Capitolul 1

ÎN CARE SE VEDE CUM OAMENII TOBĂ DE CARTE POT Fl LA FEL DE BINE PUŞI ÎN ÎNCURCĂTURĂ CA ŞI CEI IGNORANŢI

— Pac!… Pac…!

Cele doua focuri de revolver porniră aproape în aceeaşi clipă. Unul din gloanţe nimeri o văcuţa care păştea ceva mai încolo, la vreo cincizeci de paşi, pătrunzându-i în şira spinării. Bietul dobitoc n-avea totuşi nici un amestec în tărăşenia asta.

Niciunul, nici celălalt dintre adversari nu fusese rănit.

Cine erau cei doi gentlemeni? Nu se ştie, deşi am fi avut acum prilejul să transmitem posterităţii numele lor. Tot ce putem spune este că cel mai vârstnic dintre ei era englez, iar celălalt american. În schimb, putem foarte uşor arăta unde anume, în ce loc, tihnitul rumegător păscuse ultimul smoc de iarbă: pe malul drept al cascadei Niagara, în preajma podului suspendat care uneşte ţărmul american cu cel canadian, trei mile mai la vale de cataractă.

Englezul se apropie atunci de american:

— Rămân la părerea mea că era Rule Britannia! spuse el.

— Ba nu! Yankee Doodle, îi întoarse vorba celălalt.

Şi cearta ar fi izbucnit iarăşi, dacă unul dintre martori – probabil ca să cruţe bietele vite – n-ar fi intervenit:

— Să zicem că era Rule Doodle şi Yankee Britannia, spuse el. Şi acum haidem la masă!

În sfârşit, spre mulţumirea tuturor, căzură la învoiala, acceptând un compromis între cele două imnuri naţionale ale Americii şi Marii Britanii. Luând-o în sus pe malul stâng al Niagarei, se îndreptară cu toţii, americani şi englezi laolaltă, spre restaurantul hotelului din Goat-Island – teritoriu neutru între cele două căderi de apă – unde se aşezară la o masă. Şi cum se aflau în faţa unei gustări alcătuite din ouă fierte şi şunca tradiţională, din friptură rece cu pickles iute ca focul, toate stropite cu puhoaie de ceaiuri, în stare să stârnească invidia vestitei cascade, mai bine să-i lăsăm în pace. De altfel, nici nu cred să mai vină vorba despre ei mai încolo, în cursul acestei povestiri.

Care avea dreptate – englezul sau americanul? Ar fi greu de spus. În orice caz, duelul acesta ne arată cât de înfierbântate erau spiritele – şi nu numai în Lumea Nouă, dar şi pe vechiul continent – din pricina unui fenomen inexplicabil care înflăcărase toate cugetele.

Os sublime dedit coelumque tueri1 a spus Ovidiu spre cea mai mare cinste a fiinţei omeneşti. Într-adevăr, niciodată cerul nu fusese privit cu atâta interes de când apăruse omul pe faţa globului pământesc.

Chiar în noaptea din ajun, de undeva, din văzduh, o trompetă slobozise în spaţiu sunetele-i metalice, deasupra Canadei, în partea cuprinsă între lacul Ontario şi lacul Erie. Unora li se păruse că aud Yankee Doodle, altora Rule Britannia. De aici şi sfada dintre anglo-saxoni, sfadă ce se încheiase cu o masă la Goat-Island. În definitiv, poate că nu fusese niciunul dintre cele două imnuri naţionale. Ceea ce nimeni însă nu punea la îndoială era faptul că aceste sunete ciudate păreau să coboare din cer.

Să fi fost cumva o trompetă cerească din care sufla vreun înger sau vreun arhanghel?… Ori, poate, mai degrabă nişte veseli aeronauţi care buciumau din acest instrument răsunător, folosit din plin de gloria cea zgomotoasă?

Nu! Nici pomeneală de balon, nici de aeronauţi. Era vorba de un fenomen neobişnuit ce se producea undeva în straturile superioare ale văzduhului, fenomen a cărui natură şi obârşie nimeni nu le putea stabili. Azi îşi făcea apariţia deasupra Americii, patruzeci şi opt de ore mai târziu deasupra Europei, iar după opt zile, în Asia, deasupra Imperiului Ceresc. Hotărât lucru, dacă trompeta care călătorea cu alai prin văzduh nu anunţa judecata din urmă, atunci ce putea fi?

