Capitolul II

ÎN CARE MEMBRII INSTITUTULUI WELDON POARTĂ O DISCUŢIE APRINSĂ, FĂRĂ A REUŞI SĂ CADĂ DE ACORD

— Şi cine va îndrăzni să spună că nu-i aşa…

— Ce vorbeşti!… Şi totuşi se va găsi cine, dacă e cazul!

— În ciuda ameninţărilor voastre…

— Măsoară-ţi cuvintele, Bat Fyn!

— Şi dumneata, Uncle Prudent!

— Susţin că elicea nu poate să fie decât la spate!

— Şi noi!… Şi noi!… se auziră cincizeci de glasuri la unison.

— Ba nu!… Trebuie să fie în faţă! strigă Phil Evans.

— În faţă? se minunară alte cincizeci de glasuri, răspunzându-i cu o vehemenţă Ia fel de impresionantă.

— Aşa n-o să ne înţelegem niciodată!

— Niciodată! Niciodată!

— Atunci ce rost are să ne mai ciorovăim?

— Asta nu-i ciorovăială! E o discuţie!

Nu-ţi venea să-ţi crezi urechilor, ascultând schimburile de cuvinte, bruftuluielile, hărmălaia care făceau să răsune de o bucată de vreme sala de şedinţe.

Era cea mai încăpătoare sală a Institutului Weldon, faimosul club din Walnut-Street, Philadelphia, statul Pennsylvania, în Statele Unite ale Americii.

Întâmplarea face ca tocmai în ajun, cu ocazia alegerii unui lampagiu, să fi avut loc o serie de manifestaţii de stradă şi de întruniri gălăgioase, însoţite de încăierări. Şi cum fierberea ce domnea în oraş nu se potolise încă, se explică poate şi agitaţia care se manifesta printre membrii Institutului Weldon. Şi când te gândeşti că era vorba doar de o simplă reuniune a „baloniştilor” la care se discuta încă problema la ordinea zilei – chiar şi atunci – referitoare la dirijarea baloanelor!

Lucrurile se petreceau într-un oraş din Statele Unite, care ajunsese mult mai rapid decât New York, Chicago, Cincinnati, San Francisco la o stare cât se poate de prosperă, un oraş care totuşi nu este nici port, nici centru minier pentru exploatarea huilei sau a petrolului, nici cetate industrială, nici nod de cale ferată, un oraş mai mare decât Berlin, Manchester, Edinburgh, Liverpool, Viena, Petersburg, Dublin, oraş înzestrat cu un parc mai întins decât toate cele şapte parcuri ale capitalei Angliei laolaltă, în sfârşit, un oraş care în momentul de faţă are o populaţie de aproape un milion două sute de mii de oameni şi care e socotit al patrulea din lume, după Londra, Paris şi New York.

Philadelphia s-ar putea spune că este o adevărată cetate de marmură cu clădirile ei impunătoare şi instituţiile ei publice fără de seamăn. Cel mai vestit colegiu din lumea nouă este colegiul „Girard” care se află la Philadelphia. Cel mai larg pod de fier de pe glob este podul construit peste râul Schuylkill, pod care se află tot la Philadelphia. Cel mai frumos templu al francmasoneriei este templul masonic din Philadelphia. În sfârşit, cel mai mare club al adepţilor navigaţiei aeriene se află de asemenea la Philadelphia. Şi dacă e cineva amator să-l viziteze astă-seară, 12 iunie, s-ar putea să culeagă impresii destul de plăcute.

În sala cea mare se agitau, dădeau din mâini, se frământau, vorbeau, discutau, se ciondăneau – toţi cu pălăriile pe cap – o sută de aşa-numiţi „balonişti” sub înalta priveghere a unui preşedinte, asistat de un secretar şi un trezorier. Să nu credeţi că erau cumva ingineri de meserie. Nu. Doar nişte simpli amatori în problemele de aerostatică, însă nişte amatori înfocaţi şi mai ales aprigi adversari ai celor care voiau să înlocuiască aerostatele cu nişte aparate „mai grele decât aerul”, un fel de maşini zburătoare, nave aeriene sau mai ştiu cu ce. Că aceşti oameni cumsecade vor izbuti să descopere vreodată modul de conducere a baloanelor – tot ce se poate. În orice caz, preşedintele lor trebuia să-şi bată niţel capul cu ei, ca să-i conducă.

