Capitolul XVII.

ÎN CARE NE ÎNTOARCEM CU DOUĂ LUNI ÎN URMĂ, PENTRU CA SĂ CONTINUĂM POVESTIREA NOUĂ LUNI MAI TÂRZIU.

Cu câteva săptămâni mai înainte, la 13 iunie, a doua zi, adică, după şedinţa în care membrii Institutului Weldon se lăsaseră antrenaţi în nişte discuţii atât de furtunoase, în rândurile întregii populaţii a oraşului Philadelphia, de culoare sau albă, se stârnise o vâlvă mult mai uşor de constatat decât de zugrăvit.

Dis-de-dimineaţă încă toată lumea nu vorbea decât despre incidentul pe cât de neprevăzut pe atâta de revoltător din ajun. Un nepoftit, care pretindea c-ar fi inginer, un inginer care, cică, se numea, dacă se poate numi cineva aşa, Robur – Robur Cuceritorul! – un individ de obârşie necunoscută, de naţionalitate anonimă, intrase tam-nisam în sala de şedinţe şi se apucase să-i insulte… pe balonişti, să-i terfelească pe adepţii aerostatelor dirijabile, să ridice în slavă aparatele mai grele decât aerul, să stârnească huiduielile celor de faţă, dând naştere unui tărăboi nemaipomenit, să provoace ameninţările adversarilor săi, ameninţări pe care apoi le îndreptase împotriva acestora. În cele din urmă, părăsise tribuna în mijlocul unor detunături de revolvere, dispărând fără urmă, şi cu toate cercetările făcute nu fusese chip să se afle ceva despre el.

Toate acestea, desigur, erau numai bune să dezlege limbile şi să înflăcăreze imaginaţia oamenilor. Aşa cum se şi întâmplă de altfel, la Philadelphia, ca în toate celelalte treizeci şi şase de state ale republicii federative americane16; la drept vorbind, atât în Lumea Nouă cât şi în Lumea Veche.

Vă închipuiţi, însă, cât spori vâlva aceasta când, în seara zilei de 13 iunie, se stabili că nici preşedintele şi nici secretarul Institutului Weldon nu se mai întorseseră la domiciliile lor. Amândoi erau, totuşi, oameni aşezaţi, cu scaun la cap, persoane onorabile. În ajun părăsiseră sala de şedinţe ca nişte cetăţeni ce nu se gândeau decât să ia drumul spre casă, şi ca nişte holtei ce ştiau că n-avea să-i întâmpine nici o mutră acră în prag. Nu plecaseră cumva din oraş? Nu, sau cel puţin nu spuseseră nimic care să dea de bănuit aşa ceva. Ba chiar se înţeleseseră ca, în ziua următoare, să-şi reia fiecare locul respectiv la biroul clubului, unul ca preşedinte, celălalt ca secretar, în vederea unei şedinţe în cadrul căreia trebuiau să fie discutate evenimentele din ajun.

Şi pe lângă dispariţia fără urmă a celor două simandicoase figuri ale statului Pennsylvania, nici o ştire despre valetul Frycollin. Nu era chip de găsit, la fel ca şi stăpânul său. Nu, într-adevăr, nici un negru, de la Toussaint-Louverture, Soulouque şi Dessaline încoace, nu mai dăduse prilej să se vorbească atâta despre el. Frycollin avea să dobândească o situaţie importantă atât în rândurile servitorimii din Philadelphia, cât şi printre toţi acei originali care prin cutare apucătură curioasă ajung să iasă în evidenţă pe aceste minunate meleaguri americane!

Nimic nou, nici a doua zi. Nici cei doi colegi, nici Frycollin nu dăduseră semn de viaţă. Serioasă îngrijorare. Ba chiar oarecare agitaţie. Mulţime strânsă buluc în jurul diverselor Post and Telegraph Ofices, în dorinţa de-a afla ceva veşti.

Tot nimic.

Şi cu toate astea, fuseseră văzuţi amândoi ieşind de la Institutul Weldon, discutând în gura mare, luându-l cu ei pe Frycollin, care-i aştepta afară, pentru ca pe urmă s-o apuce pe Walnut-Street, îndreptându-se spre Fairmont-Park.

Jem Cip, legumistul, dăduse mâna cu preşedintele, spunându-i:

— Pe mâine!”

