Capitolul II.Saint – Enoch

A doua zi, 7 noiembrie 1863, Saint-Enoch părăsea Havre, remorcat de Hercule, care-l scoase din port la ora fluxului. Vremea era destul de rea; nori joşi, zdrenţuiţi, goneau pe cer, împinşi de o briză puternica dinspre sud-vest.

Corabia căpitanului Bourcart, cu o capacitate de aproximativ cinci sute cincizeci de tone, era prevăzută cu toate aparatele folosite de obicei pentru dificilul pescuit de balene în îndepărtatele mari ale Pacificului. Deşi era construită de vreo zece ani, înfrunta bine marea, la diferite viteze, Echipajul se străduise întotdeauna s-o menţină în perfectă stare, atât în ce priveşte greementul, cât şi corpul, iar coca tocmai fusese reconstruită.

Saint-Enoch, o navă-barc cu trei catarge, avea trincă, velă mare şi brigantină, gabier mare şi mic, zburător mare şi mic şi zburător de fugă, rândunică mare şi mică, trinchet, foc mare şi foc mic, contra-foc, bonete şi velă-strai. în aşteptarea plecării, domnul Bourcart pusese să fie montate cele necesare pentru vânătoarea de balene. Patru bărci erau la locurile lor: la babord, a secundului, a primului şi a celui de al doilea locotenent, la tribord, a căpitanului. Alte patru de schimb erau dispuse pe punte. Între arborele trinchet şi arborele mare, în faţa bocaportului principal, fusese instalat cazanul care servea la topirea grăsimii. El era alcătuit din două recipiente de oţel, zidite unul în altul, înconjurate cu o centură de cărămizi. În partea din spate a recipientelor, două găuri făcute în acest scop serveau la eliminarea fumului, iar în faţă, ceva mai jos de gura recipientelor, două deschizături permiteau să se întreţină focul dedesubt.

Iată lista ofiţerilor şi a echipajului îmbarcat pe Saint-Enoch:

Căpitanul Bourcart (Evariste-Siman), cincizeci de ani;

Secundul Heurtaux (Jean-Francois), patruzeci de ani;

Primul locotenent Coquebert (Yves), treizeci şi doi de ani;

Al doilea locotenent Allotte (Romain), douăzeci şi şapte de ani; Şeful echipajului Ollive (Mathurin), patruzeci şi cinci de ani; Harponierul Thiahault (Louis), treizeci şi şapte de ani;

Har panierul Kardek (Pierre), treizeci şi doi de ani;

Harponierul Durut (Jean), treizeci şi doi de ani;

Harponierul Ducrest (Alain). Treizeci şi unu de ani;

Doctorul Filhiol, douăzeci şi şapte de ani;

Butnarul Cabidoulin (Jean-Marie), cincizeci şi doi de ani; Fierarul Thomas (Gilles), patruzeci şi cinci de ani;

Marangozul Ferut (Marcel), treizeci şi şase de ani;

Opt mateloţi;

Unsprezece muşi:

Un steward;

Un bucătar.

În total, treizeci şi patru de oameni, personalul obişnuit al unei baleniere de tonajul lui Saint-Enoch.

Aproximativ jumătate din echipaj era alcătuit din marinari normanzi şi bretoni. Doar marangozul Ferut era originar din Paris, din cartierul Belleville şi fusese pe vremuri maşinist în diverse teatre din capitală.

Ofiţerii navigaseră şi înainte la bordul lui Saint-Enoch şi nu meritau decât elogii. Aveau toate calităţile pe care le cere meseria. În campania precedentă, parcurseseră zonele de nord şi de sud ale Pacificului. Fusese o călătorie fericită, dat fiind că, în cele patruzeci şi patru de luni, nu se produsese nici un incident grav; în acelaşi timp, fusese o călătorie fructuoasă, nava adusese două mii de butoaie cu ulei, vândute apoi la preţ avantajos.

Secundul Heurtaux se arăta foarte priceput în toate problemele de amănunt. După ce servise ca aspirant auxiliar în marina militară, se îmbarcase în marina comercială, navigând în aşteptarea obţinerii unui post de comandant. Trecea, pe bună dreptate, drept un marinar bun, foarte sever în materie de disciplină.

