Capitolul XVIII.

CU CARE ACEASTĂ VERIDICĂ POVESTE A PERIPEŢIILOR ALBATROSULUI SE ÎNCHEIE FĂRĂ A SE FI ÎNCHEIAT, TOTUŞI.

În ziua de 29 aprilie, în anul următor, Ia vreo şapte luni după întoarcerea neaşteptată a Iui Uncle Prudent şi Phil Evans, toată Philadelphia era în picioare. Nimic politic de astă dată. Nu era vorba nici de alegeri, nici de vreun miting. Aerostatul Go ahead, construit pe cheltuiala Institutului Weldon, avea, în sfârşit, să pună stăpânire asupra mediului său firesc.

Aeronaut – vestitul Harry W. Tinder, al cărui nume a mai fost pomenit la începutul acestei istorisiri, împreună cu un ajutor.

Călători – preşedintele şi secretarul Institutului Weldon. Nu li se cuvenea, oare, asemenea cinste? Nu fuseseră ei, oare, cei care veniseră în carne şi oase să protesteze împotriva oricărui aparat construit pe principiul „mai greu decât aerul”?

Trecuseră, totuşi, şapte luni, fără ca ei să fi deschis gura pentru a istorisi aventurile pe care le trăiseră. Nici Frycollin, oricât l-ar fi mâncat limba, nu scăpase o vorbuliţă despre inginerul Robur şi despre maşinăria lui minunată. Ca nişte neînduplecaţi balonişti ce erau, de bună seamă, Uncle Prudent şi Phil Evans nu voiau cu nici un chip să discute despre aeronave sau despre orice alt aparat de zbor. Atâta timp cât balonul Go ahead nu va fi ajuns în fruntea tuturor mijloacelor de locomoţie aeriană, nu voiau să admită niciuna din invenţiile aviatorilor. Amândoi credeau încă, ţineau morţiş să creadă, că singurul vehicul atmosferic era aerostatul şi că numai şi numai lui îi era deschis viitorul.

De altminteri, cel împotriva căruia se răzbunaseră atât de crâncen – şi pe bună dreptate, după părerea lor – acela nu mai exista acum. Şi nici vreunul dintre însoţitorii lui. Taina Albatrosului se afla îngropată în adâncurile Oceanului Pacific.

Cât priveşte posibilitatea ca inginerul Robur să fi avut vreun adăpost, vreo insulă pe întinsul neţărmurit al oceanului, ce-i slujea ca loc de popas, era doar o simplă ipoteză. În orice caz, cei doi confraţi hotărâseră să chibzuiască mai târziu dacă ar fi cu cale să facă oarecare cercetări în direcţia asta.

Venise, în sfârşit, şi ziua când avea să se realizeze acea însemnată experienţă pe care Institutul Weldon o pregătea de atâta vreme şi atât de minuţios. Go ahead era, aşadar, modelul cel mai desăvârşit dintre toate cele inventate până atunci în arta aerostaticii – ceea ce ar fi un Inflexibil sau un Formidabil în arta navală.

Go ahead avea toate atributele necesare unui aerostat. Volumul său îi îngăduia să se ridice la cele mai mari altitudini pe care le putea atinge un balon; faptul că era impermeabil – să se poată menţine un timp nelimitat în văzduh; rezistenţa lui – să înfrunte atât dilatarea gazului din interior, cât şi străşnicia ploilor şi a vântului; capacitatea sa – să aibă o forţă ascensională destul de importantă pentru a putea ridica, împreună cu toate accesoriile, un întreg mecanism electric menit să imprime propulsoarelor sale o forţă motrice superioară tuturor rezultatelor obţinute în această direcţie până atunci. Go ahead avea o formă prelungă, aptă să-i înlesnească deplasarea pe orizontală. Nacela lui, semănând cu platforma balonului construit de căpitanii Krebs şi Renard, era prevăzută cu tot utilajul trebuincios aeronauţilor: instrumente de fizică, cabluri, ancore, frânghii etc., etc. în afară de aparatele, pilele şi acumulatorii electrici ce constituiau izvoarele de energie mecanică ale aerostatului. Nacela era, de asemeni, înzestrată cu o elice în faţă şi cu o altă elice, împreună cu o cârmă, la spate. Randamentul maşinilor aerostatului Go ahead probabil că era însă mult inferior randamentului celor de pe bordul Albatrosului.