Iar William T. Forbes, fabricantul de zahăr din cârpe, se despărţise cu o cordială strângere de mână de Phil Evans, care îl salutase, rostind de două ori: „La revedere!… La revedere…!” Miss Doll şi miss Mat Forbes, care erau legate de Uncle Prudent prin cele mai curate sentimente de prietenie, nu-şi mai puteau veni în fire din pricina acestei dispariţii şi umblau să afle ştiri despre ei, turuind tot timpul din gură, mai mult chiar ca de obicei…

Trecură astfel trei, patru, cinci, şase zile, pe urmă o săptămână, încă una… Nimeni şi nici un semn care să ducă pe urmele celor trei dispăruţi.

Se făcuseră totuşi cercetări amănunţite în tot cartierul… Nimic! – în parc chiar, sub pilcurile mari de copaci, în inima crângurilor… Nimic! Nimic!

Atâta doar: se descoperi că în poiana cea mare iarba fusese călcată în picioare de curând şi chiar într-un fel ce dădea de bănuit, deoarece nu-şi afla explicaţia. Iar la marginea pădurii din preajmă, se puteau desluşi, de asemeni, urmele unei încăierări. O bandă de tâlhari să fi ieşit cumva în calea celor doi confraţi şi să fi tăbărât asupra lor, la ora aceea înaintată din noapte, în mijlocul parcului pustiu?

S-ar fi putut să fie aşa. Drept care, poliţia întreprinse o anchetă după tipicul şi tărăgăneala legală. Făcură sondaje în Schuylkill-river, îi scormoniră fundul, cosiră ierburile încâlcite de pe maluri. Şi dacă nu găsiră nimic, osteneala lor nu se irosi în zadar, deoarece Schuylkill avea de mult nevoie să fie curăţat. Prilejul era, aşadar, cât se poate de bine-venit. Oameni practici, edilii Philadelphiei!

Se folosi, atunci, publicitatea prin ziare. Fel de fel de anunţuri şi de reclamaţii – dacă nu chiar reclame – fură trimise tuturor gazetelor democrate sau republicane din Statele Unite, fără deosebire de culoare. în Dailly Negro, publicaţia specială a cetăţenilor de rasă neagră, apăru un portret al lui Frycollin, reprodus după ultima sa fotografie. Se ofereau recompense şi premii oricui putea să dea vreo ştire despre soarta celor trei dispăruţi sau ar fi descoperit vreun indiciu menit să ducă pe urmele lor.

„Cinci mii de dolari! Cinci mii de dolari!… Oricare cetăţean ce…”

Degeaba. Suma de cinci mii de dolari rămase în casa de bani a Institutului Weldon.

„Dispăruţi fără urmă! Dispăruţi fără urmă! Dispăruţi! Uncle Prudent şi Phil Evans din Philadelphia!”

Vă închipuiţi, cred, ce harababură nemaipomenită era acum la club după dispariţia misterioasă a preşedintelui şi secretarului. Mai întâi de toate adunarea luă imediat măsuri să se suspende lucrările de construcţie a balonului Go ahead, lucrări ce se aflau totuşi într-un stadiu destul de înaintai. Dar cum, în ce fel putea fi dusă la bun sfârşit această operă, când cei mai de seamă promotori ai întreprinderii, cei care îi hărăziseră o parte din averea lor, socotită în timp şi în bani gheaţă, lipseau, când nu mai erau acolo, printre ei, ca s-o desăvârşească? Se cuvenea, deci, să-i aştepte.

Tocmai atunci însă începu să se vorbească iar despre acel fenomen curios ce înfierbântase în asemenea măsură minţile câteva săptămâni mai înainte.

Într-adevăr, obiectul misterios fusese din nou văzut, sau mai bine-zis întrezărit, în mai multe rânduri, în păturile superioare ale atmosferei. Nimeni, fireşte, nu se gândea să stabilească vreo legătură între această reapariţie atât de ciudată şi dispariţia nu mai puţin ciudată a celor doi membri ai Institutului Weldon. Ar fi trebuit, nici vorbă, să aibă cineva o imaginaţie extraordinar de dezvoltată pentru a face vreo apropiere între aceste două întâmplări.

