Capitolul XIV.Spre Nord

Încotro mergea Saint-Enoch, antrenat de forţa prodigioasă care-i cuprinsese bordurile, purtându-i când spre nord-est, când spre nord-vest? În întunecimea din jur era imposibil să se distingă ceva. Căpitanul Bourcart şi ofiţerii lui încercau zadarnic să recunoască direcţia. Echipajul ajunsese la paroxismul groazei. Nu mai rămăsese nici măcar o barcă în care s-ar Fi putut refugia, căci parâmele se rupseseră în clipa când nava îşi re luase mersul.

Saint-Enoch înainta cu o asemenea iuţeală, încât oamenii erau gata să fie răsturnaţi de rezistenţa aerului. Trebuiră să se întindă de-a lungul parapetului, să se culce la picioarele catargelor, să se agate de tac neţi, să părăsească du neta ca să nu fie aruncaţi peste bord. Majoritatea mateloţilor se refugiară în postul echipajului, sau sub teugă. Cât despre domnul Bourcart, căpitanul King, doctorul Filhiol, secundul, locotenenţii, aceştia se adăpostiră în careu. Ar fi fost primejdios să stea pe punte, căci catargele riscau să se prăbuşească.

Şi apoi ce-ar fi putut face acolo?… în noaptea neagră nu se vedeau unii cu alţii, nici măcar nu se auzeau. Văzduhul răsuna de mugete continue, cărora li se adăuga şuieratul aerului în greement, deşi nu era nici un suflu de briză. Dacă vântul s-ar fi dezlănţuit cu furia aceea, ar fi risipit ceaţa deasă şi, prin sfâşieturile norilor, s-ar fi zărit câteva stele.

Nu, spuse domnul Heurtaux, vremea n-a încetat să fie calmă şi violenţa acestor rafale se datorează numai vitezei noastre!

Forţa acestui monstru trebuie să fie deci extraordinară! Strigă locotenentul Allotte.

Monstru… monstru! Repetă domnul Bourcart.

Şi, în ciuda a ceea ce părea să fie evident şi el, ca şi doctorul Filhiol, secundul şi meşterul Ollive, refuza încă să admită existenţa unui şarpe gigantic sau a unei şopârle colosale, în stare să poarte o navă de cinci sule de tone eu această iuţeală de necrezut. Un mascaret provocat de vreo comoţie submarină, un val seismic de o putere infinită, tot ce vreţi, în afară de absurdele poveşti ale lui Jean-Marie Cabidoulin. Noaptea trecu în aceste condiţii. Nici direcţia, nici poziţia navei nu se modificaseră. La primele mijiri ale zorilor, căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi voiră să observe starea mării. Presupunând că butnarul avea dreptate, cine ştie dacă animalul n-avea să-şi arate oarecare părţi ale trupului, ceea ce ar fi îngăduit poate să-l rănească mortal, să elibereze vasul din formidabila lui strânsoare… Aparţinea oare acelui gen de cefalopode cunoscute sub numele de caracatiţe cu cap de cal, cu cioc de uliu, cu tentacule care cuprinseseră strâns coca lui Saint-Enoch? Nu intra mai curând în clasa articulatelor, acoperite cu o carapace groasă, ihtiozauri, plesiozauri, crocodili gigantici?… Era unul dintre acei calmari, krakeni, «manta» întâlniţi în anumite ţinuturi din Atlantic sau Pacific, de dimensiuni care întreceau orice imaginaţie…?

Veni ziua, o zi lividă. Nimic nu lăsa să se prevadă că ceaţa opacă ar fi avut de gând să se împrăştie sau măcar să piardă din extraordinara ei intensitate. Atât de mare era viteza lui Saint-Enoch, încât aerul lovea feţele în rafale, ca un bici. Din nou fu imposibil să se stea pe punte. Domnul Bourcart şi ofiţerii trebuiră să se întoarcă în careu. Meşterul Ollive, care încercă să se târască până la copastie, nu reuşi să ajungă şi fu respins atât de brutal, încât era să se strivească de scara dunetei.

— Mii de draci, strigă el, când cei doi locotenenţi îl ridicară, am crezut că n-am să mai fiu în stare să-i plătesc sticla animalului acela bătrân de Cabidoulin!