Preşedintele cu pricina, un om cunoscut de toată lumea în Philadelphia, era faimosul Uncle Prudent – Prudent fiind numele de familie. Cât despre calificativul Uncle, trebuie să ştiţi că e ceva destul de obişnuit în America, unde poţi foarte bine să fii unchi fără să ai cumva nepoţi sau nepoate. Acolo multora li se spune Uncle, aşa cum aiurea li se spune „tăticule” unor oameni care nu s-au învrednicit niciodată să aibă copii.

Uncle Prudent era o persoană cu vază, adeseori citat, în pofida numelui său, pentru cutezanţa lui. Putred de bogat, ceea ce nu-i strică niciodată unui om, nici chiar în Statele Unite. Şi cum să nu fi fost bogat când deţinea o mare parte din acţiunile Societăţii Niagara-Falls? Era o societate întemeiată de nişte ingineri la Buffalo, pentru exploatarea căderilor de apă. Minunată afacere! Cei şapte mii cinci sute de metri, debitul pe secundă al Niagarei, produc o forţă de şapte milioane cai-putere. Iar forţa aceasta uriaşă, repartizată tuturor uzinelor aflate pe o rază de cinci sute kilometri, reprezenta o economie anuală de un miliard cinci sute de milioane franci aur, din care o bună parte intrau în casa de bani a societăţii şi mai cu seamă în buzunarul lui Uncle Prudent. Altminteri, fiind burlac, ducea o viaţă modestă, tot personalul său de serviciu reducându-se la un singur valet, Frycollin, care nu merita câtuşi de puţin să fie în slujba unui stăpân atât de viteaz. Dar uneori se mai întâmplă şi de astea!

Fiind bogat, se înţelege de la sine că Uncle Prudent avea destui prieteni; dar ca preşedinte al clubului avea şi destui duşmani şi, printre alţii, toţi cei care râvneau la această situaţie. Şi, printre cei mai înverşunaţi, se cuvine să-1 pomenim şi pe secretarul Institutului Weldon.

ÎI chema Phil Evans şi era tot atât de bogat, deoarece conducea Walton Watch Company, o mare fabrică de ceasuri, care scotea cinci sute de mecanisme zilnic şi ale cărei produse aflate în comerţ se puteau compara cu cele mai bune produse elveţiene. Phil Evans ar fi putut deci să treacă drept unul dintre cei mai fericiţi oameni de pe faţa pământului şi chiar din Statele Unite, dacă n-ar fi fost situaţia lui Uncle Prudent. Şi unul şi altul aveau aceeaşi vârstă, patruzeci şi cinci de ani, erau sănătoşi tun, îndrăzneţi fără doar şi poate şi nici unuia dintre ei nu i-ar fi trecut prin gând să schimbe foloasele neîndoielnice ale burlăciei cu cele mai puţin sigure ale căsniciei. Erau doi oameni făcuţi parcă să se înţeleagă, dar care totuşi nu se înţelegeau; amândoi iuţi din fire, amarnic de iuţi, unul, Uncle Prudent – la cald, celălalt, Phil Evans – la rece.

Cum se făcea însă că Phil Evans nu ajunsese să fie ales preşedinte al clubului? Voturile fuseseră egal împărţite între Uncle Prudent şi el. De douăzeci de ori în şir se repetase scrutinul şi tot de atâtea ori niciunul din ei nu reuşise să obţină majoritatea. Situaţia era destul de încurcată şi ar fi putut dăinui aşa până la capătul vieţii celor doi candidaţi.

Atunci unul dintre membri, anume Jem Cip, casierul Institutului Weldon, propuse un mijloc menit să încline într-o parte sau alta balanţa scrutinului. Jem Cip era un vegetarian convins sau un aşa-numit legumist, adică unul dintre acei adversari neîmpăcaţi ai tuturor alimentelor de origine animală şi ai tuturor băuturilor alcoolice, jumătate brahman, jumătate musulman, rivalul unora ca Niewman, Pitman, Ward, Davic şi altor iluştri reprezentanţi ai acestei secte de oameni într-o ureche, dar inofensivi.