În orice caz, asteroidul, bolidul sau dihania zburătoare, cum vreţi să-i spuneţi, fusese din nou observat în împrejurări ce îngăduiau ca forma şi dimensiunile lui să poată fi mai bine apreciate. Mai întâi în Canada, deasupra teritoriului cuprins între Ottawa şi Quebec, a doua zi chiar după dispariţia celor doi colegi; pe urmă, deasupra câmpiilor din Far-West, în timp ce se lua la întrecere cu un tren de pe linia ferată principală a Pacificului.

Din ziua aceea, nedumeririle cercurilor de savanţi începură a se lămuri. Nu era vorba de un produs al naturii, ci de un aparat zburător constituind o punere în practică a principiului „mai greu decât aerul”. Şi dacă făuritorul, stăpânul aeronavei, ţinea încă să păstreze un incognito deplin în privinţa sa, nu se mai putea spune acelaşi lucru şi despre invenţia lui pe care tocmai o scosese în vileag, şi încă la o mică înălţime, în cuprinsurile Far-Westului. Cât priveşte forţa mecanică de care dispunea aparatul şi felul mecanismelor ce îl puneau în mişcare, nu se putea şti nimic. În orice caz, un lucru era sigur, că aeronava era înzestrată cu posibilităţi de locomoţie cu totul extraordinare. într-adevăr, câteva zile mai târziu, fusese semnalată în văzduhul Celestului Imperiu, pe urmă în partea de nord a Hindustanului, iar mai apoi deasupra vastelor stepe ale Rusiei.

Cine era, oare, îndrăzneţul mecanic, în puterea căruia se aflau asemenea posibilităţi de locomoţie, pentru care statele nu mai aveau graniţe, nici oceanele margini, care făcea ce voia în atmosfera terestră, ca şi cum era moşia lui? Să fi fost cumva acel Robur care azvârlise cu atâta brutalitate în faţa membrilor Institutului Weldon teoriile sale, în ziua când venise hotărât să facă praf utopia baloanelor dirijabile?

Câţiva oameni mai ageri la minte poate că se şi gândiră la el. Dar – ceea ce era într-adevăr curios – nimănui nu-i veni în minte ipoteza că numitul Robur ar putea să aibă vreo legătură oarecare cu dispariţia celor doi membri ai Institutului Weldon.

Într-un cuvânt, totul ar fi rămas învăluit în mister, dacă în ziua de 6 iulie, la orele unsprezece şi treizeci şi şapte, n-ar fi sosit la New York o telegramă din Franţa.

Ce cuprindea, oare, această telegramă? Însuşi textul mărturiei găsite la Paris, într-o tabacheră, mărturie ce dezvăluia soarta celor două personaje, din pricina cărora Statele Unite se pregăteau să decreteze doliu naţional.

Aşadar, răpitorul cu pricina nu era altul decât Robur, inginerul venit anume la Philadelphia ca să nimicească în germene teoriile baloniştilor. El, va să zică, se afla pe bordul aeronavei Albatros! El, va să zică, răpise, ca să se răzbune, pe Uncle Prudent, Phil Evans şi pe deasupra şi pe Frycollin! Câteşitrei pierduţi pe vecie, cel puţin aşa trebuiau consideraţi, în afară de cazul când, construind, într-un fel ori altul, vreo maşinărie în stare a se măsura cu acel năstruşnic aparat, prietenii lor de pe glob nu reuşeau cumva să-i aducă înapoi, pe pământ!

Ce emoţie! Şi ce buimăceală! Telegrama din Paris sosise pe adresa Institutului Weldon. Membrii clubului fură imediat înştiinţaţi. Zece minute după aceea, toată Philadelphia, apoi, în mai puţin de un ceas, toată America aflase prin telefon vestea care se răspândise cu ajutorul curentului electric prin nenumăratele fire ce împânzeau Noul Continent. Nimeni nu voia să creadă, şi cu toate astea era limpede ca lumina zilei. Trebuie să fie vreo păcăleală a vreunui mucalit nesărat, spuneau unii, vreun „banc” de prost gust, spuneau alţii. Cum să poată fi răpit cineva în Philadelphia şi încă într-un chip atât de misterios? Cum era cu putinţă ca Albatrosul să fi aterizat în Fairmont-Park fără să se fi semnalat prezenţa lui în văzduhul statului Pennsylvania?