Căpitanul constatase, într-un timp, că Saint-Enoch, prins dintr-o parte, era atât de aplecat la bord, încât puteai crede că se va răsturna.

E de la sine înţeles că echipajul nu părăsise postul de la prova şi nici teuga. Ar fi fost greu, mai ales în mijlocul cetii, să se comunice de la pupa navei cu prova. Din fericire, cambuza conţinea destule provizii, pesmeţi şi conserve, ca să se asigure hrana la bord.

Ce-i de făcut? Întrebă secundul.

Vom vedea, Heurtaux, răspunse domnul Bourcart, Această situaţie nu poate dura.

Măcar de n-am fi duşi până în Oceanul Arctic! Replică locotenentul Allotte.

Şi de-ar rezista Saint-Enoch! Adăugă locotenentul Coquebert, în clipa aceea, mugetelor, care păreau să vină din zonele adânci ale oceanului, li se alătură un trosnet îngrozitor. Meşterul Ollive se târî spre uşa dunetei şi strigă:

— Arborele s-a prăbuşit! Fusese un noroc că nimeni nu se putea aventura pe punte. Şarturile, pataraţinele, straiele cedaseră din cauza zdruncinăturilor, tangajului şi ruliului. Catargul zburătorului şi catargul gabiei se prăbuşiseră în lung, cu vergile lor, Câteva erau ţinute în afară de parâme, cu riscul de a sparge bordajul. Nu mai rămăseseră decât coloanele catargelor cu gabiile lor; velele, sfâşiate, nu întârziară să zboare în fâşii. Nava astfel dezarborată nu pierdea cu nimic din viteză şi epavele o urmau în această irezistibilă antrenare spre nordul Pacificului.

— Ah! Bietul meu Saint-Enoch! Aceste, cu vin te pline de amărăciune îi scăpară căpitanului Bourcart. Până atunci nu pierduse speranţa că nava lui îşi va putea relua navigaţia, când avea să se afle din nou în condiţii normale. Într-adevăr, admiţând existenţa unui monstru marin, era evident că acesta nu era destul de puternic pentru a-l trage pe Saint-Enoch în abis… Altfel ar fi făcut-o deja. Avea deci să sfârşească prin a obosi cu o asemenea povară şi nu trebuiau să se teamă că se vor ciocni, împreună cu el, de coasta asiatică sau coasta americană.

Da, domnul Bourcart sperase până atunci că nava avea să scape teafără!… Dar acum, fără catarge şi fără vele, în imposibilitate de a-şi repara avariile, ce resurse le mai oferea…?

Era o situaţie extraordinară, într-adevăr şi poate că Jean-Marie Cabidoulin nu greşea când spunea: «Niciodată n-ai văzut totul pe mare şi totdeauna mai rămân lucruri de văzut».

Totuşi, căpitanul Bourcart şi ofiţerii lui nu erau oameni care să se lase doborâţi de disperare. Atât a timp cât mai aveau puntea navei sub picioare, nu se gândeau c-au pierdut orice şansă de salvare… Dar cum să reacţioneze împotriva terorii căreia i se lăsase pradă echipajul?

Cronometrele marcau ora opt dimineaţa. Se scurseseră deci douăsprezece ore de când Saint-Enoch pornise din nou. Evident, forţa de tracţiune, oricare ar fi fost, era prodigioasă şi nu mai puţin prodigioasă era viteza imprimată vasului. De altfel, unii savanţi au calculat – ce n-au calculat oare şi ce nu vor calcula în viitor?

— Puterea cetaceelor mari. O balenă lungă de douăzeci şi trei de metri, cântărind aproximativ şaptezeci de tone, posedă o forţă de o sută patruzeci de cai-vapori, sau patru sute douăzeci de cai-tracţiune, forţă pe care n-o dezvoltă încă locomotivele cele mai perfecţionate.1

Astfel, după cum spunea domnul Filhiol, poate că într-o zi navele vor fi remorcate de un atelaj de balene, iar baloanele de unul de vulturi, condori şi ulii… Or, după aceste cifre, vă puteţi da seama care trebuia să fie valoarea mecanică a unui monstru marin care măsura patru, cinci sute de picioare lungime.

