

— Fie şi Oban, răspunse Miss Campbell. Dar la Oban este un orizont de mare?

— Mai e vorbă! exclamă fratele Sam.

— Mai degrabă două decât unul! exclamă fratele Sib.

— Ei bine, să plecăm!

— Peste trei zile, spuse unul din fraţi.

— Peste două zile, spuse celălalt, care socoti potrivit să facă această mică concesie.

— Nu, chiar mâine, răspunse Miss Campbell, ridicându-se în clipa în care suna clopoţelul pentru cină.

— Mâine… da… mâine! adăugă fratele Sam.

— Am vrea să fim plecaţi! replică fratele Sib.

Era adevărat. Şi pentru ce această grabă? Fiindcă Aristobulus Ursiclos era exact de cincisprezece zile în vacanţă la Oban. Asta însemna că Miss Campbell, care nu ştia, se va afla în prezenţa acestui tânăr ales dintre cei mai savanţi şi, un lucru pe care fraţii Melvill nu-l bănuiau, dintre cei mai plicticoşi. Ceea ce, gândeau cele două şirete personaje, o va face pe Miss Campbell, după ce îşi va fi ostenit zadarnic vederea urmărind apusul de soare, să renunţe la fantezia sa şi să-şi pună mâna în mâna logodnicului său. De altfel, chiar dacă Helena ar fi bănuit, ea tot ar fi plecat. Prezenţa lui Aristobulus Ursiclos n-ar fi avut darul să o stingherească.

— Bet!

— Beth!

— Bess!

— Betsey!

— Betty!Şirul acestor nume răsună din nou în hol; dar de data aceasta doamna Bess îşi făcu apariţia şi primi ordinul ca încă de a doua zi să fie pregătită pentru o plecare imediată.

Într-adevăr, trebuiau să se grăbească. Barometrul, care arăta treizeci degete şi trei zecimi (769 mm), promitea, pentru o anumită durată, un timp frumos. Plecând a doua zi dimineaţă, aveau să ajungă încă destul de devreme la Oban, pentru a observa apusul soarelui.

Fireşte, în timpul acestor ore, doamna Bess şi Partridge fură cei mai ocupaţi în vederea acestei plecări. Cele patruzeci şi şapte de chei ale menajerei zăngăneau în buzunarul fustei ei, ca şi clopoţeii unui catâr spaniol. Ce de dulapuri, ce de sertare de deschis, şi mai ales de închis! Poate că vila din Helensburgh o să rămână mult timp goală. Nu trebuiau oare să se ţină seamă de capriciile lui Miss Campbell? Şi dacă acestei fermecătoare persoane i-ar plăcea să alerge mult şi bine după a sa Rază Verde? Şi dacă această Rază Verde, din cochetărie, s-ar ascunde? Şi dacă orizonturile din Oban nu aveau să ofere toată limpezimea necesară acestui gen de observare? Şi dacă va trebui să se caute un alt punct astronomic, pe un litoral mai meridional decât al Scoţiei, al Angliei, al Irlandei sau chiar al continentului! Se pleca mâine, de acord, dar când aveau să se întoarcă la vilă? Peste o lună, peste şase, peste un an, peste zece ani?

— Şi de unde i-a venit această idee să vadă Raza Verde? întrebă doamna Bess, pe care Partridge o ajuta cum putea mai bine.

— Nu ştiu, răspunse Partridge, dar asta trebuie să aibă o anumită importanţă, şi tânăra noastră stăpână nu face nimic fără socoteală – de altfel, o ştii, mavourneen.

„Mavourneen” este o expresie care se foloseşte bucuros în Scoţia, ceva ce în Franţa ar fi egal cu „scumpa mea”, şi minunatei menajere nu-i displăcea deloc ca bravul scoţian să i se adreseze cu acest apelativ.

— Partridge, răspunse ea, cred, ca şi dumneata, că această fantezie a lui Miss Campbell, de care habar n-aveam, ar putea foarte bine să ascundă vreun gând tainic.

— Care?

