Capitolul I.Plecare întârziată

— Hei, căpitane Bourcart, nu-i astăzi plecarea…?

— Nu, domnule Brunei şi mă tem că nu vom putea pleca nici mâine… şi nici chiar peste opt zile…

— E destul de neplăcut…

— Şi mai ales neliniştitor, declară domnul Bourcart, clătinând din cap, Saint-Enoch ar fi trebuit să fie pe mare încă de la sfârşitul lunii trecute, ca să ajungă la locurile de pescuit în plin sezon. O să vezi că i-o vor lua înainte englezii şi americanii…

— E vorba tot despre cei doi oameni care-ţi lipsesc?

— Tot, domnule Brunei. De unul din ei nu mă pot lipsi, de celălalt aş putea s-o fac, la nevoie, dacă nu m-ar obliga regulamentele…

— Nu-i vorba de butnar, nu-i aşa? Întrebă domnul Brunei.

— Nu, te rog să mă crezi!… Pe baleniera mea, butnarul este tot atât de necesar ca şi catargul, cârma sau compasul, dat Fiind că am două mii de butoaie în cală…

— Câţi oameni are Saint-Enoch, căpitane Bourcart?

— Am fi treizeci şi patru, domnule Brunei, dacă echipajul ar fi complet. Vezi dumneata, e mai util să avem un butnar care să se ocupe de butoaie, decât un medic care să îngrijească oamenii!… Butoaiele au mereu nevoie de reparaţii, în timp ce oamenii… se repară singuri!… De altfel, se îmbolnăveşte vreodată cineva pe mare…?

— Evident, asta n-ar trebui să se întâmple, când aerul e atât de bun, Conversaţia între căpitanul Bourcart şi domnul Brunei avea loc chiar pe digul din Havre, către orele unsprezece dimineaţa, pe porţiunea mai ridicată dintre semafor şi capătul lărgit al digului.

Cei doi bărbaţi se cunoşteau de multă vreme – unul fost comandant de cabotaj, acum ofiţer de port, celălalt comandând corabia cu trei catarge Saint-Enoch. Şi cu cită nerăbdare aştepta cel de-al doilea să-şi completeze echipajul, pentru a ieşi în larg!

Bourcart (Evariste-Simon), în vârstă de cincizeci de ani, era cunoscut şi apreciat în Havre, portul lui de origine. Celibatar, fără familie, fără rude apropiate, navigând încă din copilărie, fusese pe rând mus, aspirant, marinar şi maistru în serviciul statului.

După numeroase călătorii ca locotenent şi secund în marina comercială, comanda acum de zece ani Saint-Enoch o balenieră a cărei proprietate o împărţea cu firma fraţilor Morice.

Excelent marinar, prudent, îndrăzneţ şi hotărât în acelaşi timp, păstra întotdeauna, spre deosebire de atâţia alţi colegi de-ai lui, o politeţe extremă în exercitarea funcţiilor sale: nu înjura niciodată, dând ordine cu o perfectă urbanitate. Fără îndoială amabilitatea lui nu mergea până la a spune unui gabier: «Daţi-vă osteneala să desfaceţi terţarola zburătorului», sau unui timonier: «Fiţi bun şi îndatoraţi-mă, punând cârma la tribord!» Trecea, însă, drept cel mai politicos dintre căpitanii de cursă lungă.

Trebuie menţionat, de asemeni, că domnul Bourcart, norocos în tot ce întreprindea, avusese numai campanii reuşite, numai traversări excelente. Niciodată nu se primiseră plângeri din partea ofiţerilor, niciodată marinarii nu revendicaseră nimic. Deci, dacă echipajul de pe Saint-Enoch nu era complet şi căpitanul nu reuşea să şi-l completeze, nu trebuia văzut aici un semn de neîncredere din partea personalului maritim.

Domnii Bourcart şi Brunei se opriseră lingă suportul metalic al clopotului, pe terasa semicirculară de la capătul digului. Indicatorul de nivel al apei marca punctul cel mai scăzut al refluxului, iar catargul de semnalizare nu arbora nici un pavilion, nici o flamură. Nici o navă nu se pregătea să intre sau să iasă şi nici chiar şalupele de pescuit n-ar fi găsit destulă apă în şenal, în timpul acestui reflux de lună nouă. Lată de ce nu se îngrămădeau curioşii, ca în vremea marelui flux. Vapoarele din Honfleur, din Trouville, din Caen şi din Southamplon rămâneau amarate la pontoanele lor. Până la ora trei după-amiază, nici o mişcare nu avea să aibă loc în rada portului.