După ce fusese umplut cu gaz, Go ahead fusese transportat în poiana din Fairmont-Park, exact în locul unde poposise timp de câteva ore aeronava.

Nu mai e nevoie să spun, cred, că forţa lui ascensională se datora celui mai uşor dintre toate corpurile gazoase. Gazul aerian, de pildă, nu poseda decât o forţă ascensională de aproximativ şapte sute de grame de fiecare metru cub de gaz – prea puţin pentru a provoca o ruptură a echilibrului cu aerul înconjurător. Forţa ascensională a hidrogenului, în schimb, poate fi apreciată la o mie o sută de grame de fiecare metru cub de gaz. Balonul uriaş era umplut cu hidrogen pur, preparat după metoda şi în aparatele speciale folosite de vestitul Henry Giffard. Aşadar, Go ahead având o capacitate de patruzeci de mii de metri cubi, forţa ascensională a gazului din interior era de o mie o sută înmulţit cu patruzeci de mii, adică de patruzeci şi patru de mii de kilograme.

Şi, cum spuneam, totul era pregătit în dimineaţa zilei de 29 aprilie. Imensul aerostat se legăna în aer, la câteva picioare de pământ, încă de la orele unsprezece, gata să se înalţe în văzduh.

Era o vreme minunată, parcă anume făcută pentru această memorabilă experienţă. Poate că, totuşi, ar fi fost mai bine să bată vântul, pentru ca încercarea să fie cât mai concludentă. Într-adevăr, nimeni până atunci nu pusese la îndoială faptul că un balon ar putea fi dirijat într-o atmosferă calmă; lucrurile se schimbau însă în cazul când aerul se afla în mişcare şi în asemenea condiţii se cereau făcute experienţele.

Într-un cuvânt, nu bătea deloc vântul şi nici nu era vreun semn că s-ar putea să bată. Ca niciodată în ziua aceea, America de Nord nu se pregătea să trimită în Europa occidentală vreuna din aprigele vijelii din care avea o nesecată rezervă, şi nu cred să fi fost zi mai bine aleasă pentru reuşita unei experienţe aeronautice.

Mai e nevoie, oare, să vorbesc despre puzderia de oameni ce se adunaseră în Fairmont-Park, despre mulţimea trenurilor ce revărsaseră asupra capitalei Pennsylvaniei un puhoi de curioşi veniţi din toate statele înconjurătoare, despre întreruperea activităţii industriale şi comerciale pentru a se da tuturor cetăţenilor posibilitatea să privească spectacolul – patroni, funcţionari, muncitori, bărbaţi, femei, bătrâni, copii, membri ai Congresului, reprezentanţi ai armatei, magistraţi, reporteri, băştinaşi – şi albi, şi oameni de culoare – toţi claie peste grămadă, în poiana cea mare din parc? Mai e nevoie, oare, să zugrăvesc manifestările zgomotoase ale gloatei, frământările ei inexplicabile, învolburările-i neaşteptate ce o făceau să tălăzuiască şi să palpite? Mai e nevoie, oare, să înregistrăm numărul strigătelor de hip! hip! ura! ce izbucniră de pretutindeni ca nişte pocnete de rachete, în clipa când Uncle Prudent şi Phil Evans se urcară pe platformă, sub aerostatul pe care flutura drapelul american? Mai e nevoie, în sfârşit, să arătăm că majoritatea curioşilor nu veniseră, poate, să vadă balonul Go ahead, cât să-i privească pe cei doi inşi extraordinari pentru care Lumea Veche avea tot dreptul să fie invidioasă pe Lumea Nouă?

De ce doi şi nu trei? De ce nu şi Frycollin? Pentru că Frycollin, găsind că expediţia făcută pe bordul Albatrosului ajungea ca să-i asigure celebritatea, renunţase la cinstea de a-şi însoţi stăpânul. Aşa că, de astă dată, nu mai avu parte de aclamaţiile furtunoase cu care fură întâmpinaţi preşedintele şi secretarul Institutului Weldon.