Când doctorul Filhiol îl întrebă pe căpitanul Bourcart ia cât evalua viteza lui Saint-Enoch – viteză, de altfel, aparent uniformă – acesta îi răspunse:

Nu poate fi mai mică de 40 de leghe pe oră.

Atunci înseamnă că am făcut aproape cinci sute de leghe, de douăsprezece ore încoace…?

Da, aproape cinci sute de leghe! Chiar dacă pare surprinzător, există exemple de iuţeală şi mai mare. Chiar în Oceanul Pacific, fusese semnalat, cu câţiva ani înainte, de către comandanţii unor staţiuni navale, acest fenomen: în urma unui violent cutremur produs pe coastele Perului, o imensă ondulare a oceanului se întinsese până la litoralul australian. Acest val, lung de două leghe, parcursese în salturi precipitate aproape o treime din glob, cu o viteză vertiginoasă, evaluată la 143 metri pe secundă, adică 658 km pe oră.

Aruncându-se asupra unor arhipelaguri din Pacific, precedat de o întinsă oscilaţie submarină, venirea lui se anunţa printr-un mare vuiet în apropierea pământului şi, după ce depăşea sau răsturna obstacolul, se deplasa şi mai repede încă.

Acest fapt, relatat în Jurnalul din Havre, îi era cunoscut domnului Bourcart şi, după ce îl cită tovarăşilor lui, adăugă:

Aşa că nu m-aş mira dacă am fi martorii şi victimele unui fenomen de acest gen… S-o fi produs o ridicare vulcanică în fundul oceanului – şi de aici originea acestei stânci submarine necunoscute, pe care a eşuat Saint-Enoch… Apoi, la fel ca în urma cutremurului din Peru, o fi luat naştere un val enorm, un val seismic extraordinar, care, după ce ne-a smuls de pe stâncă, ne duce spre nord…

1 Acţiunea romanului se desfăşură în anul 1863 (N. T.).

După părerea mea, declară domnul Heurtaux, văzându-l pe căpitanul King făcând un semn aprobator, iată un lucru care îmi pare mai admisibil decât existenţa unui monstru marin…

Şi ce monstru, adăugă doctorul Filhiol, în stare să ne poarte nava cu o viteză de patruzeci de leghe pe oră!

— Bine, interveni meşterul Ollive, mergeţi să-i spuneţi asta lui Jean-Marie Cabidoulin şi o să vedeţi dacă renunţă la krakenul, calmarul sau şarpele lui de mare!

În fond, n-avea nici o importanţă dacă butnarul se încăpăţâna cu poveştile lui fantastico-marine. Esenţial era să-şi dea seama la ce latitudine ajunsese Saint-Enoch în ziua aceea.

Domnul Bourcart luă harta şi încercă să stabilească poziţia. După toate aparenţele, direcţia urmată continua să fie spre nord. Puteau deci admite că nava, după ce trecuse de şiragul Kurilelor, traversase Marea Bering, Altfel s-ar fi sfărâmat de acest arhipelag, sau de cel al Aleutinelor, mai la est. La suprafaţa acestui bazin, nu se zărea nici colţ de uscat, care ar fi putut fi un obstacol. Dată fiind viteza, nava trecuse şi prin acea strâmtoare largă de abia vreo cincisprezece leghe. Or, depăşind-o, ar fi fost de ajuns ca imensul val să devieze cu câteva mile spre est sau spre vest. Pentru a se sparge de Capul Orient, pe pământul Asiei. Dar, din moment ce acest ocol nu se produsese, se puteau oare îndoi că Saint-Enoch ajunsese în plin Ocean Arctic? Atunci, doctorul Filhiol îl întrebă pe domnul Bourcart:

La ce distanţă de stâncă aceea se află Marea Polară?

La aproximativ 17 grade, răspunse căpitanul, ceea ce, socotind douăzeci şi cinci de leghe pe grad, dă aproape patru sute douăzeci şi cinci de leghe…

Va să zică, declară domnul Heurtaux, nu putem fi departe de paralela 70!