Câteva clipe, privirea căpitanului Bourcart. Îndreptată spre larg, străbătu vasta porţiune dintre înălţimile îndepărtate ale Ouistrehamului şi falezele masive ale farurilor din Heve. Vremea era instabilă. Cerul acoperit de nori cenuşii în zonele înalte, Vântul sufla de la nord-est – o uşoară briză care avea să se înteţească la începutul fluxului.

Câteva nave traversau golful, unele umflându-şi velele la orizontul estic, altele brăzdând spaţiul cu aburi funinginoşi. Desigur, privirea domnului Bourcart trăda invidia faţă de colegii mai norocoşi, care părăsiseră portul Deşi erau departe, e de la sine înţeles că el se exprima în termeni convenabili şi nu şi-ar fi permis să-i trateze aşa cum ar fi făcut orice alt lup de mare.

— Da, spuse el domnului Brunei, oamenii ăştia de ispravă sunt pe drumul cel bun, cu velele umflate de vânt, în timp ce eu zac în radă! Vezi, asta numesc eu ghinion – şi e prima oară că se lipeşte de Saint-Enoch…

— Ai răbdare, domnule Bourcart, de vreme ce ţi-e imposibil să ieşi în larg! răspunse domnul Brunei râzând.

— Nu fac asta de cincisprezece zile lungi? Exclamă căpitanul, nu fără oarecare acreală.

— Bun!… Vasul dumitale îşi poartă bine pânzele şi o să recâştigi repede timpul pierdui… Cu unsprezece noduri, pe o briză bună, ajungi departe… Dar spune-mi, domnule Bourcart, doctorul Sinoquet nu se simte mai bine…?

Nu are nimic grav… Doar reumatismul care-l ţintuieşte la pat; şi mai arc de zăcut câteva săptămâni. Cine ar fi crezut una ca asta, despre un om atât de obişnuit cu marea, care, timp de zece ani, a parcurs împreună cu mine toate pustietăţile Pacificului…

— Ei, insinua ofiţerul de port, poate că tocmai călătoriile sunt de vina…

— Asta-i bună! Spuse căpitanul Bourcart. Să capeţi reumatism la bordul lui Saint-Enoch!… De ce nu holeră sau febră galbenă?… Cum a putut să-ţi vină o asemenea idee, domnule Brunei…?

Şi domnul Bourcart lăsă să-i cadă braţele, copleşit de stupefacţia pe care i-o provoca o astfel de enormitate pe Saint-Enoch… o navă atât de bine amenajată, atât de confortabilă, atât de impermeabilă la umiditate!… Reumatism!… Mai curând l-ai putea căpăta în sala de consiliu a primăriei sau în saloanele subprefecturii, decât în cabinele sau în careul de pe Saint-Enoch!… Reumatism!… A avut el vreodată reumatism?… Şi doar nu-şi părăsea nava nici când era liber, nici când se afla în portul Havre!… La ce bun un apartament în oraş, când ai locuinţa ta la bord. Şi n-ar fi dat-o pe cea mai confortabilă cameră de ia Hotel Bordeaux sau de la Terminus! Reumatism!… Nici măcar guturai!… Oare îl auzise cineva strănutând la bordul lui Saint-Enoch…?

Însufleţindu-se, demnul căpitan ar fi continuat aşa multă vreme, dacă domnul Brunei nu l-ar fi întrerupt.

— De acord, domnule Bourcart, reumatismul doctorului Sinoquet nu se trage decât de la şederile pe uscat!… Vorba e că-l are şi nu se poate îmbarca…

— Şi ce e mai rău, declară domnul Bourcart, e că nu-i găsesc înlocuitor, în ciuda tuturor strădaniilor mele…

— Răbdare, îţi repet, răbdare, căpitane!… Până la urmă ai să pui mâna pe vreun medic tânăr, dornic să străbată lumea, avid de călătorii… Ce poate fi mai ademenitor decât să debutezi într-o superbă campanie de pescuit de balene, traversând apele Pacificului?