Se înţelege de la sine că niciunul dintre membrii ilustrei asociaţii nu lipsea şi că toate locurile rezervate în incinta încercuită cu frânghii şi ţăruşi din mijlocul poienii erau ocupate. Se aflau acolo şi Truk Milnor şi Bat T. Fyn, şi William T. Forbes, la braţ cu cele două fete ale sale, miss Doll şi miss Mat. Toţi veniseră anume ca să arate că nimic pe lume n-ar fi în stare să-i despartă vreodată de adepţii principiului „mai uşor decât aerul”.

La orele unsprezece şi douăzeci, o bubuitură de tun dădu de ştire că pregătirile se isprăviseră.

Go ahead nu mai aştepta decât semnalul de plecare. La unsprezece şi douăzeci şi cinci se auzi o a doua bubuitură de tun.

Ţinut de capetele frânghiilor reţelei, Go ahead se ridică la vreo cincizeci de metri deasupra poienii. De acolo, de sus, platforma domina toată mulţimea cuprinsă de o adâncă emoţie. Uncle Prudent şi Phil Evans, care stăteau în picioare, în faţă, duseră amândoi mâna stângă la piept, în semn că erau trup şi suflet cu întreaga asistenţă. Pe urmă ridicară dreapta spre zenit, în semn că sosise în sfârşit clipa când cel mai mare balon din câte fuseseră construite până în ziua aceea avea să pună stăpânire pe spaţiul supraterestru.

O sută de mii de mâini se lipiră, în aceeaşi clipă, de o sută de mii de piepturi şi alte o sută de mii de mâini se ridicară spre cer.

La unsprezece treizeci bubui o a treia lovitură de tun.

— Daţi-i drumul! strigă Uncle Prudent, rostind formula sacramentală.

Şi Go ahead se înălţă „maiestuos”, ca să folosim şi noi adverbul consacrat de numeroasele reportaje asupra experienţelor aerostatice.

Era într-adevăr un spectacol nemaipomenit. Părea un vas ce părăsise tocmai şantierul. Într-adevăr, nu era, oare, Go ahead un vas lansat pe mările văzduhului?

Aerostatul se ridică drept în sus, pe o linie perfect verticală, dovadă că în atmosferă domnea liniştea cea mai desăvârşită, oprindu-se la o altitudine de două sute cincizeci de metri.

Acolo începură să se desfăşoare manevrele pe orizontală. Mânat de cele două elice, Go ahead porni în întâmpinarea soarelui cu o viteză de zece metri pe secundă. Era exact viteza de deplasare a balenei în mediul lichid. Şi poate că nu greşim asemuindu-l cu colosul mărilor boreale, deoarece aerostatul avea chiar forma uriaşului cetaceu. O nouă salvă de urale îi salută pe iscusiţii aeronauţi.

Pe urmă, cu ajutorul cârmei, Go ahead începu să execute tot felul de mişcări circulare, oblice sau rectilinii, după cum îl îndruma mâna timonierului. Se învârti în cerc pe un spaţiu restrâns, merse înainte, îndărăt, în aşa fel încât să-i convingă şi pe cei care tăgăduiau cu încăpăţânare posibilitatea de a dirija baloanele – dacă mai exista vreunul! Dacă ar mai fi existat, ar fi fost jupuit de viu!

Ce păcat însă că această măreaţă experienţă nu avu parte măcar de o adiere cât de uşoară! Într-adevăr, ce păcat! Spectatorii ar fi avut, atunci, prilejul să vadă aerostatul evoluând, fără nici o şovăire, în fel şi chip, fie lunecând pieziş ca o corabie ce merge în direcţia vântului, fie înfruntând curenţii de aer, ca un vapor.

În momentul acela Go ahead se ridică din nou, cu câteva sute de metri mai sus.