În împrejurarea respectivă, Jem Cip fu sprijinit de un alt membru al clubului, William T. Forbes, directorul unei mari uzine pentru fabricarea glucozei din cârpe prin tratarea lor cu acid sulfuric – o modalitate de a prepara zahărul din tot felul de bulendre. Era un om cu greutate William T. Forbes, tatăl a două încântătoare fete bătrâne, miss Dorothy, sau pe numele ei de alint Doll, şi miss Martha sau Mat, care dădea tonul în înalta societate a Philadelphiei.

În urma propunerii lui Jem Cip, susţinută de William T. Forbes şi de alţi câţiva, se hotărî ca preşedintele clubului să fie desemnat prin „tragere la ţintă”.

La drept vorbind sistemul acesta electoral ar putea fi foarte bine întrebuinţat ori de câte ori se pune chestiunea alegerii celui mai vrednic dintre toţi, şi o seamă de americani cu scaun la cap se şi gândeau chiar să-l folosească pentru numirea preşedintelui Statelor Unite.

Luând, aşadar, două tăbliţe albe, fără nici un semn pe ele, traseră câte o linie neagră pe fiecare. Cele două linii aveau o lungime egală, matematic calculată, cu aceeaşi exactitate cu care s-ar fi determinat triunghiul de bază într-o operaţie de triangulaţie. Pe urmă cele două tăbliţe fură aşezate în aceeaşi zi în mijlocul sălii de şedinţe, şi cei doi concurenţi, înarmat fiecare cu câte o andrea foarte fină, o porniră în acelaşi timp spre tăbliţa ce le era destinată. Cel care avea să împlânte andreaua mai aproape de mijlocul liniei urma să fie proclamat preşedintele Institutului Weldon.

Bineînţeles, mişcarea trebuia executată dintr-o dată, fără nici un fel de repere sau dibuiri, doar din ochi. Cum s-ar zice, trebuia să ai o privire ca un compas.

Uncle Prudent înfipse andreaua odată cu Phil Evans, chiar în aceeaşi clipă. Se făcu apoi măsurătoarea pentru a se stabili care din cei doi concurenţi nimerise mai aproape de ţintă.

Să vezi minunăţie însă! Atât de mare fusese precizia cu care procedaseră concurenţii, încât la măsurătoare nu ieşi decât o diferenţă neînsemnată. Şi chiar dacă nu atinseseră exact punctul calculat matematic, cele două andrele se abătuseră prea puţin, aproape imperceptibil, de la ţintă şi pare-se în egală măsură şi una şi cealaltă, întreaga adunare se afla deci într-o mare încurcătură.

Noroc că unul dintre membri, Truk Milnor, stărui să se facă din nou măsurătoarea, de astă dată însă cu o riglă gradată după sistemul aparatului micrometric al d-lui Perreaux, cu ajutorul căruia milimetrul poate fi divizat în o mie cinci sute de părţi. Se procedă, aşadar, la o nouă măsurătoare, folosindu-se această riglă cu gradaţii de a mia cinci suta parte dintr-un milimetru însemnate cu o aşchie de diamant şi, citindu-se diviziunile la microscop, se obţinură următoarele rezultate: Uncle Prudent nimerise lângă ţintă cu o diferenţă de aproximativ şase diviziuni, iar Phil Evans cu o diferenţă de aproximativ nouă diviziuni.

Iată deci pentru ce Phil Evans ajunsese doar secretar al Institutului Weldon, în timp ce Uncle Prudent era proclamat preşedintele clubului.

O simplă diferenţă de trei diviziuni de o mie cinci sutimi de milimetru, nici mai mult, nici mai puţin, fusese de ajuns pentru ca Phil Evans să-i poarte lui Uncle Prudent o ură care, deşi mocnită, nu era mai puţin înverşunată.

La vremea aceea, în urma experienţelor întreprinse în ultimul pătrar al celui de-al nouăsprezecelea veac, se făcuseră oarecare progrese în chestiunea dirijabilelor.

