Capitolul XV.Deznodământ

În ce parte a Mării Arctice fusese antrenat Saint-Enoch, din clipa când se desprinsese de pe stâncă, adică de aproximativ douăzeci şi patru de ore…?

Când ceaţa se împrăştiase, domnul Bourcart observase că nava se îndrepta spre nord, nord-vest. Dacă nu se depărtase de această direcţie la ieşirea din Strâmtoarea Bering, mergând spre litoralul Siberiei sau spre insulele învecinate, repatrierea ar fi fost atunci mai puţin grea decât prin nesfârşitele ţinuturi ale Alaskăi americane.

Sosise noaptea o noapte întunecoasă şi glacială, cu un ger de 10 grade sub zero.

Ciocnirea fusese destul de violentă pentru a rupe coloanele catargelor navei, odată cu sfărâmarea cocăi. Era un miracol că nimeni nu fusese grav rănit – doar câteva contuzii. Oamenii, izbiţi de copastie, putură cobori pe câmpul de gheaţă, unde domnul Bourcart şi ofiţerii 11se alăturară imediat.

Nu mai aveau decât să aştepte ziua Totuşi, în Joc să rămână în aer liber ore îndelungate, era mai bine să urce din nou la bord. Căpitanul dădu acest ordin. Chiar dacă nu era posibil să se facă focul, nici în careu, nici în postul echipajului, aproape în întregime dărâmate, cel puţin echipajul avea să găsească adăpost împotriva rafalelor de zăpadă, care se dezlănţuiau cu furie.

În zori, domnul Bourcart avea să le comunice măsurile pe care le cotărise. Saint-Enoch se ridicase, lovindu-se de baza banchizei. Dar ce avarii ireparabile! Coca spartă în mai multe locuri sub linia de plutire, puntea sfărâmată sau desprinsă, pereţii interiori ai cabinelor dislocaţi. Totuşi, ofiţerii se putuseră instala, pe cât posibil, în interiorul dunetei, mateloţii în cală şi în postul echipajului.

Acesta fusese deznodământul întâmplării, cel puţin în ceea ce priveşte fenomenul provocat de o irezistibilă mişcare a pragului oceanic, între paralelele 50 şi 70. Ce aveau să devină acum naufragiaţii de pe Saint-Enoch şi de pe Repton?

Domnul Bourcart şi secundul reuşiseră să găsească hărţile printre sfărâmăturile careului. La lumina unui felinar, încercau să stabilească, poziţia lui Saint-Enoch.

Din seara de 22 până în seara de 23 octombrie, spuse domnul Bourcart, acest val ne-a purtat spre nord-vestul Mării Polare.

Şi cu o viteză care nu poate fi apreciată la mai puţin de 40 leghe pe oră! Adăugă domnul Heurtaux.

Aşa că n-aş fi surprins dacă am fi atins Insulele Vranghel, declară căpitanul.

Dacă domnul Bourcart nu se înşela, dacă banchiza se sprijinea pe acest pământ vecin cu coasta siberiana, n-ar fi trebuit decât să traverseze Strâmtoarea Long, ca să ajungă în Peninsula Ciukotsk, al cărei cap cel mai înaintat în Oceanul Arctic este Capul Nord. Dar poate că era regretabil că Saint-Enoch nu fusese aruncat mai la vest, în Arhipelagul Noii Siberii. La gura fluviului Lena, repatrierea s-ar fi putut face în condiţii mai bune, târgurile ne lipsind în această regiune a Iakuţiei, traversată de Cercul Polar.

În fond situaţia nu era desperată. Naufragiaţii nu rămăseseră fără nici o şansă de salvare. E drept, câtă oboseală, câte lipsuri, câtă mizerie!… Să străbată pe jos sute de mile pe câmpurile de gheaţă, fără adăpost, expuşi la toate rigorile acestei clime în sezonul de iarnă!… Şi încă ar fi trebuit ca Strâmtoarea Long să fie îngheţată pe toată lăţimea, ca să poată să ajungă pe coasta siberiana!