Toată lumea înţelese de ce. Uncle Prudent şi însoţitorii săi încercau să găsească un curent de aer cât de slab în păturile superioare ale atmosferei, pentru ca experienţa să fie deplină. De altminteri, un sistem de balonaşe interioare, aidoma băşicii înotătoare a peştilor, balonaşe în care se putea introduce, prin pompare, o anumită cantitate de aer, îi îngăduia să se deplaseze pe verticală. În felul acesta, putea să se ridice în văzduh sau să coboare după bunul plac al aeronautului, fără să fie nevoit să arunce din lest ca să se înalţe sau să dea drumul la gaz ca să se lase mai jos. Cu toate astea era prevăzut cu o supapă în emisfera superioară, în eventualitatea că ar fi fost nevoit să coboare în grabă. În definitiv, nu era vorba decât de aplicarea sistemelor cunoscute mai dinainte, însă perfecţionate în cel mai înalt grad.

Go ahead se înălţa, aşadar, pe verticală. Şi cât era de uriaş, începuse să se micşoreze încetul cu încetul sub privirile spectatorilor, ca şi cum ar fi fost vorba de o simplă iluzie optică. Ceea ce nu făcea decât să aţâţe curiozitatea celor de faţă, care stăteau cu ochii pe cer, mai, mai să-şi frângă gâtul. Balena mătăhăloasă se preschimbă treptat într-un marsuin care, la rândul său, avea să scadă tot mai mult, devenind un mic porc-de-mare.

Mişcarea de ascensiune desfăşurându-se mai departe, Go ahead ajunse la o altitudine de patru mii de metri. Cum însă cerul era senin, fără o dâră de pâclă, balonul se văzu tot timpul.

Cu toate astea, rămăsese ca şi la început în dreptul pajiştei, ca şi cum ar fi fost pironit acolo cu nişte sfori divergente. Dacă văzduhul ar fi fost închis sub un clopot uriaş de sticlă, nu cred că atmosfera ar fi lâncezit mai mult ca în momentul acela. Nici o adiere cât de uşoară, nici mai sus, nici mai jos. Aerostatul manevra fără să întâmpine vreo rezistenţă, zărindu-se mic de tot din pricina depărtării, ca şi cum ar fi fost privit cu binoclul întors.

Deodată un ţipăt izbucni din mijlocul mulţimii, un ţipăt urmat de alte o sută de mii. Toate braţele se întinseră, aţintite spre un punct din zare. Şi punctul acesta se afla la nord-vest.

Acolo, în adâncul cerului azuriu, se ivise un corp mobil care se apropia, crescând treptat. Să fi fost, oare, o pasăre ce-şi fâlfâia aripile în înaltul văzuhului? Sau vreun bolid a cărui traiectorie străbătea oblic păturile atmosferei? Se mişca în orice caz cu o viteză uluitoare şi foarte curând avea să treacă pe deasupra capetelor mulţimii.

O bănuială încolţi aproape în aceeaşi clipă în minţile celor de faţă, ca transmisă de un curent electric în tot cuprinsul poienii.

Pe cât se părea însă Go ahead zărise şi el obiectul acela curios. Şi se simţise probabil ameninţat de vreo primejdie, fiindcă îşi sporise viteza, gonind spre vest.

Da, aşa era, mulţimea înţelesese! Un nume rostit de unul dintre membrii Institutului Weldon fu repetat de o sută de mii de guri: „ AIbatrosul! Albatrosul!”

Era într-adevăr Albatrosul! Robur îşi făcuse iar apariţia în slava cerului! El era cel care, aidoma unei uriaşe păsări de pradă, stătea gata să se năpustească asupra lui Go ahead!

Şi cu toate astea, în urmă cu nouă luni, aeronava sfărâmată de explozie, cu elicele ciuntite, cu platforma frântă în două, zăcea hârbuită. De n-ar fi fost uluitorul sânge rece al inginerului, care se grăbise să schimbe sensul turaţiilor propulsorului din faţă, transformându-l într-o elice de suspensie, tot echipajul Albatrosului s-ar fi asfixiat din pricina prăbuşirii năprasnice a aparatului. Dar dacă reuşiseră să scape de asfixie, cum se făcea că nici el, nici oamenii lui nu se înecaseră în apele Pacificului?

Pasămite, resturile platformei, aripile propulsoarelor, pereţii cabinelor şi tot ce mai rămăsese de pe urma Albatrosului alcătuia totuşi ceea ce se cheamă o epavă. Când pasărea rănită se prăvăleşte în valuri, aripile ei o ajută să plutească încă o bucată de vreme pe unda mării. Robur şi însoţitorii săi stătuseră deci timp de câteva ore, la început pe epava aparatului, apoi în barca de cauciuc pe care o regăsiseră la suprafaţa oceanului.