Foarte bine. Erau, totuşi, serioase argumente. Cei neîncrezători aveau încă dreptul să se îndoiască. Drept pe care însă îl pierdură după şapte zile de la sosirea telegramei. La 13 iulie, pachebotul francez Normandie ancoră în golful Hudson, aducând faimoasa tabacheră. De la New York, obiectul fu, apoi, trimis în mare grabă, pe calea ferată, la Philadelphia.

Era într-adevăr tabachera lui Uncle Prudent, preşedintele Institutului Weldon. Jem Cip n-ar fi făcut rău să mănânce mai substanţial în ziua aceea, deoarece fu gata-gata să leşine, în clipa când dădu cu ochii de ea. De atâtea ori, doar, luase câte o priză de tabac în semn de prietenie! Miss Doll şi miss Mat recunoscură şi ele tabachera pe care o priviseră adesea cu gândul tainic că într-o bună zi vor avea şi ele parte să-şi cufunde în ea degetele lor uscate de fete bătrâne! Pe urmă o recunoscu şi tatăl lor, William T. Forbes, şi Truk Milnor şi Bat T. Fyn, şi mulţi alţi membri ai Institutului Weldon! De sute de ori, poate, o văzuseră deschizându-se şi închizându-se la loc, în mâinile veneratului lor preşedinte. Existau, în sfârşit, mărturiile tuturor prietenilor pe care-i avea Uncle Prudent în această vrednică cetate a Philadelphiei, unde după cum arată numele oraşului, aşa cum am mai spus şi altă dată, toţi locuitorii se au ca fraţii.

Aşadar, nu mai încăpea nici umbră de îndoială în privinţa asta. Nu numai tabachera preşedintelui, dar nici scrisul aşternut pe fila documentului nu îngăduiau celor neîncrezători să mai clatine din cap. Să fi văzut atunci plânsete şi mâini ridicate cu desperare la cer! Cum, Uncle Prudent şi colegul său să fie umflaţi, aşa, pe sus de o dihanie zburătoare, fără să poată nimeni mişca un deget măcar, ca să-i scape!

Societatea Niagara-Falls fu gata-gata să-şi întrerupă activitatea şi să oprească în loc căderile de apă, dat fiind că Uncle Prudent era cel mai mare acţionar al ei. La rândul său, Walton Watch Company care, în urma dispariţiei lui Phil Evans, rămăsese fără director, se gândi să lichideze fabrica de ceasuri.

Da, într-adevăr, peste tot era jale mare şi nu exagerăm câtuşi de puţin spunând acest lucru, deoarece în afară de câţiva zănatici, fiindcă există zănatici chiar şi în Statele Unite, nimeni nu mai trăgea nădejde să-i mai vadă vreodată pe cei doi simandicoşi cetăţeni.

Deocamdată, după ce trecuse pe deasupra Parisului, nu se mai auzise nimic despre Albatros. Câteva ore mai târziu fusese observat deasupra Romei şi atâta tot. Nici nu era de mirare, dat fiind viteza cu care aeronava traversase Europa de la nord la sud, apoi Marea Mediterană de la vest spre est. Datorită acestei viteze, nici o lunetă n-o putuse detecta în vreun punct oarecare de pe traiectoria ei. Zadarnic stătea la pândă, zi şi noapte, personalul tuturor observatoarelor din lume, căci maşina zburătoare a lui Robur Cuceritorul plecase atât de departe sau se înălţase atât de sus – în Icaria, cum spunea el – încât nimeni nu mai nădăjduia să-i poată da de urmă vreodată.

Se cuvine să adaug că dacă iuţeala cu care zbura fu oarecum mai redusă deasupra tărâmurilor africane, cum documentul nu ajunsese încă la cunoştinţa tuturor, nimănuia nu-i trecu prin minte să caute aeronava în înaltul cerului algerian. Nu se putea, desigur, să nu fi fost semnalată deasupra oraşului Tombouctou; numai că observatorul acestui renumit oraş – dacă exista aşa ceva pe acolo – nu avusese încă timp să trimită în Europa rezultatele observaţiilor sale. Cât priveşte domnitorul regatului Dahomey, ar fi fost în stare mai curând să reteze capetele a douăzeci de mii de supuşi, cu miniştri cu tot, decât să se mărturisească învins în lupta cu dihania din văzduh. Era, doar, amorul lui propriu la mijloc!