Nenorocirea cea mai mare e, observă domnul Heurtaux, că avariile lui Saint-Enoch sunt ireparabile!… Altfel, am fi putut săpa un canal prin câmpul de gheaţă şi vasul ar fi putut ajunge din nou pe mare…

Şi n-avem nici măcar o barcă! Adăugă domnul Bourcart. Am reuşi oare să construim, din resturile lui Saint-Enoch, câteva ambarcaţiuni, în care să încapă 56 de oameni şi, oare, nu ni s-ar sfârşi proviziile înainte să terminăm treaba…?

Se făcu din nou ziuă şi soarele abia dacă îşi arătă discul livid, fără căldură, aproape fără lumină deasupra orizontului. Câmpul de gheaţă se întindea cât vedeai cu ochii, spre vest şi spre est. La sud se deschidea Strâmtoarea Long, încărcată cu gheţari, din care iarna avea să facă o suprafaţă neîntreruptă, până la litoralul asiatic, e adevărat că, atâta timp cât apa n-avea să îngheţe pe toată întinderea, domnul Bourcart şi tovarăşii săi nu o puteau străbate, pentru a ajunge pe continent.

Toţi părăsiră bordul şi căpitanul procedă la inspectarea lui Saint-Enoch, Nu-şi puteau face nici o iluzie. Coca zdrobită de banchiză, varangele sparte, coastele rupte, bordajele desprinse, chila detaşată de călcâi, cârma distrusă, etamboul strâmbat – toate avarii imposibil de reparat, după cum declarară, în urma unui examen, marangozul Ferut şi fierarul Thomas.

Nu mai aveau deci de ales decât între două soluţii. Prima era să pornească în aceeaşi zi. Încărcându-se cu tot ce rămânea ca provizii şi să meargă spre vest, spre partea mării care era poate prinsă de gheţuri până la litoral, sub influenţa curentului polar. A doua era să amenajeze un campament la poalele banchizei şi să aştepte ca Strâmtoarea Long să poată fi străbătută cu piciorul.

Şovăiau intre cele două proiecte. În orice caz, nu putea fi vorba să rămână acolo până la întoarcerea anotimpului cald. Admiţând că reuşeau să sape un adăpost în temelia banchizei, aşa cum mai făcuseră echipajele câtorva baleniere, cu ce să trăiască încă şapte sau opt luni?… Să nu uităm că trebuiau hrăniţi 56 de oameni, a căror alimentaţie nu era asigurată decât pentru vreo 15 zile, cel mult trei săptămâni, chiar reducând-o ia strictul necesar. Să se bazeze pe vânătoare sau pescuit era prea nesigur. Şi, apoi, cum să se încălzească altfel decât arzând resturile navei?… Iar după aceea, ce-ar fi devenit naufragiaţii…?

Cât despre trecerea vreunei nave prin dreptul banchizei, aveau să se scurgă două treimi din an înainte ca această zonă să fie din nou navigabilă…

Căpitanul Bourcart luă deci hotărârea să plece de îndată ce terminau de construit câteva sănii, la care, în lipsa câinilor, aveau să se înhame oamenii. E cazul să spunem că acest proiect, adoptat de echipajul lui Saint-Enoch, a fost aprobat fără discuţie şi de cei de pe Repton.

Poate că englezii ar fi preferat să pornească la drum separat. Dar le-ar fi fost imposibil, din lipsă de provizii şi domnul Bourcart n-ar fi consimţit în aceste condiţii, să le împartă cu ei.

De altfel, naufragiaţii cunoşteau oare cu exactitate poziţia câmpului de gheaţă?… Aveau oare certitudinea că se găseau în vecinătatea Insulelor Vranghel?… Atunci când doctorul Filhiol îi puse această întrebare, domnul Bourcart mărturisi:

— Nu-ţi pot răspunde cu certitudine… Cu instrumentele mele as fi putut afla poziţia, dar s-au spart… Cred, totuşi, că acest câmp de gheaţă trebuie să fie în apropiere de Insulele Vranghel, afară de cazul că e sub influenţa unui curent care se îndreaptă spre vest sau spre est de Strâmtoarea Bering.