Faptul acesta provocase în toate ţările lumii, regate sau republici, oarecare nelinişte care trebuia potolită. Dacă vi s-ar întâmpla să auziţi în casă nişte zgomote ciudate, inexplicabile, vă întreb, n-aţi căuta să aflaţi cât mai degrabă de unde vin ele, şi în cazul când investigaţiile ar rămâne fără nici un rezultat, nu-i aşa că aţi părăsi casa şi v-aţi muta într-altă parte? Cu siguranţă că da! În împrejurările de faţă însă, casa era chiar globul pământesc. Dar cum, în ce fel să-l părăseşti şi să te muţi în Lună, sau pe Marte, Venus, Jupiter sau, în sfârşit, pe vreo altă planetă din sistemul solar? Trebuia deci de aflat ce se petrecea, nu în vidul infinit, ci în păturile atmosferice. Într-adevăr, acolo unde nu există aer, nu există nici sunete, iar cum în cazul de faţă era vorba de sunete – iarăşi faimoasa trompetă – înseamnă că fenomenul se producea în pătura de aer din jurul sferoidului nostru, pătură a cărei grosime nu trece de două leghe şi a cărei densitate descreşte cu înălţimea.

Mii şi mii de ziare, cum era şi firesc, atacară această problemă comentând-o în fel şi chip, căutară s-o lămurească sau o făcură să pară şi mai încâlcită, menţionând diferite fapte adevărate sau false, îi puseră pe foc pe cititori sau se străduiră să-i liniştească – desigur ca să sporească tirajul – făcură vâlvă mare în rândurile omenirii care şi aşa îşi cam pierduse cumpătul. De o bucată de vreme nimeni nu se mai ocupa de politică, ceea ce nu înseamnă că treburile lumii mergeau mai prost ca înainte. Dar ce se petrecea?

Toate observatoarele de pe glob fură întrebate. Dacă nu puteau să dea un răspuns, ce rost mai aveau atunci observatoarele? Dacă astronomii, care sunt în stare să vadă stelele duble sau triple la sute de mii de miliarde de leghe distanţă, nu erau capabili să descopere originea unui fenomen cosmic pe o rază de numai câţiva kilometri, ce rost mai aveau atunci astronomii?

De altminteri, cine ar fi putut să spună câte telescoape, lunete, ocheane, lornete, binocluri, monocluri erau îndreptate spre cer, în acele frumoase nopţi de vară, câte priviri stăteau aţintite prin ocularele instrumentelor de toate dimensiunile. Vor fi fost poate cel puţin câteva sute de mii. De zece sau chiar de douăzeci de ori mai multe decât stelele care pot fi numărate cu ochiul liber pe firmament. Nu! Niciodată până atunci vreo eclipsă, observată în acelaşi timp din toate punctele de pe glob, nu fusese primită cu atâta alai.

Răspunsurile pe care le dădură observatoarele se dovediră nesatisfăcătoare. Fiecare era de altă părere. De aici, război în lege în lumea savanţilor, spre sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai.

Observatorul din Paris se arătă foarte rezervat. Niciuna din secţii nu-şi exprimă vreo părere. Serviciul Astronomiei Matematice nu catadicsise să facă observaţii, cel al operaţiunilor Meridiane nu descoperise nimic, Laboratorul de Fizică nu avea nimic de spus, cel de Geodezie, de asemenea, la Meteorologie, nici un indiciu, în sfârşit, la Secţia Calculatorilor nu se aflase nimic. Cel puţin era un răspuns franc. Aceeaşi sinceritate din partea observatorului din Montsouris ca şi din partea staţiunii de cercetări magnetice din parcul Saint-Maur. Şi acelaşi respect faţă de adevăr din partea Biroului de Longitudini. Hotărât lucru, francez înseamnă a fi „franc”.