— Desigur, domnule Brunei, ar trebui să fie atâţia, încât să-mi fie greu să aleg… Şi, totuşi, nu se prezintă nimeni care să mânuiască lanseta şi bisturiul, sau rindeaua şi cleştele!

— Fiindcă veni vorba, întrebă ofiţerul de port, nu cumva tot reumatismul te lipseşte şi de butnar…?

— Nu, la drept vorbind, bravul moş Brulard nu-şi poate folosi braţul stâng, care-i anchilozat şi are dureri puternice în picioare.

— Va să zică articulaţiile sunt prinse? Se interesă domnul Brunei.

— Aşa se pare şi Brulard, într-adevăr, nu mai e în stare să navigheze. Iar o balenieră, domnule Brunei, nu se poate lipsi de butnar, aşa cum nu se poate lipsi de harponier, deci trebuie să găsesc unul!

Domnul Brunei căzu de acord că moş Brulard nu avea reumatism, dat fiind că Saint-Enoch era un adevărat sanatoriu şi că echipajul lui naviga în cele mai igienice condiţii, după spusele căpitanului. Dar nu era mai puţin convins că atât doctorul Sinoquet, cât şi butnarul Brulard erau incapabili să participe la această campanie.

În clipa aceea, domnul Bourcart, auzindu-se strigat, se întoarse:

— Dumneata eşti, Heurtaux? Spuse el, strângând prietenos mâna secundului său. Sunt încântat să te văd şi sper că, de data asta, te aduce un vânt bun.

— Poate, căpitane, răspunse domnul Heurtaux, poate… Am venit să vă anunţ că s-a prezentat cineva la bord… acum o oră.

— Un butnar… un medic?… întrebă repede căpitanul Bourcart.

— Nu ştiu, căpitane. In orice caz, părea contrariat de absenţa dumneavoastră.

— Un om în vârstă?

— Nu, un tânăr; o să se întoarcă în curând. Aşa că am plecat să vă caut şi cum mi-am închipuit că o să vă întâlnesc pe dig…

— Unde pot fi întâlnit întotdeauna. Heurtaux, când nu sunt la bord…!

— Ştiu… De aceea m-am îndreptat spre catargul de semnalizare…

— Ai făcut foarte bine, Heurtaux, reluă domnul Bourcart şi n-am să lipsesc de la întâlnire. Domnule Brunei, permite-mi să-ţi spun la revedere. Du-te, căpitane dragă, răspunse ofiţerul de port şi presimt că nu vei întârzia să ieşi din încurcătură.

— Numai pe jumătate, domnule Brunei şi încă ar trebui ca vizitatorul ăsta să fie medic sau butnar!

Acestea fiind zise, domnul Brunei şi căpitanul Bourcart îşi strânseră mâinile cordial. Apoi, acesta din urmă, întovărăşit de secund, porni în sus pe chei, traversă podul, ajunse în zona comercială a portului şi se opri în faţa pasarelei care ducea la Saint-Enoch.

De îndată ce puse piciorul pe punte, domnul Bourcart se îndreptă spre cabina lui, a cărei uşă dădea în careu, iar fereastra spre partea din faţă a dunetei, După ce dispuse să fie înştiinţat îndată ce va reveni vizitatorul, începu să aştepte, nu fără o oarecare nerăbdare, cu nasul într-un ziar local.

Aşteptarea nu fu lungă. Zece minute mai târziu, tânărul anunţat se prezentă la bord şi fu introdus în careu, unde veni şi căpitanul Bourcart.

La urma urmei, dacă vizitatorul nu era butnar, n-ar fi fost exclus să fie doctor – un tânăr doctor, în vârstă de douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte de ani.

Odată schimbate primele formule de politeţe – şi putem fi siguri că domnul Bourcart nu-i râmase dator celui care-l onora cu vizita sa – tânărul se exprimă în aceşti termeni:

— Am aflat, din cele ce se spuneau la Bursă, că plecarea lui Saint-Enoch a fost întârziată din pricina bolii medicului de bord…

— E cât se poate de adevărat, domnule…

— Filhiol… Sunt doctorul Filhiol, căpitane şi vă propun să-l înlocuiesc la bordul navei dumneavoastră pe doctorul Sinoquet.