De asemenea, despre primul locotenent, Coquebert şi locotenentul secund, Allotte, excelenţi ofiţeri şi ei, nu era nimic de spus, în afară de faptul că dovedeau o ardoare extraordinară, chiar nesăbuită, în urmărirea balenelor. Se întreceau în viteză şi îndrăzneală; căutau să şi-o ia înainte unul altuia, riscându-şi aventuros bărcile, în ciuda recomandărilor şi ordinelor formale ale căpitanului Bourcart. Dar ardoarea pescarului la pescuit este ardoarea vânătorului la vânătoare – un impuls irezistibil, o pasiune instinctivă. Cei doi locotenenţi transmiteau această ardoare în prea mare măsură oamenilor lor – mai ales Romain Allotte.

Câteva cuvinte despre şeful de echipaj, Mathurin Ollive. Acest om mic de stat, uscăţiv şi nervos, foarte rezistent la oboseala, foarte conştiincios, cu urechi şi ochi ageri, poseda calităţile deosebite care-l disting pe şeful de echipaj din marina militară. El era, fireşte, dintre toţi oamenii de la bord, cel mai puţin interesat de balene. Fie utilată special pentru acest gen de pescuit, fie prevăzută pentru transportul unei încărcături oarecare dintr-un port într-altul, o navă era înainte de toate o navă, iar şeful de echipaj Ollive nu se interesa decât de ceea ce privea navigaţia. Căpitanul Bourcart avea mare încredere în el; o încredere îndreptăţită.

Cât despre cei opt mateloţi, majoritatea făcuseră ultima campanie cu Saint-Enoch şi constituiau un echipaj foarte sigur şi foarte călit. Printre cei unsprezece muşi nu se numărau decât doi debutanţi în aspra ucenicie a marelui pescuit. Aceşti băieţi între paisprezece şi optsprezece ani aveau practica marinei comerciale şi puteau fi folosiţi. Împreună cu mateloţii, la armarea bărcilor. Rămâneau fierarul Thomas, butnarul Cabidoulin, marangozul Ferut, bucătarul şi stewardul. In afară de butnar, toţi făceau parte din personal de trei ani şi erau la curent cu obligaţiile lor, e cazul să adăugăm că meşterul Ollive şi meşterul Cabidoulin se cunoşteau de mult, deoarece navigaseră împreună. Primul, la curent cu maniile celui deal doilea, îl întâmpinase astfel: Hei, bătrâne, iată-te deci aici!

— Iată-mă, spuse celălalt.

— Te apuci iar de meserie?

— După cum vezi.

— Şi tot cu ideea aia blestemată că o să se termine rău?

— Foarte rău, răspunse cu seriozitate butnarul.

— Atunci, reluă Mathurin Ollive, sper că ai să ne scuteşti de poveştile tale.

— Fii sigur că nu!

— Cum vrei, dar dacă ni se întâmplă o nenorocire… Va însemna că nu m-am înşelat! Şi cine ştie dacă butnarul nu era încercat de oarecari regrete că acceptase oferta căpitanului Bourcart?

De îndată ce Saint-Enoch dublă digurile, vântul având tendinţa să se întărească, se dădu ordin să fie sloboziţi gabierii, la care şeful de echipaj luă două terţarole. Apoi, imediat ce Hercule îşi părăsi remorca, gabierii fură întinşi, ca şi focul mic şi vela artimon şi, în acelaşi timp, căpitanul Bourcart comandă să fie fixată trinca. In aceste condiţii, vasul avea să poată manevra spre nord-est, astfel încât să înconjoare extremitatea Capului Barfleur.

Briza îl obliga pe Saint-Enoch să strângă vântul. De altfel, naviga bine cu această alură şi, chiar la vânt de cinci carturi din prova, înainta cu zece noduri.

Trebuiră să se ţină pe lângă coastă timp de trei zile, înainte ca pilotul sa fie debarcat la Hougue. Începând din acel moment, navigară normal, spre ieşirea din Marea Mânecii. Vânturile favorabile luară locul brizei uşoare. După ce căpitanul Bourcart întinse zburătorii, rândunica şi velele-strai, constată că Saint-Enoch nu-şi pierduse nimic din calităţile sale nautice. De altfel, greementul fusese refăcut aproape în întregime în vederea campaniilor lungi, în care o corabie suportă eforturi excesive.

Timp frumos, mare liniştită, vânt bun, spuse domnul Bourcart doctorului Filhiol, care se plimba cu el pe dunetă. Iată o traversare care începe fericit şi e un lucru destul de rar când trebuie să ieşim din Marea Mânecii în acest anotimp!

— Felicitările mele, căpitane, răspunse doctorul, dar suntem abia la începutul călătoriei.