Pe urmă, inginerul Robur trecu peste Atlantic. Ajunse în Ţara de Foc, apoi în dreptul capului Horn. Zbură, în sfârşit, cam fără voia lui, peste tărâmurile australe şi peste neţărmuritele gheţuri polare. Iar de pe meleagurile antarctice nu văd cum s-ar fi putut afla veşti.

Trecu şi luna iulie şi nici un ochi omenesc nu reuşise încă să zărească măcar aeronava.

La sfârşitul lui august, îndoielile privitoare la soarta prizonierilor lui Robur rămaseră la fel, neştirbite. Îţi venea să te întrebi dacă nu cumva inginerul, aidoma lui Icar, primul mecanic de care pomeneşte istoria, nu fusese cumva victima propriei sale îndrăzneli.

În fine, douăzeci şi şapte de zile din septembrie se depănară fără să se fi făcut vreun pas mai departe.

Fireşte că, în viaţă, te obişnuieşti cu orice. Aşa-i făcută firea omenească, să privească nepăsătoare suferinţele ce se îndepărtează. Uiţi fiindcă trebuie să uiţi. De astă dată însă, trebuie s-o spunem spre cinstea lor, locuitorii globului terestru se siliră să nu alunece pe această pantă. Nu, nimeni nu rămase nepăsător faţă de soarta celor doi albi şi a unui om de culoare, răpiţi în ceruri, întocmai ca proorocul Ilie, dar în privinţa cărora biblia nu dădea nici o chezăşie că se vor mai înapoia vreodată pe pământ.

Şi lucrul acesta se simţi în Philadelphia mai mult ca oriunde. Era, de altminteri, însoţit de unele temeri particulare. În chip de represalii, Robur îi răpise pe Uncle Prudent şi pe Phil Evans, smulgându-i de pe pământul lor de baştină. O făcuse din răzbunare, desigur, deşi în pofida oricărui drept. Dar setea lui de răzbunare se va mulţumi numai cu atât? Nu se va îndrepta oare şi împotriva altor colegi ai lor de la Institutul Weldon? Şi în cazul acesta, care dintre ei se putea socoti la adăpost de samavolniciile acestui preaputernic stăpân al văzduhului?

Iată însă că în ziua de 28 septembrie se răspândi un zvon în tot oraşul. Se vorbea că Uncle Prudent şi Phil Evans ar fi apărut din senin, în cursul după-amiezii, la domiciliul onorabilului preşedinte al Institutului Weldon.

Lucrul cel mai extraordinar era că zvonul cu pricina părea să fie adevărat, deşi oamenii cu scaun la cap nu voiau să pună nici un temei pe el.

Până în cele din urmă însă toată lumea trebui să se plece în faţa adevărului. Erau într-adevăr cei doi dispăruţi, în came şi oase, nicidecum stafiile lor… Frycollin se înapoiase şi el.

Mai întâi membrii clubului, apoi amicii, în sfârşit sumedenie de oameni se înfiinţară în faţa casei lui Uncle Prudent. Cei doi colegi fură primiţi cu alai, trecând din mână în mână, în mijlocul strigătelor de hip, hip, ura-a-a!

Venise şi Jem Cip, care se lipsise şi de mâncare şi de tot – avea la masă friptură la cuptor cu lăptuci – şi William T. Forbes cu fetele lui, miss Doll şi miss Mat. În ziua aceea, Uncle Prudent ar fi putut să se însoare cu amândouă deodată, dacă ar fi fost mormon; nu era însă şi nici nu manifesta intenţia să devină. Venise şi Truk Milnor, şi Bat T. Fyn, în fine, toţi membrii clubului. Şi azi se mai întreabă, încă, lumea cum de-au reuşit Uncle Prudent şi Phil Evans să scape vii şi nevătămaţi din miile de braţe prin care au fost nevoiţi să treacă, străbătând oraşul de la un cap la altul.