Căpitanul Bourcart află apoi că tânărul vizitator, originar din Rouen, aparţinea unei familii de industriaşi din acel oraş. Dorinţa sa era să-şi exercite profesiunea în marina comercială. Totuşi, înainte de a intra în serviciul Companiei Transatlantice, ar fi fost fericit să ia parte la o campanie de pescuit pe o balenieră şi să debuteze cu o călătorie prin asprele mări ale Pacificului. Putea prezenta cele mai bune referinţe Căpitanul Bourcart n-avea decât să se informeze la cutare şi cutare negustori sau armatori din Havre. Domnul Bourcart îl cercetase cu multă atenţie pe doctorul Filhiol, a cărui fizionomie era deschisă şi simpatică, Fără îndoială, avea o constituţie viguroasă, un caracter hotărât. Căpitanul se pricepea şi era sigur că omul acesta, bine făcut, sănătos, n-avea să se îmbolnăvească de reumatism, aşa că spuse:

— Domnule, nu vreau să vă ascund că veniţi într-un moment potrivit şi dacă referinţele, după cum sunt convins, vor fi favorabile, treaba s-a făcut. Veţi putea să vă instalaţi chiar de mâine pe Saint-Enoch şi nu vă veţi căi.

— Sunt sigur, căpitane, răspunse doctorul Filhiol. Înainte ca dumneavoastră să luaţi informaţii despre mine, trebuie să vă mărturisesc că am luat şi eu despre dumneavoastră…

— Foarte înţelept, replică domnul Bourcart. După cum nu trebuie să te îmbarci fără pesmeţi, nu e bine să te înscrii pe lista unui echipaj fără să ştii cu cine ai de-a face.

— Aşa am gândit şi eu, căpitane.

— Aţi avut dreptate, domnule Filhiol şi dacă înţeleg bine, informaţiile pe care le-aţi cules au fost în avantajul meu…

— În întregime. Îmi place să cred că şi cele pe care le veţi lua dumneavoastră despre mine vor fi la fel. Hotărât, căpitanul Bourcart şi tânărul doctor erau deopotrivă de sinceri şi de politicoşi.

— O singură întrebare, totuşi, reluă domnul Bourcart Aţi mai navigat, doctore?

— Câteva scurte traversări ale Mânecii…

— Şi n-aţi suferit de rău de mare?

— Nu şi am motive să cred că nu voi suferi niciodată.

— E foarte important pentru un doctor, cred că sunteţi de acord.

— Într-adevăr, domnule Bourcart.

— Nu trebuie să vă ascund că toate campaniile noastre de pescuit sunt dificile, primejdioase!… Nu suntem scutiţi de neplăceri, de privaţiuni şi e o ucenicie grea pentru viaţa de marinar.

— Ştiu, căpitane şi nu mi-e teamă de ucenicia aceasta.

— Campaniile nu sunt numai periculoase, domnule Filhiol, ci şi lungi, câteodată. Depinde de împrejurările mai mult sau mai puţin favorabile. Cine ştie dacă Saint-Enoch o să se întoarcă înainte de doi, trei ani…

— Când o fi să se întoarcă, se va întoarce, căpitane. Esenţialul e ca toţi cei pe care-i ia la bord să se întoarcă odată cu el! Domnul Bourcart nu putea fi decât foarte satisfăcut de aceste gânduri astfel exprimate şi, desigur, avea să se înţeleagă în toate privinţele cu domnul Filhiol. Dacă în urma referinţelor primite avea să semneze contractul cu el.

— Domnule, spuse el, cred că mă voi putea felicita pentru cunoştinţa cu dumneavoastră şi chiar de mâine, după ce-mi voi fi luat informaţiile, sper ca numele să vă fie înscris în registrul de bord.

— Atunci, pe curând, căpitane, răspunse doctorul, iar în privinţa plecării…

— Plecarea ar putea avea loc chiar mâine, în timpul fluxului de seară, dacă aş reuşi să-mi înlocuiesc şi butnarul, aşa cum mi-am înlocuit medicul.

— Ah, nici acum n-aveţi echipajul complet, căpitane?

— Din nefericire nu, domnule Filhiol şi e cu neputinţă să mă bizui pe bietul Brulard.

— E bolnav?

— Da… dacă se poate numi bolnav un om cu braţele şi picioarele paralizate de reumatism… Şi cu toate astea, vă rog să mă credeţi că nu navigând pe Saini-Enoch l-a căpătat!