Paralela 70 e cea care limitează Oceanul Arctic şi, în acel anotimp, banchiza polară trebuia să fi fost aproape! Pe cât se părea, cei 56 de oameni îmbarcaţi pe Saint-Enoch goneau spre cea mai înspăimântătoare dintre catastrofe. Nava lor avea să-şi găsească sfârşitul în mijlocul singurătăţilor hiperboreene. La acea latitudine, aveau să întâlnească gheţurile imobilizate, dincolo de Strâmtoarea Bering, câmpurile de gheaţă, aisbergurile şi inexpugnabila banchiză arctică…

Ce avea să devină echipajul, admiţând că nu va fi înghiţit de valuri, ca urmare a unei ciocniri violente?… Dacă ar fi reuşit să se refugieze pe un câmp de gheaţă, pe unul din arhipelagurile din acea zonă, în Noua-Siberie, Insulele Vranghel sau vreun alt grup insular, la mai multe sute de mile de coastele Asiei şi Americii, pe una din acele insule nelocuite şi nelocuibile, fără provizii, fără adăpost, expus la gerurile excesive, care, din octombrie, învăluie regiunile Oceanului îngheţat, ce soartă îl aştepta?… Acolo nu se putea ierna şi cum să ajungă în provinciile Siberiei sau Alaskăi…?

E adevărat că, ieşind din Strâmtoarea Bering, enorma ondulaţie oceanică, având un spaţiu mai larg în faţă, trebuia să piardă din forţă şi viteză. Şi apoi, nu le dădea speranţe scăderea indicată de coloana barometrică în mijlocul rafalelor, pe o mare dezlănţuită, când vântul avea să şuiere, în vijelie, poate că fenomenul epuizat avea să-i redea libertatea lui Saint-Enoch!… Dar atunci, dezarborat, sub loviturile furtunilor, în acel început de iarnă arctică, cum să reziste şi ce avea să se întâmple cu el?… Cit de îngrozitoare perspectivă pentru căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi. pe nava pe care n-o mai puteau stăpâni, pierdută în aceste ţinuturi îndepărtate!… Era o situaţie pe care nici energia, nici inteligenţa, nici curajul n-o puteau schimba.

Dimineaţa trecu. Saint-Enoch continua să fie împins când dintr-un bord, când din pupa, când din prova, ca o epavă părăsită în voia capriciilor mării, Ceea ce făcea situaţia şi mai înspăimântătoare e că privirea nu reuşea să străpungă perdeaua de ceaţă. De altfel, dată fiind imposibilitatea de a sta pe punte, domnul Bourcart şi ofiţerii săi ar fi putut efectua observaţii numai prin ferestrele înguste ale careului. Deci nu ştiau dacă nava trece prin dreptul unor pământuri, prin apropierea unui mal sau altul al Strâmtorii Bering, dacă nu se arăta vreo insulă din arhipelagurile arctice, de care extraordinara ondulaţie s-ar fi sfărâmat împreună cu Saint-Enoch…!

Oricum, deznodământul nu putea fi decât un naufragiu iminent, căruia, fără-ndoială, n-avea să-i supravieţuiască nimeni din echipaj…!

— Dar crapă odată, ceaţă blestemată, crapă odată! strigă locotenentul Allotte.

Ceaţa se împrăştie în timpul după-amiezii, sub influenţa scăderii presiunii barometrice. Nava urca spre latitudinile înalte şi, dacă soarele nu se vedea, cel puţin privirea putea străbate până la orizont.

Spre ora patru, seara, viteza lui Saint-Enoch păru să se micşoreze. Avea să se elibereze, în sfârşit?… N-ar fi fost decât o navă dezarborată. Dar dacă domnul Bourcart ar fi reuşit să ridice câteva vele la întâmplare, poate că ar fi ajuns să se întoarcă spre sud şi…

— Orice, spuse domnul Heurtaux, orice, numai să nu ne zdrobim de banchiză!

În acel moment, meşterul Ollive încercă să iasă din careu. Rezistenţa aerului era mai slabă, aşa că reuşi. Domnul Bourcart, căpitanul King, doctorul Filhiol, locotenenţii îl urmară şi se înşiruiră unul lângă altul, lângă copastia din tribord, ţinându-se de tacheţi. Jean-Marie Cabidoulin, marangozul, fierarul, harponierii, vreo doisprezece mateloţi, atât englezi cât şi francezi, urcară din postul echipajului şi se postară în observaţie pe capacul dintre parapet şi cambuză.