Răspunsurile primite din provincie erau ceva mai pozitive. Se pare că în noaptea de 6 sau 7 mai s-ar fi semnalat un fenomen luminos de natură electrică, ce stăruise pe cer maximum douăzeci de secunde. La Pic-du-Midi, fenomenul acesta se manifestase între orele nouă şi zece seara. La observatorul meteorologic din Puy-de-Dâme fusese detectat între unu şi două dimineaţa, la Mont Ventoux, în Provence, între două şi trei, la Nisa, între orele trei şi patru, în sfârşit, la Scmnoz-Alpes, între lacurile Annecy, Bourget şi Leman, în momentul când zorii zilei începuseră să mijească.

Evident, aceste observaţii nu puteau fi pur şi simplu tăgăduite. Nu mai încăpea nici o îndoială că fenomenul fusese semnalat în diferite puncte – succesiv – în răstimp de câteva ore. Aşa că sau existau mai multe focare luminoase, din loc în loc, în atmosfera terestră, sau în cazul când nu exista decât un singur focar, acesta se deplasa cu o vite/ă de aproximativ două sute de kilometri pe oră.

Întrebarea este dacă în timpul zilei se observase ceva neobişnuit în văzduh?

Nimic.

Ce! Puţin se putea afirma că sunetele trompetei veneau din păturile superioare ale atmosferei?

Nicidecum: glasul trompetei nu răsunase niciodată între răsăritul şi apusul soarelui.

În Marea Britanie toată lumea era uluită. Părerile emise de observatoare se băteau cap în cap. Greenwich nu reuşea să se pună de acord cu Oxford, deşi amândouă susţineau acelaşi lucru: că erau „simple năzăriri”.

— Iluzie optică, spunea unul.

— Iluzie auditivă, afirma celălalt.

De aici dispute interminabile. În orice caz, era o iluzie.

La observatorul din Berlin şi la cel din Viena discuţia iscată era cât pe ce să dea naştere la complicaţii pe plan internaţional. Rusia însă, în persoana directorului de la observatorul din Pulkovo, le dovedi că aveau şi unul şi altul dreptate, asta depindea numai de punctul de vedere pe care-l adoptau, atunci când încercau să stabilească natura fenomenului, imposibil în teorie şi posibil totuşi în practică.

În Elveţia, la observatorul din Saentis, în cantonul Appenzel, la Richi, la Gabris, la staţiunile din Saint-Golhard, Saint-Bernard, Julier, Simplon, Zurich, Somblick, în Tirol, fenomenul acesta, pe care nimeni nu avusese vreodată prilejul să-l constate, era privit cu cea mai mare neîncredere – aşa cum se şi cuvenea.

În Italia însă, la staţiunile meteorologice de pe Vezuviu, la cea de pe Etna, instalată în fosta Casa Inglese, la Monte Cavo, observatorii nu pregetară să admită că era vorba totuşi de un fenomen concret, care se manifestase o dată, în timpul zilei, sub forma unei pâcle dispuse în spirală, iar altă dată, noaptea, sub forma unei stele căzătoare. Dar ce era în realitate, nimeni nu ştia.

La drept vorbind, oamenii de ştiinţă începuseră să se plictisească de acest mister care, pe de altă parte, continua să facă vâlvă, ba chiar să-i înspăimânte pe oamenii simpli şi fără carte care au alcătuit şi alcătuiesc marea majoritate în lumea asta. Astronomii şi meteorologii nici nu s-ar mai fi ocupat de el, dacă în noaptea de 26 spre 27, la observatorul din Kantokeino, Finmark, Norvegia, şi în noaptea de 28 spre 29 la cel din Isfjord, Spitzberg, norvegienii pe de o parte şi suedezii pe de alta n-ar fi căzut de acord asupra unui fapt, şi anume că în mijlocul aurorei boreale s-ar fi ivit în văzduh un fel de pasăre uriaşă, un adevărat monstru. Deşi nu s-a putut determina structura lui, un lucru era sigur: că monstrul emitea un fel de corpusculi care detunau ca nişte bombe.

În Europa, nimeni nu se gândi să pună la îndoială observaţiile făcute de staţiunile din Finmark şi Spitzberg. Dar ceea ce părea extraordinar, în cazul de faţă, era faptul că suedezii şi norvegienii reuşiseră să cadă de acord într-o privinţă oarecare.