— Cred, căpitane, că v-aş putea recomanda un butnar.

— Dumneavoastră? Şi ca de obicei, căpitanul Bourcart era gata să se lanseze în mulţumiri premature şi faţa de providenţialul tânăr medic. I se părea că aude de pe acum răsunând loviturile doritului ciocan în doagele butoaielor din cală. Dar vai! Bucuria i-a fost scurtă şi el clătină jalnic din cap, când domnul Filhiol adăugă:

— Nu v-aţi gândit la meşterul Cabidoulin?

— Jean-Marie Cabidoulin din strada Tournettes? Exclamă domnul Bourcart.

— Chiar el!… Oare ar mai putea exista un alt Cabidoulin la Havre sau altundeva?

— Jean-Marie Cabidoulin! Repetă căpitanul Bourcart.

— În persoană.

— Şi de unde îl cunoaşteţi pe Cabidoulin?

— L-am îngrijit…

— Atunci e şi el bolnav?… Să fie oare o epidemie printre butnari?

— Nu, liniştiţi-vă, căpitane, o rană la degetul mare, vindecată acum şi care nu-l împiedică să mânuiască rindeaua. E un om sănătos, bine alcătuit, încă robust pentru vârsta lui – abia cincizeci de ani – şi care v-ar conveni.

— Fără îndoială, fără îndoială, răspunse domnul Bourcart. Din nefericire, dacă îl cunoaşteţi pe Jean-Marie Cabidoulin, îl cunosc şi eu şi nu cred că vreun căpitan ar consimţi să-l ia cu el.

— De ce?

— Oh! Îşi cunoaşte foarte bine meseria şi a făcut destule campanii de pescuit. Ultima, acum vreo cinci sau şase ani…

— Vreţi să-mi spuneţi, domnule Bourcart, din ce pricină nu-l vrea nimeni?

— Pentru că e un profet pesimist, domnule Filhiol, prezice tot timpul nenorociri şi catastrofe; dacă ar fi să-l asculţi, când întreprinzi o călătorie pe mare, e sigur ultima, cea din care nu te mai întorci… Şi apoi, poveştile cu monştri marini pe care pretinde că i-a întâlnit… şi pe care i-ar mai întâlni!… Vedeţi, domnule Filhiol, omul ăsta e în stare să demoralizeze un întreg echipaj!

— Vorbiţi serios, căpitane?

— Cât se poate de serios!

— Haida-de… în lipsa altuia şi de vreme ce aveţi nevoie de un butnar…

— De, ştiu eu… în lipsa altuia!… Şi totuşi, la ăsta nu m-aş fi gândit niciodată!… în sfârşit, când nu poţi s-o iei spre nord, o iei spre sud şi dacă meşterul Cabidoulin ar vrea… dar n-o să vrea.

— Se poate încerca, oricum…

— Nu, e inutil. Şi apoi, Cabidoulin… Cabidoulin! repetă domnul Bourcart.

— Dacă am merge la el? Propuse doctorul Filhiol.

— Căpitanul Bourcart, foarte nehotărât, îşi încrucişa şi-şi desfăcea braţele, se gândea, cântărea argumentele pro şi contra, clătina din cap, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a încheia o afacere proastă. În cele din urmă, dorinţa de a porni pe mare fiind mai puternică decât orice alt considerent, răspunse:

— Haidem! Peste o clipă, părăseau împreună portul comercial, îndreptându-se spre locuinţa butnarului.

Jean-Marie Cabidoulin era acasă, în camera lui de la parter, din fundul unei curţi. Era un om viguros, în vârstă de cincizeci şi doi de ani, îmbrăcat cu un pantalon de catifea reiată şi cu o jiletcă cu mâneci. Purta o căciulă de lutru şi era încins cu un şorţ mare, maroniu. Munca nu-i aducea prea mulţi bani şi, dacă n-ar fi avut ceva economii, n-ar fi putut să facă în fiecare seară o partidă de cărţi, la cafeneaua de peste drum, cu un bătrân marinar pensionat, fost paznic al farurilor din Heve.