Ipoteza este plauzibila. Or, fără puncte de reper, cum să-şi dea seama dacă acest câmp de gheaţă era imobilizat, sau dacă deriva odată cu banchiza…?

Într-adevăr, doi curenţi puternici traversează aceste ţinuturi.

Unul vine de la nord-vest, înconjurând Capul Orient din Peninsula Ciukotsk, celălalt vine din nord şi se uneşte cu primul, care urcă de-a lungul coastei Alaskăi, până la Capul Barrow.

Oricum, plecarea era hotărâtă. Astfel că, la ordinul căpitanului, meşterul Cabidoulin, marangozul şi fierarul se apucară de lucru. Trebuiau să construiască trei sănii din scândurile şi bucăţile din arboradă scoase de pe Saint-Enoch, a cărui cocă le mai servea încă de adăpost. Catargele şi vergile aveau să le furnizeze din belşug combustibilul necesar pe drum.

Munca trebuia să dureze trei zile, cu condiţia să nu piardă timpul. Englezii îşi oferiră serviciile şi domnul Bourcart se gândea să recurgă la ei, mai ales în timpul marşului. N-aveau să fie prea multe braţe care să tragă săniile grele, într-o călătorie atât de lungă.

De mai multe ori, cei doi căpitani, locotenenţii şi doctorul Filhiol urcară pe creasta banchizei, ale cărei pante erau destul de practicabile. De la înălţimea aceea de trei sute de picioare, raza de vizibilitate măsura aproximativ 50 de km. Nici un ţărm nu apărea în raza lunetelor. Spre sud era numai marea, care purta gheţurile şi nu un câmp de gheaţă neîntrerupt!… Era de presupus că mai aveau de aşteptat câteva săptămâni, înainte ca Strâmtoarea Long să fie prinsă pe toată întinderea… dacă, într-adevăr, Strâmtoarea Long era cea care se deschidea într-acolo.

În cele trei zile, tabăra nu fu tulburată de vizita urşilor albi. Două sau trei din aceste animale, care sunt şi ele de temut, după ce se arătaseră printre gheţuri, se retrăseseră de îndată ce încercaseră să le urmărească.

În sfârşit în seara de 26 octombrie, construirea săniilor se termină. Fură încărcate cu lăzi de conserve, carne, legume şi pesmeţi, o mare cantitate de lemne, un balot de pânze destinate ridicării de corturi, pentru perioadele în care furtunile de zăpadă aveau să facă drumul imposibil de continuat.

A doua zi, după o ultimă noapte petrecută în postul echipajului şi în careu, după o ultimă masă la bord, domnul Bourcart şi tovarăşii lui, căpitanul King şi ai săi porniră la drum.

Plecarea nu avu loc fără o vie emoţie, fără o puternică strângere de inimă… Privirile nu părăsiră epava care fusese Saint-Enoch, decât în clipa când ea dispăru după înălţimile banchizei…!

Şi meşterul Ollive, mereu plin de încredere, îi spuse butnarului:

— Ei bine, bătrâne, o să scăpăm totuşi!… O să revedem digul din Havre…!

— Noi… cine ştie?… Dar Saint-Enoch, nu! Se mulţumi să răspundă Jean-Marie Cabidoulin.

Nu e nevoie să relatăm în amănunt incidentele acestei călătorii pe suprafaţa câmpului de gheaţă. Primejdia cea mai mare era ca proviziile şi combustibilul să se termine, dacă drumul s-ar fi prelungit.

Mica lor caravană mergea într-o ordine stabilită. Cei doi locotenenţi erau în frunte. Adesea se depărtau cu una sau două mile în recunoaştere, când blocurile barau drumul. Atunci erau nevoiţi să înconjoare gheţari înalţi, ceea ce mărea etapele.

Temperatura oscila intre 20 şi 30 de grade sub zero, medie obişnuită la această altitudine la începutul iernii.