Saint-Enoch avea atunci capul spre nord, nord-est, purtat pe creasta largii ondulaţii a cărei înălţime scădea pe măsură ce-i descreştea viteza.

Nu se vedea nici un ţărm.

Cât despre monstrul marin, de care nava ar fi fost ataşată de douăzeci de ceasuri, acesta nu se arăta, orice ar fi spus butnarul.

Şi toţi sperară, toţi fură îmbărbătaţi de cuvintele încurajatoare pronunţate de căpitanul Bourcart. Aşa că, meşterul Ollive crezu de cuviinţă să-l zeflemisească pe Jean-Marie Cabidoulin, în legătură cu crocodilul-caracatiţa „kroko-krak”.

Ai pierdut sticla, bătrâne! îi spuse el, bătându-l pe umăr.

Am câştigat-o, replică meşterul Cabidoulin, numai că nici tu, nici eu. N-o să mai apucăm s-o bem.

Cum adică, pretinzi că monstrul…

E mereu aici… Şi dacă te uiţi bine, i se vede când coada, când capul!

Închipuirile căpăţânii tale blestemate!

Ne ţine în cleşti… şi n-o să ne dea drumul… şi ştiu unde ne duce.

Ne duce acolo de unde o să ne întoarcem, bătrâne! Ripostă meşterul Ollive. Şi după sticla de rachiu, fac rămăşag pe-o sticlă de rom că o să scăpăm teferi şi nevătămaţi…!

Jean-Marie Cabidoulin ridică din umeri şi niciodată nu-i aruncase o privire mai dispreţuitoare tovarăşului său.

Aplecat deasupra balustradei, i se părea. Într-adevăr, că vede capul monstrului, un fel de cap de cal, cu un cioc enorm, ieşind dintr-o coamă deasă, apoi, la câteva sute de picioare, coada lui monstruoasă, bătând cu furie apele denivelate până departe…!

Şi, ca să spunem tot adevărul, muşii şi mateloţii vedeau şi ei toate acestea, prin ochii încăpăţânatului butnar. Daca nici un pământ nu se arăta spre nord, în schimb gheţuri plutitoare se deplasau pe o mare întindere. Fără îndoială, Saint-Enoch traversa ţinuturile polare, dincolo de strâmtoare. La câte grade deasupra paralelei 70? Nu s-ar fi putut stabili decât printr-o observaţie, imposibil de făcut la acea oră înaintată a zilei. Dar, la mai puţin de zece minute după aceea, matelotul Gastinet, care se căţărase în gabia arborelui trinchet, strigă cu voce răsunătoare:

— Banchiză în prova, la bord!

Un câmp de gheaţă apăruse la o distanţă de trei mile spre nord. Neted ca o oglindă, răsfrângea ultimele raze ale soarelui. În fund, primele blocuri ale banchizei, a cărei creastă se profila la vreo sută de stânjeni deasupra nivelului mării. Pe câmpul de gheaţă, o întreagă lume de păsări, pescăruşi, garia, pinguini imperiali, fregate, în timp ce nenumărate cupluri de foci se târau pe margini.

Banchiza putea să se afle la o depărtare de trei, patru mile şi vântul care scădea bătea drept într-acolo. Marea cunoştea o agitaţie mai puternică decât cea pe care ar fi putut-o provoca briza, datorită faptului că imensul val trecea încă printre bucăţile de gheaţă care se ciocneau. Şi fără îndoială că avea să sfârşească lovindu-se de inexpugnabila barieră arctică.

Trombe grele de apă cădeau pe puntea lui Saint-Enoch, al cărui parapet fusese sfărâmat în dreptul arborelui trinchet. La un moment dat, nava se înclină într-atât, încât apa o invada până la du neta. Capacele bocaporţilor rezistară, altfel s-ar fi scufundat.

Pe măsură ce lumina scădea, furtuna creştea, dezlănţuindu-se în groaznicele rafale, amestecate cu ninsoare. In sfârşit, către orele şapte seara, Saint-Enoch, ridicat pentru ultima dată. Fu aruncat pe câmpul de gheaţă. Îl traversă alunecând pe suprafaţa lui şi se ciocni de blocurile banchizei.