În schimb, în toate observatoarele din America de Sud, din Brazilia, Peru ca şi din La Plata, în cele din Australia, în Sidney, Adelaide şi Melbourne se făcu mare haz pe socoteala acestei pretinse descoperiri. Şi să nu uităm că australienii au un râs foarte molipsitor.

Până la urmă, singurul care luă în serios chestiunea aceasta, în pofida comentariilor usturătoare pe care le putea prilejui supoziţia lui, fu un chinez, directorul observatorului din Zi-Ka-Wey, situat în mijlocul unei câmpii vaste, la aproape zece leghe de mare, cu zări necuprinse şi limpezi.

— E foarte probabil, spuse el, ca obiectul în cauză să fie pur şi simplu un aparat aviatic, o maşină zburătoare!

Ce fantezie!

Dacă discuţiile fură atât de înverşunate în Lumea Veche, închipuiţi-vă cum vor fi fost în Lumea Nouă, unde Statele Unite ocupă teritoriul cel mai întins.

Se ştie că yankeul nu umblă cu ocolişuri, ci merge totdeauna drept la ţintă. De aceea observatoarele federaţiei americane nu pregetară să-şi spună pe şleau părerea. Şi dacă nu şi-au dat cu telescoapele în cap, n-au făcut-o numai pentru că ar fi trebuit să caute altele în loc tocmai când aveau mai mare nevoie de ele.

Problema aceasta care iscase atâtea controverse prilejui o dispută în care observatoarele din Washington, districtul Columbia, şi cel din Cambridge, statul Duna, pe de o parte, se ciocniră cu cel de la Darmouth-College din Connecticut şi cel din Aun-Arbor, statul Michigan, pe de altă parte. Disputa se învârtea, nu aşa cum s-ar fi crezut, în jurul naturii corpului observat, ci al momentului exact când fusese făcută observaţia, deoarece toţi susţineau că l-ar fi zărit în aceeaşi noapte, la aceeaşi oră, în acelaşi minut şi secundă, deşi acel corp misterios se deplasa la o înălţime destul de mică deasupra orizontului. Or, între Connecticut şi Michigan, între Duna şi Columbia sunt nişte distanţe mult prea mari pentru ca el să fi putut fi observat din punctele respective în acelaşi moment.

„Dudley” din Albany, statul New York, şi „West-Point”, Academia militară, îşi combătură colegii printr-o notă în care precizau cu cifre înălţimea şi viteza de deplasare a numitului corp.

Mai târziu însă se constată că aceşti observatori se înşelaseră asupra corpului şi că, de fapt, ei vorbeau despre un bolid care trecuse prin păturile mijlocii ale atmosferei. Aşadar, acest bolid nu putea fi corpul cu pricina. De altfel, cine a mai pomenit bolid să cânte din trompetă!

Cât despre trompetă, în zadar au căutat unii să categorisească glasul ei buciumător drept o simplă iluzie auditivă. Nici ochii şi cu atât mai puţin urechile nu se înşelau în împrejurarea de faţă. Nu mai încăpea nici o îndoială, oamenii văzuseră cu ochii lor şi auziseră cu urechile lor. În noaptea de 12 spre 13 mai – o noapte neagră ca smoala observatorii de la Yale-College şi de la Academia de ştiinţe din Sheffield reuşiseră chiar să înregistreze câteva măsuri dintr-o frază muzicală în re major, în patru timpi, ce se dovedi a fi, notă cu notă şi tact cu tact, refrenul vestitului Chant du depart2.

— Are haz! făcură mucaliţii. O orchestră franceză care n-a găsit alt loc mai bun unde să cânte decât în văzduh!

Gluma asta însă nu putea fi un răspuns, după cum remarcă observatorul din Boston – întemeiat de Atlantic Iron Works Society3 – ale cărui păreri în domeniul astronomiei şi meteorologiei aveau deplină autoritate în rândul savanţilor.