În aceeaşi seară, Institutul Weldon trebuia să ţină şedinţa lui săptămânală. Toată lumea era convinsă că cei doi colegi aveau să ia loc la masa prezidenţială. Şi, cum nu apucaseră încă să povestească nimic despre păţaniile lor – poate că nici nu le dăduseră, de altminteri, răgaz să vorbească – toţi nădăjduiau că de astă dată le vor împărtăşi în amănunţime impresiile culese în timpul călătoriei.

Într-adevăr, dintr-un motiv sau altul, niciunul dintre ei nu scosese o vorbă. Nici chiar valetul Frycollin, pe care populaţia de culoare, în entuziasmul ei, era cât pe ce să-l rupă în bucăţi.

Ceea ce însă niciunul dintre ci nu spusese sau nu voise să spună, vă vom destăinui noi:

Nu mai e nevoie, cred, să pomenim întâmplările ştiute din noaptea de 27 spre 28 iulie, îndrăzneaţa evadare săvârşită de preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, emoţia puternică pe care o încercaseră punând piciorul pe terenul stâncos al insulei Chatham, focul de armă tras asupra lui Phil Evans, cablul tăiat şi, în sfârşit, Albatrosul care, în momentul acela, nu mai avea nici un propulsor în funcţiune, mânat în larg de vântul dinspre sud-vest, în timp ce se ridica la o mare altitudine. Reflectoarele fiind aprinse, fugarii putuseră să-l urmărească din ochi câtva timp. Nu trecuse însă mult şi aparatul dispăruse cu totul.

Acum, fugarii nu mai aveau de ce să se teamă. Cum ar mai fi putut, oare, Robur să se înapoieze pe insulă, când elicele erau scoase din funcţiune pentru vreo trei, patru ore?

Până atunci, sfărâmat de explozie, Albatrosul n-avea să mai fie decât o biată epavă purtată de ape, iar oamenii din echipajul lui nişte hoituri sfârtecate, pe care valurile oceanului nici măcar nu le puteau scoate la ţărm. Răzbunarea se va împlini până la capăt, în toată grozăvia ei.

Socotindu-se în legitimă apărare, Uncle Prudent şi Phil Evans nu avură nici un fel de remuşcări.

Phil Evans fusese rănit doar uşor de tot de glontele slobozit de pe bordul Albatrosului. Aşa că porniră tustrei să facă înconjurul insulei, în nădejdea că vor întâlni cumva nişte băştinaşi.

Şi nu se înşelară. Pe ţărmul apusean al insulei Chatham îşi aveau sălaşul vreo cincizeci de suflete care trăiau din pescuit. Oamenii văzuseră aeronava aterizând. Şi-i primiră pe fugari ca pe nişte fiinţe supranaturale. Nu lipsi mult ca să li se şi închine. Fură găzduiţi în cea mai încăpătoare dintre colibe. Niciodată, desigur, Frycollin nu avea să mai întâlnească un prilej atât de fericit de a trece drept un zeu negru.

După cum chibzuiseră, Uncle Prudent şi Phil Evans nu mai zăriră înapoindu-se aeronava. Era firesc, deci, să tragă de aici încheierea că, probabil, catastrofa se întâmplase într-una din păturile superioare ale atmosferei. De aci înainte, îşi spuneau ei, n-o să se mai audă niciodată vorbindu-se despre inginerul Robur, nici despre miraculosul aparat pe bordul căruia cutreiera văzduhul împreună cu însoţitorii săi.

Acum nu mai aveau altceva de făcut decât să aştepte o ocazie prielnică pentru a se înapoia în America. Pasămite, însă, navigatorii nu prea dau târcoale insulei Chatham. Şi tot aşteptând, trecu şi luna august, aşa încât până la urmă fugarii puteau foarte bine să se întrebe dacă nu cumva schimbaseră o închisoare cu alta, deşi Frycollin se simţea mai în largul său aici, decât în temniţa lui zburătoare.

În sfârşit, în ziua de 3 septembrie se abătu un vas prin părţile insulei Chatham, spre a-şi împrospăta provizia de apă dulce. Dacă vă aduceţi aminte, Uncle Prudent, în momentul când fusese răpit la Philadelphia, avea asupra lui câteva mii de dolari în bancnote, mai mult decât i-ar fi trebuit, adică, pentru a se înapoia în America. După ce le mulţumiră adoratorilor lor care îi copleşiră cu cele mai profunde mărturii de respect, Uncle Prudent, Phil Evans şi Frycollin se îmbarcară pentru Auckland. Niciunul din ei nu suflă o vorbă despre păţania lor; două zile mai apoi, sosiră în capitala Noii Zeclande.