Nacelele prevăzute cu elice propulsoare, încercate mai întâi în 1852 de Henry Giffard la aerostatul său cu formă alungită, apoi în 1872 de Dupuy de Lome, în 1883 de fraţii Tissandier, iar în 1884 de căpitanii Krebs şi Renard, dăduseră unele rezultate ce meritau a fi luate în seamă. Dar dacă aceste aparate, cufundate într-un mediu mai dens şi puse în mişcare de o elice, în aşa fel încât să poată înainta pieziş faţă de direcţia curenţilor de aer, ba chiar să ia în piept câte un vânt potrivnic, pentru a se întoarce la punctul lor de plecare, ajunseseră cu adevărat să „se dirijeze”, nu reuşiseră s-o facă decât numai datorită unor împrejurări cât se poate de prielnice. De pildă, în interiorul unor imense hale acoperite – perfect, într-o atmosferă liniştită – foarte bine! Sau pe un vânt uşor cu o viteză de cinci până la şase metri pe secundă – mai treacă meargă! Dar, în definitiv, nu se făcuse mare scofală. Pe un vânticel numai bun să învârtească aripile unei mori – opt metri pe secundă – aparatele acestea aproape că ar fi rămas locului; pe un vânt ceva mai aspru – zece metri pe secundă – ar fi mers de-a-ndărătelea; pe timp de furtună – douăzeci şi cinci până la treizeci de metri pe secundă – ar fi fost învârtejite în văzduh ca un fulg; iar în toiul unui uragan – patruzeci şi cinci de metri pe secundă – n-ar fi lipsit mult, poate, să fie făcute bucăţi; în fine, să fi bântuit un ciclon de peste o sută de metri pe secundă, praful s-ar fi ales de ele.

Fapt este că, după faimoasele experienţe ale căpitanului Krebs şi Renard, chiar dacă dirijabilele îşi sporiseră un pic viteza, cu toate astea abia dacă puteau înfrunta o briză uşoară. Aşa se explică de ce până atunci mijlocul acesta de locomoţie nu putuse fi încă întrebuinţat cu folos.

În orice caz, alături de problema dirijării aerostatelor, adică a mijloacelor necesare pentru a le da o viteză proprie, în privinţa motoarelor, progresele realizate fuseseră mult mai rapide. Maşina cu aburi a lui Henry Giffard, apoi sistemul lui Dupuy de Lome, bazat pe utilizarea forţei musculare, fuseseră încetul cu încetul înlocuite cu motoare electrice. Cu ajutorul bateriilor cu bicromat de potasiu, alcătuind elemente cu potenţial sporit, se obţinuse o viteză de patru metri pe secundă. Maşinile dinamo-electrice ale căpitanilor Krebs şi Renard, dând naştere unei forţe de doisprezece cai-putere, făceau să se deplaseze aparatele cu o viteză mijlocie de şase metri şi jumătate pe secundă. Şi atunci, urmând acest drum spre perfecţionarea motorului, inginerii şi electricienii căutaseră să se apropie încetul cu încetul de acel deziderat care preconiza „un cal putere între capacele unui ceasornic”. Aşa că rezultatele dobândite cu ajutorul pilei electrice inventate de ei, asupra căreia căpitanii Krebs şi Renard păstraseră secretul, fură treptattreptat depăşite şi mai târziu aeronauţii avură prilejul să folosească motoare pe cât de puternice, pe atât de uşoare.

Erau suficiente motive pentru ca adepţii dirijabilelor, convinşi de utilitatea acestora, să prindă curaj. Şi totuşi câţi oameni cu scaun la cap nu voiau cu nici un chip să recunoască atare utilitate. Într-adevăr, de vreme ce aerostatul plutea datorită aerului ce-l susţinea, înseamnă că el aparţinea mediului în care se afla cu totul cufundat. În asemenea condiţii cum ar fi putut oare, fiind la cheremul curenţilor de aer, să ţină piept, cu masa lui, unor vânturi de intensitate mijlocie, oricât de puternic ar fi fost propulsorul său? Aici era buba; nădăjduiau să ajungă însă la o soluţie, folosindu-se aparate de mari dimensiuni.