Providenţa – pentru cei care cred în amestecul ei în treburile omeneşti – sau întâmplarea – pentru cei care au slăbiciunea să nu creadă în providenţă – venise în ajutorul naufragiaţilor.

La câteva ore după răsăritul soarelui, aceştia fuseseră zăriţi de echipajul unui vas, care coborâse numaidecât o luntre pe apă. Robur fusese luat pe bord împreună cu însoţitorii săi, şi nu numai ei, dar şi rămăşiţele plutitoare ale aeronavei. Inginerul se mulţumise să spună că aparatul se sfărâmase într-o ciocnire, păstrând un incognito pe care i-l respectaseră cu toţii.

Vasul era o corabie cu trei catarge, sub pavilion englez, Two Friends17 din Liverpool, şi se îndrepta spre Melbourne, unde ajunsese câteva zile mai târziu.

Se aflau în Australia, dar încă destul de departe de insula X, unde trebuiau să se înapoieze.

Printre sfărâmăturile rufului din spate al aeronavei, inginerul reuşise să găsească o sumă mai mare de bani care-i îngăduise să îndestuleze nevoile însoţitorilor săi, fără să ceară nimic nimănui. Puţin după sosirea lui la Melbourne, Robur cumpărase o mică goeletă de o sută de tone, şi cum inginerul cunoştea rosturile marinăreşti, reuşise să ajungă pe insula X.

Din acea clipă nu mai avusese decât un singur gând, o obsesie: să se răzbune. Dar, ca să se răzbune, era necesar să construiască un al doilea Albatros. Treabă uşoară, în definitiv, pentru un om care-l construise şi pe cel dintâi. Întrebuinţaseră, deci, tot ce mai putea folosi la ceva din aeronava distrusă şi, printre alte aparate, şi propulsoarele care fuseseră îmbarcate, împreună cu celelalte rămăşiţe, pe goeletă. Întocmiseră la loc întreg mecanismul, cu ajutorul unor noi pile electrice şi acumulatori. Într-un cuvânt, în mai puţin de opt luni, totul era terminat şi un nou Albatros, aidoma celui sfărâmat de explozie, la fel de puternic şi de iute ca şi primul, stătea gata să-şi ia zborul în văzduh.

Se înţelege de la sine, cred, fără a mai fi nevoie să insistăm, că aparatul avea acelaşi echipaj şi că acest echipaj era mânios foc pe Uncle Prudent şi pe Phil Evans – în special – şi pe tot Institutul Weldon, în general.

Albatrosul părăsise insula X la începutul lui aprilie. Tot timpul zborului său se străduise să facă în aşa fel ca trecerea lui să nu fie observată în nici un punct de pe glob. Călătorise, aşadar, mai toată vremea printre nori. Ajungând deasupra Americii de Nord, prin nişte coclauri neumblate din Far-West, aterizase. Acolo inginerul, păstrând cel mai deplin incognito, ajunsese să afle un lucru care făcuse să-i crească inima de bucurie şi anume că Institutul Weldon era pe cale să-şi înceapă experienţele şi că Go ahead, în nacela căruia aveau să ia loc Uncle Prudent şi Phil Evans, se pregătea să pornească din Philadelphia la data de 23 aprilie.

Ce prilej straşnic pentru a potoli setea de răzbunare ce mistuia inima lui Robur şi alor săi!

Cumplită răzbunare, şi Go ahead nu putea cu nici un chip să scape de ea! O răzbunare în văzul lumii, care să dovedească totodată superioritatea aeronavei faţă de aerostate şi faţă de toate celelalte aparate de acelaşi soi!

Iată de ce, în ziua aceea, aeronava ieşise la iveală în văzduh deasupra parcului Fairmont, ca un vultur ce s-ar fi năpustit din înaltul cerului.

Da, era cu adevărat Albatrosul: toată lumea îl recunoscuse, chiar şi cei ce nu-l văzuseră în viaţa lor!