În sfârşit, îşi spuse cuvântul şi observatorul din Cincinnati, construit în 1870 pe muntele Lookout, prin mărinimia domnului Kilgoor – cunoscut prin măsurătorile micrometrice făcute asupra stelelor duble. Directorul acestui observator declară cu cele mai bune intenţii că, fără îndoială, trebuie să fie ceva la mijloc, de vreme ce se observase apariţia unui corp la intervale apropiate, în diverse puncte ale atmosferei, dar că nu se putea stabili nimic în legătură cu natura acestui corp, dimensiunile, viteza de deplasare şi traiectoria sa.

Tocmai atunci un ziar cu o foarte mare răspândire, New York Herald, primi din partea unui abonat următoarea anonimă: „E încă proaspăta în amintirea noastră rivalitatea ce a dezlănţuit acum câţiva ani o încăierare în lege intre cei doi moştenitori ai domeniului Begum dtn Ragginahra, medicul francez Sarrasin din Franceville şi inginerul german Herr Schultze din Sthalstadt, localităţi aflate în sudul Oregonului, în Statele Unite.

N-am uitat de asemenea că Herr Schultze, vrând să distrugă Franceville, a lansat o ghiulea formidabilă care urma să cadă asupra oraşului francez şi să-l radă într-o clipă de pe faţa pământului.

Cu atât mai puţin am fi putut uita faptul că. proiectat în spaţiu de un tun gigantic, obuzul, a cărui viteză iniţială fusese greşii calculată, şi-a luat zborul cu o iuţeală de şaisprezece ori mai mare decât aceea a proiectilelor obişnuite, adică aproximativ o sută cincizeci de leghe pe oră. Aşa că n-a mai căzut pe pământ, ci, transformându-se într-un bolid, a început să se învârtească şi se va învârti veşnic în jurul planetei noastre.

De ce n-ar fi, în definitiv, corpul în cauză, a cărui existenţă nu poate fi contestată!”4

Foarte ingenioasă explicaţia dată de abonatul ziarului New York Herald. Dar cum rămânea cu trompeta?… Nu cumva ghiuleaua lui Herr Schultz era prevăzută cu o trompetă?

Aşadar, toate aceste ipoteze nu spuneau nimic, după cum toate observaţiile erau eronate.

Nu mai stătea în picioare decât supoziţia făcută de directorul observatorului din Zi-Ka-Wey.

Să nu credeţi cumva că populaţia vechiului, ca şi a noului continent, va fi ajuns în cele din urmă să se plictisească de toată tevatura asta. Dimpotrivă! Discuţiile se înteţiră mai vârtos, fără să se poată cădea la o înţelegere. Nu se potoliră decât vremelnic, timp de câteva zile, în care corpul cu pricina, fie el bolid sau altceva, nu mai fusese semnalat nicăieri şi în care nu se mai auzise în văzduh nici un sunet de trompetă. Nu cumva căzuse într-un punct de pe glob unde cu greu s-ar fi putut da de urmă – în mare, de pildă? Cine ştie dacă nu zăcea undeva, în adâncurile Atlanticului, ale Pacificului sau ale Oceanului Indian? Nimeni nu putea spune. Tocmai atunci însă avură loc o serie de întâmplări neaşteptate, care nu puteau fi explicate numai prin existenţa unui fenomen cosmic.

În răstimp de opt zile, cetăţenii din Hamburg, din vârful Turnului Sfântului Mihai, turcii de pe cel mai înalt minaret al Sfintei Sofia, locuitorii din Rouen, de sus, din capătul săgeţii de metal a catedralei, cei din Strasbourg, de pe culmei Munsterului, americanii de pe Statuia Libertăţii ce străjuieşte Golful Hudson şi din vârful monumentului închinat lui Washington, la Boston, chinezii, de pe acoperişul templului celor Cinci sute de Spirite de la Canton, indienii de la cel de-al şaisprezecelea cat al templului Tanjur, populaţia Romei, de pe crucea basilicei Sfântul Petru, englezii, de pe crucea Sfântului Paul din Londra, egiptenii, din vârful marei piramide din Gizeh, parizienii, de pe paratrăsnetul turnului de fier ridicat cu prilejul expoziţiei din 1889, înalt de trei sute de metri, zăriră fluturând un drapel de pe fiecare din aceste culmi unde cu mare greutate ar fi putut să se urce cineva.

Era un drapel negru presărat cu stele şi cu un soare de aur la mijloc.