Întâmplarea făcea ca, în strădania inventatorilor de a descoperi un motor uşor şi totodată puternic, americanii să se fi apropiat cel mai mult de realizarea faimosului deziderat. Un aparat dinamo-electric, având la bază o nouă pilă, a cărei compoziţie rămăsese învăluită în mister, fusese tocmai achiziţionat de la inventatorul lui, un chimist din Boston, necunoscut până atunci. Calculele făcute extrem de meticulos, diagramele întocmite cu cea mai mare exactitate dovedeau că, datorită aparatului în cauză, care punea în mişcare o elice de dimensiuni potrivite, se putea atinge o viteză de deplasare de optsprezece până la douăzeci de metri pe secundă.

Într-adevăr, ar fi fost extraordinar!

— Şi nici nu costă mult! adăugase Uncle Prudent, înmânând inventatorului, cu chitanţă în regulă, ultimul teanc de o sută de mii de dolari-hârtie din suma cu care îi plătise invenţia sa.

Institutul Weldon se apucă îndată de treabă. Când este vorba de o experienţă de pe urma căreia s-ar putea trage unele foloase practice, banul iese cu uşurinţă din buzunarele americanilor. Fondurile curgeau din belşug, fără a mai fi nevoie să se înfiinţeze o societate pe acţiuni. Chiar de la primul apel, în casa de bani a clubului se şi strânsese o sumă de trei sute de mii de dolari – adică de un milion cinci sute de mii de franci. Lucrările începură imediat sub conducerea celui mai vestit aeronaut din Statele Unite, Harry W. Tinder, al cărui nume va rămâne cu siguranţă nemuritor prin trei din cele o mie de ascensiuni făcute: una, în care se înălţase la o altitudine de douăsprezece mii de metri, mai sus, adică, decât Gay-Lussac, Coxwell, Sivei, Croce-Spinelli, Tissandier, Glaisher; a doua, în care zburase pe deasupra Americii, de la New York până la San Francisco, depăşind cu câteva sute de leghe distanţele parcurse de Nadar, Godard şi alţii, fără a-l mai pune la socoteală pe John Wise, care străbătuse în zbor o mie cinci sute de mile, de la Saint-Louis până în comitatul Jefferson; şi, în sfârşit, cea de-a treia, care se încheiase cu o prăbuşire de la înălţimea de o mie cinci sute de picioare, fără ca aeronautul să se fi ales decât cu mâna dreaptă scrântită, în timp ce Pilâtre de Rozier, mai puţin norocos, deşi se prăbuşise de la o altitudine mai mică de şapte sute de picioare, murise pe loc.

În momentul când începe această istorisire, am putea spune că Institutul Weldon dusese lucrurile la bun sfârşit. Pe şantierele Turner stătea înfoiat un aerostat uriaş de formă alungită, a cărui rezistenţă urma să fie încercată cu aer comprimat la mare presiune. Mai mult decât oricare altul, balonul putea fi numit pe bună dreptate un monstru.

Într-adevăr, să vedem care era capacitatea balonului Gigant al lui Nadar? Şase mii de metri cubi. Dar a celui construit de John Wise? Douăzeci de mii de metri cubi. Dar al lui Giffard, de la expoziţia din 1878? Douăzeci şi cinci de mii de metri cubi cu o rază de optsprezece metri. Comparaţi aceste trei aerostate cu aparatul aeronautic al Institutului Weldon, al cărui volum ajungea la patruzeci mii de metri cubi, şi vă veţi da seama atunci că Uncle Prudent şi colegii săi erau întrucâtva îndreptăţiţi să se umfle în pene.

Balonul în chestiune, nefiind sortit să exploreze cele mai înalte pături ale atmosferei, nu purta, aşa cum s-ar putea crede, numele de Excelsior, deşi acest nume se află în mare cinste, chiar prea mare, printre cetăţenii americani. Nu! Se chema pur şi simplu Go ahead adică – „înainte” – şi tot ce-i rămânea de făcut era să nu-şi dea numele de ruşine şi să răspundă la toate comenzile căpitanului său.