Era, de altfel, la curent cu tot ce se petrecea în Havre, cu intrările şi ieşirile navelor cu pânze sau cu abur, cu plecările şi sosirile transatlanticelor, cu manevrele de pilotaj, cu noutăţile de pe mare, în sfârşit, cu toate zvonurile care circulau pe dig în timpul mareelor de zi. Meşterul Cabidoulin îl cunoştea deci pe căpitanul Bourcart şi încă de multă vreme. Aşa că, imediat ce-l zări în pragul atelierului său, strigă:

Eh! Eh! Saint-Enoch e tot amarat la chei, tot în portul comercial, de parcă ar fi blocat de gheţuri!

Tot, meştere Cabidoulin, răspunse cam sec căpitanul Bourcart.

Şi tot n-ai medic?

Medicul e aici.

Ia te uită!… Dumneata, domnule Filhiol?

Chiar eu şi dacă l-am întovărăşit pe domnul Bourcart, am făcut-o ca să-ţi cerem să te îmbarci cu noi.

Să mă îmbarc, să mă îmbarc? Repetă butnarul, rotindu-şi ciocanul.

Da, Jean-Marie Cabidoulin, relua căpitanul Bourcart. Oare nu te ispiteşte o ultimă călătorie… pe un vas bun… în tovărăşia unor oameni de treabă?

Asta-i bună, domnule Bourcart, zău că nu mă aşteptam la o asemenea propunere!… Ştii foarte bine, m-am pensionat… nu mai navighez decât prin străzile din Havre, unde nu sunt nici abordaje, nici furtuni de temut. Şi dumneata vrei…

Haide, meştere Cabidoulin, gândeşte-te, n-ai vârsta la care să mucezeşti înţepenit pe un colac, ca un vechi ponton în fundul unui port!

Ridică ancora, Jean-Marie, ridică ancora! Adăugă râzând domnul Filhiol, pentru a se pune la unison cu domnul Bourcart.

Meşterul Cabidoulin îşi luase un aer de profundă gravitate, probabil aerul lui de pasăre de rău augur şi, cu o voce surdă, răspunse:

Ascultaţi-mă bine – căpitane şi dumneata, doctore Filhiol. Am avut întotdeauna o idee care n-o să-mi iasă niciodată din cap…

Ce idee? Întrebă domnul Bourcart.

Că tot navigând, până la urmă, neapărat, mai devreme sau mai târziu, naufragiezi. Desigur, Saint-Enoch are un comandant bun… un echipaj bun, văd că o să aibă şi un medic bun… dar convingerea mea e că, dacă m-aş îmbarca, mi s-ar întâmpla nişte lucruri cum nu mi s-au întâmplat niciodată.

Asta-i bună! Exclamă domnul Bourcart.

E aşa cum vă spun, afirmă meşterul Cabidoulin, nişte lucruri îngrozitoare!… Aşa că m-am hotărât să-mi sfârşesc viaţa liniştit, pe uscat!

Asta-i pură imaginaţie, declară doctorul Filhiol. Nu toate navele sunt menite să piară cu echipaj cu tot.

Nu. Fără îndoială, răspunse butnarul, dar ce vreţi, e o presimţire… dacă pornesc pe mare, nu mă mai întorc.

Haide, Jean-Marie Cabidoulin, zise căpitanul Bourcart, fii serios! Sunt foarte serios şi apoi, între noi fie vorba, nu mai am curiozităţi de satisfăcut. Oare n-am văzul tot ce era de văzul cât timp am navigat… ţările calde, ţările reci, insulele Pacificului şi ale Atlanticului, aisbergurile şi banchizele, focile, morsele, balenele…?

Felicitările mele, nu eşti de compătimit.

Şi ştiţi ce o să văd până la urmă?

Ce, meştere Cabidoulin?

Ceva ce n-am mai văzut… un monstru înspăimântător… marele şarpe de mare…

Pe care n-ai să-l vezi niciodată, ripostă domnul Filhiol.

Şi de ce, mă rog?

Fiindcă nu există!… Am citit tot ce s-a scris despre aceşti pretinşi monştri marini şi îţi repet: şarpele dumitale de mare nu există! Există! Strigă butnarul, pe un ton atât de convins, încât ar fi fost inutil să se mai discute pe această temă. Pe scurt, după mari insistenţe, convins până la urmă de salariul mare pe care i-l oferi căpitanul Bourcart, Jean-Marie Cabidoulin se decise să facă o ultimă campanie de pescuit şi, în aceeaşi seară, îşi duse sacul la bordul lui Saint-Enoch.