Acolo, un pachebot de pe Pacific îi luă pe bord, şi, în ziua de 20 septembrie, după o călătorie cât se poate de liniştită peste ocean, supravieţuitorii de pe Albatros debarcau la San Francisco. Nu spuseseră nimănui nici cine erau, nici de unde veneau; cum însă plătiseră din gros, nici că i-ar fi dat prin gând vreunui căpitan de vas american să încerce a-i trage de limbă. La San Francisco, Uncle Prudent împreună cu colegul său şi cu Frycollin luară primul tren de pe linia Pacificului şi în ziua de 27 septembrie coborau la Philadelphia.

Iată, în câteva cuvinte, istorisirea întâmplănlor petrecute de la evadarea lor şi până la plecarea de pe insula Chatham. Şi astfel, în seara aceleiaşi zile chiar, preşedintele şi secretarul Institutului Weldon putură să ia loc la masa prezidenţială, în mijlocul unei îmbulzeli nemaipomenite. Cu toate astea, niciunul dintre ei nu fusese vreodată atât de calm ca în seara aceea. văzându-i, nimeni n-ar fi spus că se întâmplase vreo schimbare în viaţa lor, de când cu şedinţa de pomină din 12 iunie. Ca şi cum aceste trei luni şi jumătate n-ar fi lăsat nici cea mai mică urmă în viaţa lor!

După primele tunete de urale pe care amândoi le întâmpinară fără să se arate câtuşi de puţin emoţionaţi, Uncle Prudentv punându-şi pălăria, începu a vorbi.

— Stimaţi cetăţeni, spuse el, declar şedinţa deschisă.

Aplauze furtunoase şi cât se poate de îndreptăţite. Căci dacă nu era nimic extraordinar în faptul că şedinţa fusese deschisă, era totuşi nemaipomenit ca ea să fi fost deschisă de însuşi Uncle Prudent, asistat de Phil Evans.

Preşedintele aşteptă până ce lumea îşi istovi entuziasmul prin strigăte şi aplauze, apoi continuă:

— La ultima noastră şedinţă, domnilor, au avut loc discuţii foarte aprinse (I-auzi, i-auzi!) între cei ce susţineau că elicea balonului nostru Go ahead trebuie montată în faţă şi cei ce argumentau că trebuie montată la spate! (Mirare în rândurile asistenţei.) Noi, însă, am găsit între timp mijlocul de a-i împăca şi pe unii şi pe alţii, şi iată cum: montând două elice, una în faţă şi alta în spatele nacelei! (Tăcere, vădind o deplină stupefacţie.)

Şi atâta tot. Da, tot! Nici un cuvânt despre răpirea preşedintelui şi secretarului! Nici un cuvânt despre Albatros, nici despre inginerul Robur! Nici un cuvânt despre călătoria lor! Nici un cuvânt despre modul în care prizonierii reuşiseră s-o şteargă! Nici un cuvânt, în fine, despre ceea ce se petrecuse cu aeronava – dacă mai cutreiera încă văzduhul şi dacă membrii clubului se mai puteau aştepta la noi represalii!

Fireşte că printre balonişti nu era unul căruia să nu-i fi stat pe limbă vreo întrebare de pus lui Uncle Prudent şi Phil Evans; văzându-i, însă, atât de serioşi, de ferecaţi în ei, găsiră toţi cu cale să le respecte tăcerea. când vor socoti ei de cuviinţă să vorbească, vor vorbi, fireşte, şi toată lumea se va simţi cât se poate de măgulită, ascultându-i.

La urma urmei, poate că era la mijloc vreun secret ce nu putea fi încă dat în vileag.

Uncle Prudent luă atunci din nou cuvântul, înconjurat de o tăcere cum nu mai domnise nicicând la şedinţele Institutului Weldon.

— Domnilor, spuse el, nu ne mai rămâne, aşadar, decât să terminăm de construit aerostatul Go ahead, a cărui menire este să cucerească văzduhul – cu aceasta şedinţa s-a încheiat.