În momentul acela, maşina dinamo-electrică era aproape în întregime construită după sistemul brevetat pe care-l cumpărase Institutul Weldon. Se putea presupune că până în şase săptămâni Go ahead avea să-şi ia zborul în spaţiu.

După cum am văzut însă, nu toate dificultăţile tehnice fuseseră rezolvate. Se ţinuseră o mulţime de şedinţe în care nu se discutase nici forma elicei şi nici dimensiunile ei, ci dacă propulsorul trebuie să fie aşezat la spatele aparatului, aşa cum procedaseră fraţii Tissandier, sau în faţă, aşa cum făcuseră căpitanii Krebs şi Renard. Nu mai e nevoie, cred, să adaug că, în focul discuţiei, partizanii celor două sisteme ajunseseră chiar să se ia la bătaie. Grupul „avantiştilor” era egal ca număr cu acela al „arieriştilor”. Uncle Prudent, al cărui cuvânt ar fi putut să atârne greu în balanţă în cazul când era paritate de voturi, Uncle Prudent, cum spuneam, care avea probabil şcoala profesorului Buridan, nu reuşise încă să-şi formeze o părere.

Prin urmare, nu era chip să se ajungă la o înţelegere şi nici să se stabilească locul elicei. Şi situaţia asta putea să mai dureze încă cine ştie cât timp, fireşte numai dacă guvernul nu se gândea cumva să intervină. Dar în Statele Unite, guvernului, precum se ştie, nu-i prea place să se amestece în treburile particulare, nici să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala. Şi are dreptate.

Aşa stăteau lucrurile, iar faimoasa şedinţă din 13 iunie părea să nu se mai sfârşească niciodată sau să se sfârşească printr-un tămbălău nemaipomenit – de la schimburi de înjurături ajungându-se la ghionturi, la bastoane, iar de la bastoane la focuri de revolver – când iată că la orele opt şi treizeci şi şapte avu loc o diversiune.

Uşierul Institutului Weldon se apropie tacticos, calm, ca un police-man în toiul unui miting furtunos, de biroul preşedintelui şi-i întinse o carte de vizită. Apoi aşteptă dispoziţiile pe care Uncle Prudent avea să socotească de cuviinţă a i le da.

Uncle Prudent făcu să răsune o trompetă cu aburi pe care, în calitatea sa de preşedinte, o folosea în chip de clopoţel, deoarece în cazul de faţă nici clopotele Kremlinului nu i-ar fi ajutat la nimic!… Hărmălaia însă parcă se înteţi şi mai mult. Atunci preşedintele „se descoperi” şi datorită acestui gest suprem reuşi să potolească pe jumătate tărăboiul.

— O comunicare! rosti Uncle Prudent după ce luă o priză generoasă de tabac din tabachera de care nu se despărţea niciodată.

— Vorbiţi! Vorbiţi! se auziră nouăzeci şi nouă de glasuri care, din întâmplare, căzură de acord asupra acestui punct.

— Dragi colegi, un străin cere să fie primit în sala noastră de şedinţe.

— Nu se poate! răspunseră toţi într-un glas.

— Pe cât se pare, ar vrea să ne arate, urmă Uncle Prudent, că nu există o utopie mai absurdă decât credinţa că baloanele pot fi dirijate.

Un mormăit întâmpină această declaraţie.

— Să intre!… Să intre!

— Cum se numeşte năzdrăvanul ăsta? întrebă secretarul Phil Evans.

— Robur, răspunse Uncle Prudent.

— Robur!… Robur!… Robur! începu a urla întreaga adunare.

Să nu vă miraţi că reuşiseră atât de repede să fie de acord în privinţa acestui nume curios: minunea se datora faptului că Institutul Weldon spera să-şi descarce asupra celui care-l purta tot focul mâniei sale. Furtuna se astâmpărase deocamdată, cel puţin aşa se părea. Între noi fie vorba însă, cum ar fi posibil să se potolească furtunile în sânul unui popor care de două, trei ori pe lună le expediază pe adresa Europei în chip de uragane?