Zilele treceau unele după altele şi, la sud de câmpul de gheaţă, se întindea invariabil marea acoperită de gheţuri plutitoare. Domnul Bourcart observă, pe de altă parte, că un curent destul de rapid antrena aceste gheţuri spre vest, adică spre Strâmtoarea Long, a cărei intrare occidentală săniile o şi depăşiseră. La sud se întindea, probabil, acel larg braţ al mării care mărgineşte Insulele Lyakov şi Arhipelagul Noii Siberii.

Când discuta cu ofiţerii despre diferitele eventualităţi, căpitanul Bourcart îşi exprima teama că vor fi obligaţi să urce până la aceste insule, pe care mai multe sute de mile le despart de continentul asiatic. Or, caravana abia dacă putea face 12 mile în 24 de ore, din care 12 ore erau rezervate odihnei de noapte. Şi cum zilele de octombrie sunt scurte la această latitudine, cum soarele descrie deasupra orizontului o curbă din ce în ce mai joasă, drumul se desfăşura în semiîntuneric, cu preţul unei oboseli excesive.

Şi totuşi, oamenii, curajoşi, nu se plângeau. N-aveau nimic de reproşat englezilor, care trăgeau alături de ei la sânii. Când domnul Bourcart dădea semnalul pentru haltă, ridicau corturi cu ajutorul pânzelor aşezate pe scânduri, distribuiau hrana, aprindeau focul, pregăteau o băutură caldă, grog sau cafea şi adormeau cu toţii până la plecare.

Dar câte suferinţe, când rafalele se dezlănţuiau cu o violenţă nemaiauzită, când crivăţul mătura câmpul de gheaţă, când mergeau împotriva vântului, în mijlocul unui des şi orbitor praf alb… Nu se vedea nici la câţiva metri. Direcţia nu mai putea fi stabilită decât cu busola, al cărei ac descumpănit nu mai dădea indicaţii suficiente. Domnul Bourcart – ne mărturisindu-se decât domnului Heurtaux – se simţea pierdut în aceste imense singurătăţi… Erau nevoiţi să urmeze marginea câmpului de gheaţă, bătută de valurile din larg, în loc s-o ia drept spre sud, căci marca continua să se întindă în partea aceea Aveau deci să fie obligaţi să se îmbarce pe gheţurile plutitoare, să se lase în voia soartei, pentru a ajunge pe coasta siberiana?… Nu, căci, pe măsură ce temperatura scădea, gheţurile, împinse unele spre altele, aveau să sfârşească prin a transforma într-un câmp solid suprafaţa bazinului polar. Dar dacă aveau să treacă săptămâni înainte ca marea să se fi solidificat, hrana, cu toată economia care se făcea, lemnul, al cărui consum se reducea la pregătirea alimentelor, n-aveau să le lipsească…?

Mai mulţi muşi ajunseseră la capătul puterilor şi doctorul Filhiol îi îngrijea cum putea mai bine. Ah, câtă oboseală le-ar fi fost cruţată dacă săniile ar fi avut un atelaj de câini. Cum se obişnuieşte în câmpiile siberiene sau kameeadale! Dotate cu un minunat instinct, aceste animale ş iu să se orienteze în mijlocul vârtejurilor de zăpadă, atunci când stăpânii lor devin neputincioşi…

În sfârşit, merseră astfel până la 19 noiembrie.

Trecuseră douăzeci şi patru de zile de la plecare. Nu le fusese posibil să coboare spre sud-vest, unde domnul Bourcart spera să întâlnească punctele înaintate ale continentului, în apropiere de Insulele Lyakov.

Proviziile erau aproape epuizate şi, înainte de patruzeci şi opt de ore, naufragiaţii n-ar mai fi avut decât să se oprească în ultima lor tabără şi să aştepte cea mai îngrozitoare moarte…

— O navă!… O navă!… Acest strigăt fu scos de Romain Allotte, în dimineaţa zilei de 20 noiembrie şi toate privirile zăriră vasul pe care-l semnalase locotenentul. Era o ambarcaţiune cu trei catarge, o balenieră care, cu pânzele umflate de o briză slabă de la nord-vest, se îndrepta spre Strâmtoarea Bering.