— Ei! Cine ştie? Dacă nu un refuz, cel puţin o amânare a proiectului unchilor săi!

— În adevăr, reluă Partridge, nu ştiu de ce domnilor Melvill le-a căzut cu tronc acest domn Ursiclos! Este oare soţul cel mai potrivit pentru domnişoara?

— Fii sigur, Partridge, replică doamna Bess, dacă numai pe jumătate nu o să-i fie pe plac, nu o să-l ia de bărbat. O să le spună un drăgălaş „nu” unchilor ei, dându-le câte o sărutare pe fiecare obraz, şi unchii săi vor fi foarte surprinşi că s-au putut gândi măcar o clipă la acest pretendent, ale cărui pretenţii nu sunt deloc pe gustul meu.

— Nici mie, mavourneen!

— Vezi dumneata, Partridge, inima lui Miss Campbell este ca acest sertar bine închis cu o broască de siguranţă. Numai ea are cheia şi, ca să o deschizi, trebuie să ţi-o dea ea…

— Sau să-i fie luată! adăugă Partridge, zâmbind oarecum cu înţeles.

— Nu o să i se ia, doar dacă o să vrea ea să lase să-i fie luată, răspunse doamna Bess, şi vântul să-mi zboare boneta în vârful clopotniţei din Saint-Mungo dacă tânăra noastră domnişoară se va mărita cu acest domn Ursiclos!

— Un meridional, exclamă Partridge, care, chiar dacă era născut în Scoţia, a trăit totdeauna la sud de Tweed!

Doamna Bess clătină din cap. Aceşti doi highlanderi se înţelegeau bine. Pentru ei doi, ţinuturile din sud abia dacă făceau parte din vechea lor Caledonie, în pofida tuturor tratatelor Uniunii. Hotărât lucru, ei nu erau deloc partizanii proiectatei căsătorii. Sperau ceva mai bun pentru Miss Campbell. Dacă în aparenţă existau toate condiţiile, nu părea ca acestea să-i mulţumească.

— Ah, Partridge, reluă doamna Bess, tot vechile obiceiuri ale celor de la munte erau mai bune şi cred că, făcute după datina vechilor noastre clanuri, căsătoriile de odinioară se bucurau de mai multă fericire decât cele de astăzi.

— Niciodată nu ai spus ceva mai adevărat, mavourneen! răspunse grav Partridge. Atunci se punea mai mult preţ pe dragoste şi mult mai puţin pe pungă. Banii, fără îndoială, sunt foarte buni, dar dragostea este şi mai bună!

— Da, Partridge, şi, în afară de toate astea, trebuiau să se cunoască bine înainte de a se căsători! îţi aminteşti ce se petrecea la târgul de la Saint-Olla, în Kirkwall? Tot timpul cât dura, de la începutul lunii august, tinerii se întovărăşeau în perechi şi aceste perechi erau numite „frate şi soră de întâi august”. Frate şi soră – asta mu te pregăteşte încetul cu încetul să devii soţ şi soţie? Şi poftim, iată-ne exact în ziua în care altădată se deschidea târgul de la Saint-Olla.

— Să te audă Domnul! răspunse Partridge. Chiar şi domnul Sam şi domnul Sib, dacă s-ar fi întovărăşit cu vreo drăguţă scoţiană, nu ar fi scăpat deloc soartei obişnuite şi Miss Campbell ar fi numărat acum în familie două mătuşi mai mult,

— De acord, Partridge, răspunse doamna Bess, dar încearcă s-o întovărăşeşti astăzi pe Miss Campbell cu domnul Ursiclos, şi să curgă Clyde în sus de la Helensburgh la Glasgow dacă asocierea lor nu ar fi desfăcută după vreo opt zile!

Fără să insistăm asupra incovenientelor pe care le putea oferi această familiaritate autorizată de obiceiurile din Kirkwall, care de altfel acum a dispărut, trebuie să ne mărginim a spune că faptele ar fi putut da dreptate doamnei Bess. Dar, în sfârşit, Miss Campbell şi Aristobulus Ursiclos nu erau deloc,frate şi soră de întâi august”, şi dacă vreodată căsătoria lor avea să se facă, logodnicii nu aveau să se cunoască aşa cum s-ar fi cunoscut dacă ar fi trecut prin probele târgului de la Saint-Olla!