Go ahead fugea cât putea. Curând însă îşi dădu seama că nu era chip să scape, zburând aşa, mai departe, pe orizontală. Aşa încât îşi căută salvarea pe verticală, dar nu coborând spre pământ fiindcă aeronava ar fi putut să-i taie drumul, ci ridicându-se mai sus în văzduh, într-o zonă unde s-ar fi aflat la adăpost. Era o încercare plină de îndrăzneală, dar în acelaşi timp cât se poate de logică.

Între timp Albatrosul începuse şi el să se înalţe. De dimensiuni mai mici decât ale aerostatului, părea un peşte-cu-spadă urmărind o balenă pe care se pregătea s-o străpungă, ori un torpilor repezindu-se asupra unui cuirasat pe care avea să-l arunce năprasnic în aer.

Fireşte că toată lumea se uita la el cu inima pierită! În câteva clipe aerostatul şi ajunsese la cinci mii de metri înălţime. Albatrosul nu-l slăbise deloc, cât timp făcuse ascensiunea. Îi dădea mereu târcoale, învăluindu-l în cercuri tot mai strânse, pe măsură ce se învârtea în jurul lui. Ar fi putut să-i vină de hac dintr-o dată, spintecând învelişul atât de gingaş al balonului. Şi atunci prăbuşirea ar fi fost atât de cumplită, încât praful s-ar fi ales de UnclePrudent şi de însoţitorii săi.

Cu gura încleştată de spaimă şi cu răsuflarea tăiată, publicul era cuprins de simţământul acela de groază, ce-ţi striveşte pieptul şi-ţi taie picioarele, atunci când vezi căzând pe cineva de la o mare înălţime. Se pregătea o luptă aeriană, ce nu lăsa să se întrevadă nici măcar posibilităţile de salvare ale unei lupte navale – prima luptă de felul acesta, dar nu şi ultima, fără îndoială, fiindcă progresul constituie una din legile lumii acesteia. Şi dacă Go ahead îşi aninase jur împrejurul cercului său ecuatorial culorile americane, Albatrosul arborase şi el drapelul înstelat, cu un soare auriu, al lui Robur Cuceritorul.

Go ahead încercă să se îndepărteze de inamicul său, ridicându-se şi mai sus. Lepădă, aşadar, lestul pe care-l avea ca rezervă şi făcu încă un salt de o mie de metri. Acum nu se mai zărea decât un punct pe cer. Cât priveşte Albatrosul, care se ţinea mereu după el, sporise la maximum numărul de turaţii ale elicelor, făcându-se nevăzut.

Deodată un strigăt de groază se ridică din poiană.

Go ahead creştea văzând cu ochii, iar aeronava ieşise din nou la iveală, coborând odată cu el. De astă dată, însă, era vorba de o prăbuşire. Gazul, dilatându-se peste măsură în zonele superioare ale atmosferei, făcuse să plesnească învelişul şi acum, pe jumătate dezumflat, balonul cădea la pământ cu o iuţeală considerabilă.

Aeronava încetinise, la rândul său, mişcarea elicelor de suspensie şi cobora şi ea cu aceeaşi viteză, reuşind să ajungă în dreptul balonului în momentul când acesta se afla la o distanţă de numai o mie două sute de metri de pământ, şi să se alăture de el.

Robur avea de gând să-i dea lovitura de graţie?… Nicidecum!… Voia să-i vină în ajutor, să-i salveze echipajul!

Atât de iscusită fu manevra executată, încât aeronautul împreună cu ajutorul său puteau cu uşurinţă să sară pe platforma aeronavei.

Nu cumva Uncle Prudent şi Phil Evans se încăpăţânau să respingă ajutorul lui Robur, refuzând să fie salvaţi de el? Ar fi fost în stare, aşa cum îi ştim! Noroc că echipajul inginerului tăbărî asupra lor, silindu-i să treacă din nacela lui Go ahead pe bordul Albatrosului.

Pe urmă aeronava se depărtă puţin şi se opri în loc, în timp ce balonul, golit cu desăvârşire de gaz, cădea jos peste copacii din preajma poienii, rămânând agăţat acolo ca o zdreanţă uriaşă.

O tăcere înfiorătoare domnea pe pământ: ca şi cum toate inimile ar fi încetat să mai bată. Multă lume închisese ochii ca să nu vadă sfârşitul catastrofei.