Domnul Bourcart şi tovarăşii săi, părăsind săniile, mai găsiră putere să alerge spre marginea câmpului de gheaţă. Acolo, făcură semnale, traseră focuri de armă…

Fuseseră văzuţi şi auziţi. Vasul opri imediat şi două bărci fură lansate la apă. O jumătate de oră mai târziu, naufragiaţii erau pe bord, salvaţi de această intervenţie, am putea spune providenţială. Nava World, din Belfast. Comandată de căpitanul Morris, după ce-şi terminase cu întârziere campania de pescuit, naviga spre Noua Zeelandă.

Inutil să mai spunem că primirea făcută echipajului lui Saint-Enoch şi celui de pe Repton fu dintre cele mai generoase. Şi când cei doi căpitani povestiră în ce împrejurări extraordinare se prăpădiseră navele lor, trebuiră să-i creadă!

O lună mai târziu, World îi debarca la Dunedin pe supravieţuitorii acestei catastrofe maritime. Şi atunci, căpitanul King îi spuse căpitanului Bourcart luându-şi bun rămas:

— Ne-aţi primit la bordul lui Saint-Enoch şi v-am mulţumit…

— Aşa cum am mulţumit şi noi compatriotului dumitale, căpitanul Morris, că ne-a primit la bordul lui World, răspunse domnul Bourcart.

— Aşa că suntem chit, declară englezul.

— Cum doriţi…

— Bună seara.

— Bună seara!

Şi asta a fost tot. Cit despre kraken, calmar, cefalopodă, şarpe de mare, sau cum doriţi să-l numiţi, în ciuda prezicerilor cu care meşterul Cabidoulin continua să nu se arate zgârcit, World fu destul de norocos ca să nu-l întâlnească în timpul traversării Mării Polare spre Noua Zeelandă. Pe de altă parte, nici domnul Bourcart, nici tovarăşii lui nu-l zăriră în timpul călătoriei din Noua Zeelandă în Europa. Locotenenţii Coquebert şi Allotte îşi dădură seama, în fine, că ceea ce-l purtase pe Saint-Enoch până la banchiză nu fusese decât un val enorm, dotat cu o viteză incomparabilă.

În ceea ce-i priveşte pe Jean-Marie Cabidoulin şi majoritatea echipajului, ei tot mai ţineau la prodigiosul lor monstru marin…

În orice caz, nu există certitudinea că oceanele ascund astfel de animale. Aşa că, aşteptând ca ihtiologii să Ic constate existenţa şi să hotărască în ce familie, gen, specie trebuie clasate, e mai bine să trecem printre Legende ceea ce se spune despre ele.

Deci căpitanul Bourean şi tovarăşii săi se întoarseră la Havre. De data asta, însă, nu la bordul navei lor!

Totuşi, graţie vânzării primei încărcături La Victoria, în Vancouver, campania adusese beneficii, iar pierderea lui Saint-Enoch fu acoperită de Casa de asigurare. Dar ochii căpitanului se umpleau de lacrimi când se gândea la bietul lui vas, părăsit la poalele banchizei arctice!

Cât despre meşterul Ollive şi meşterul Cabidoulin, ei îşi ofereau unul altuia sticlele de rachiu şi de rom, pariate, câştigate şi pierdute în timpul călătoriei. Şi când primul îi spuse celui de al doilea:

— Ei bine, bătrâne… tot mai crezi…?

— Dacă mai cred, după ceea ce ni s-a întâmplat…!

— Va să zică, afirmi că ai văzut animalul?

— Aşa cum te văd.

— Vrei să spui că eu sunt un animal?

— Păi da… din moment ce nu vrei să crezi!

— Mulţumesc!

După cum se vede, butnarul nu şi-a schimbat părerea. Continuă să creadă în existenţa monstrului şi, m veşnicele lui poveşti, revine fără încetare la relatarea aventurilor lui Saint-Enoch.

Dar un lucru e sigur şi anume, că această campanie a fost ultima pentru Jean-Marie Cabidoulin.

SFÂRŞIT