Orice ar fi, târgurile sunt făcute pentru afaceri şi nu pentru căsătorii. Trebuie să-i lăsăm cu regretele lor pe doamna Bess şi Partridge care, tot vorbind, nu pierdeau nici un minut.

Plecarea era hotărâtă. Locul de vilegiatură fusese ales. în ziarele high-life-ului, la rubrica,deplasări şi vilegiaturi” cei doi fraţi Melvill şi Miss Campbell aveau să figureze de a doua zi, pentru staţiunea balneară Oban. Dar cum avea să se facă deplasarea? Aceasta era problema care trebuia rezolvată.

Două căi diferite permit să ajungi la acest orăşel situat pe strâmtoarea Mull, câteva sute de mile la nord-vest de Glasgow.

Prima este un drum pe pământ. Te duci la Bowling, apoi prin Dumbarton şi malul drept al râului Leven ajungi la Balloch, extremitatea Lomond-ului; traversezi cel mai frumos lac al Scoţiei, cu cele treizeci de insule ale sale, între istoricele sale maluri pline de amintirea Mac-Gregor-ilor şi Mac-Farlane-ilor, în plină ţară a lui Rob-Roy şi Robert Bruce; ajungi la Dalmaly; de acolo, pe un drum care se desfăşoară pe o coastă a muntelui, cel mai adesea la jumătatea coastei, dominând torente sau fiorduri peste primele înălţimi ale lanţului Grampianilor, în mijlocul văgăunilor năpădite de buruieni, presărate cu brazi, stejari, molifţi şi mesteceni, turistul fermecat coboară la Oban, al cărui litoral nu e cu nimic mai prejos decât cel mai pitoresc litoral din tot Atlanticul.

Este o excursie minunată, pe care orice călător în Scoţia a făcut-o sau ar trebui să o facă; dar un orizont de mare nu se află pe acest parcurs. Aşa că fraţii Melvill, care îi propuseseră lui Miss Campbell să ia acest drum, rămaseră cu propunerea.

A doua cale este în acelaşi timp fluvială şi maritimă. Să cobori pe Clyde până la golful căruia îi dăduse numele, să navighezi între insule şi insuliţe din acest capricios arhipelag ca o enormă mină scheleletică aşezată pe această parte a oceanului, apoi să te întorci prin partea dreaptă a acestei mâini până la portul Oban, era ceva care putea să o ispitească pe Miss Campbell, pentru care minunatul ţinut al lacului Lomond şi al lacului Katrine nu mai avea vreun secret. De altfel, printre insule, departe de strâmtori şi golfuri, către apus, erau spaţii libere; perimetrul era subliniat acolo printr-o dungă de apă. Ei bine, la apusul soarelui, în timpul ultimei ore ale acestei călătorii pe apă, dacă orizontul nu era înnegurat, ar fi fost oare cu neputinţă să zăreşti această Rază Verde a cărei proiecţie dura doar o cincime de secundă?

— Înţelegi, unchiule Sam, spuse Miss Campbell, înţelegi, unchiule Sib, nu trebuie decât o clipă! Deci, dacă am văzut ce vreau să văd, călătoria s-a terminat şi este inutil să mergem să ne instalăm la Oban.

Dar tocmai acest lucru nu convenea fraţilor Melvill. Ei voiau să se instaleze pentru câtva timp la Oban – ştim pentru ce – şi nu ţineau ca o prea promptă apariţie a fenomenului să le-strice planurile.

Totuşi, fiindcă Miss Campbell avea cuvântul cel mai greu la acest capitol şi fiindcă ea se pronunţă pentru calea maritimă, fu aleasă această din urmă, preferată celei terestre.

— Să o ia dracu pe această Rază Verde! spuse fratele Sam, când Helena părăsi holul.

— Şi cei care au inventat-o! răspunse fratele Sib.