Uncle Prudent şi Phil Evans erau, deci, iarăşi, prizonierii inginerului Robur. Şi acum că pusese mâna pe ei, avea cumva de gând să-i răpească din nou în văzduh, acolo unde nimeni nu putea să-i ia urma?

S-ar fi putut.

Cu toate astea, în loc să se ridice în aer, Albatrosul continuă să coboare spre pământ. Voia, poate, să aterizeze? Aşa bănuiră cu toţii şi mulţimea se trase deoparte să-i facă loc în mijlocul poienii.

Emoţia ajunsese la culme.

Albatrosul se opri însă la doi metri de pământ. Şi atunci, în mijlocul tăcerii adânci ce se lăsase, se auzi glasul inginerului.

— Cetăţeni ai Statelor Unite, rosti el, preşedintele şi secretarul Institutului Weldon sunt din nou în puterea mea. Luându-i prizonieri, n-aş face decât să mă folosesc de dreptul meu de represalii. Văzând însă ura pătimaşă dezlănţuită în sufletul lor de succesele Albatrosului, am înţeles că lumea nu este încă de ajuns de coaptă pentru însemnata revoluţie pe care cucerirea văzduhului o va produce cândva. Uncle Prudent şi Phil Evans, sunteţi liberi!

Preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, ca şi aeronautul împreună cu ajutorul său, nu avură de făcut decât o săritură pentru a pune din nou piciorul pe pământ.

O clipă mai târziu Albatrosul se ridică la zece metri deasupra capetelor mulţimii.

— Cetăţeni ai Statelor Unite, continuă Robur, experienţa mea s-a încheiat şi pot să vă împărtăşesc de pe acum părerea ce mi-am format-o: cred că nu trebuie să precipităm niciodată lucrurile, nici chiar când e vorba de progres. Ştiinţa nu trebuie s-o ia înaintea moravurilor, într-un cuvânt, fiece lucru se cuvine făcut la vremea lui. Venirea mea ar fi prematură azi şi n-aş putea birui atâtea interese divergente, contradictorii. Noţiunile nu sunt încă de ajuns de coapte pentru a se realiza o unire. Plec,aşadar, luând cu mine secretul descoperirii mele. Secretul acesta însă nu va fi pierdut pentru omenire. Lumea îl va dobândi în ziua când va fi destul luminată ca să tragă foloase de pe urma lui şi destul de înţeleaptă ca să nu abuzeze de el. Bun rămas, cetăţeni ai Statelor Unite, bun rămas!

Şi, vânturând aerul cu cele şaptezeci şi patru de elice ale sale, purtat de cele două propulsoare ce se învârteau cu cea mai mare iuţeală, Albatrosul îşi luă zborul spre est, în mijlocul strigătelor furtunoase care, de astă dată, exprimau admiraţia mulţimii.

Cei doi colegi, adânc umiliţi şi, odată cu ei, şi ceilalţi membri ai Institutului Weldon, făcură singurul lucru ce le mai rămânea de făcut: o luară frumuşel spre casă, în timp ce lumea, schimbându-şi dintr-o dată atitudinea, era gata să le arunce în faţă – şi pe bună dreptate – cele mai usturătoare cuvinte.

Şi acum, rămâne totuşi întrebarea: „Cine este Robur? Se va şti vreodată?”

Se ştie chiar de pe acum. Robur este ştiinţa aşa cum va fi peste ani, poate chiar mâine. Este rezerva sigură a viitorului.

Dar Albatrosul ce face, mai cutreieră încă atmosfera ce înconjoară globul pământesc şi a cărei stăpânire nimeni nu poate să i-o răpească? De ce ne-am îndoi?

Dar cu Robur Cuceritorul ce se întâmplă: o să se mai arate vreodată, aşa cum a făgăduit? Nici vorbă că da! O să vină să dea în vileag secretul unei descoperiri în stare să schimbe condiţiile sociale şi politice ale omenirii.

Cât priveşte viitorul locomoţiei aeriene, nu încape îndoială că va fi al aeronavei, nicidecum al aerostatului.

Albatroşilor le este hărăzită, fără doar şi poate, cucerirea aerului!