— Oh, ştiu, domnule Filhiol. Nu ajunge să începi bine, importam e să termini bine! Nu te teme, avem o navă bună sub picioare şi, chiar dacă n-a fost lansată tocmai ieri, corpul şi greementul sunt solide. Pretind chiar că oferă mai multe garanţii decât o navă nouă şi, crede-mă, ştiu bine cit valorează.

— Voi adăuga, căpitane, că nu e vorba numai să navigam excelent. Mai trebuie să şi obţinem avantaje serioase, iar asta nu depinde nici de vas, nici de ofiţerii lui, nici de echipaj…

— Aşa e, răspunse căpitanul Bourcart. Balena vine sau nu vine… Asta ţine de noroc, ca toate-n lume, iar norocul nu poţi să-l comanzi. Dacă te întorci cu butoaiele pline sau cu butoaiele goale, e hotărât dinainte!… Dar Saint-Enoch e la a cincea campanie de când a ieşit din şantierele din Honfleur şi cele precedente au fost totdeauna în folosul lui.

— Asta-i de bun augur, căpitane. Şi aveţi de gând să aşteptaţi să ajungeţi în Pacific, pentru a începe pescuitul?

— Am de gând, domnule Filhiol, să profit de toate ocaziile şi dacă întâlnim balene în Atlantic, înainte de a depăşi Capul, bărcile noastre se vor grăbi să le vâneze. Totul e să le observăm de la mică distanţă şi să reuşim să le amarăm fără să întârziem prea mult pe drum.

La câteva zile după plecarea din Havre, domnul Bourcart organiză veghea: doi oameni stăteau permanent în arboradă. Unul pe arborele trinchet, celălalt pe catargul mare. Această sarcină revenea harponierilor şi mateloţilor, în timp ce muşii rămâneau la cârmă.

În plus, pentru a fi mereu pregătită, fiecare barcă primi un ocheţ de bigă şi uneltele necesare pescuitului. Deci. Dacă o balenă ar fi fost semnalată în apropierea vasului, n-ar fi avut altceva de făcut decât să coboare ambarcaţiunile – ceea ce ar fi durat câteva minute. Totuşi, acest prilej nu avea să li se ofere înainte ca Saint-Enoch să se afle în plin Atlantic. De îndată ce lăsară în urmă ultimele ţărmuri ale Mării Mânecii, căpitanul Bourcart îndreptă vasul spre vest pentru a depăşi Ouessant prin larg. În clipa când pământul Franţei dispărea în zare, el i-l arată doctorului Filhiol.

— Bun rămas! Spuseră ei. Adresând ţării lor acest ultim salut, amândoi se întrebau fără îndoială câte luni, câţi ani, poate, aveau să treacă, înainte de a o putea revedea…

Vântul era deplin stabilit la nord-est, iar Saint-Enoch nu trebui decât să slăbească scotele, pentru a se pune pe direcţia Capului Ortega, la extremitatea de nord-vest a Spaniei. N-avea să fie necesară traversarea Golfului Gasconiei, unde o navă cu vele riscă prea mult, atunci când vântul de nord suflă din larg şi o împinge spre coastă. De câte ori, neputând să înfrunte vântul, corăbiile sunt obligate să-şi caute refugiul în porturile franceze sau spaniole!

Când se reuneau la ora meselor, căpitanul şi ofiţerii vorbeau, ca de obicei, despre eventualele peripeţii ale noii campanii. Ea începea în condiţii favorabile. Nava avea să ajungă în plin sezon la locurile de pescuit şi domnul Bourcart arăta o încredere care ar fi câştigat şi pe cei mai sceptici.

Dacă plecarea noastră, spuse el într-o zi, n-ar fi fost întârziată cu două săptămâni şi dacă acum n-ar trebui să fim în dreptul Insulei Sfânta Elena, sau măcar pe la Ascension, ar fi nedrept să ne plângem…

Dacă vântul ar fi prielnic vreme de o tuna, replică locotenentul Coquebert, am recupera timpul pierdut…

Totuşi, adăugă domnul Heurtaux, e păcat că tânărul nostru doctor n-a avut mai curând excelenta idee de a se îmbarca pe Saint-Enoch.

Şi eu regret, replică vesel doctorul Filhiol. Căci n-aş fi găsit nicăieri o primire mai bună, o tovărăşie mai plăcută.

— Inutil să-i facem reproşuri, prieteni! Spuse domnul Bourcart, Ideile bune nu vin la comanda.

— Ca şi balenele! Strigă Romain Allotte, Aşa că, de îndată ce sunt semnalate, trebuie să fii gata să le împungi. De altfel, remarcă doctorul, nu numai medicul lipsea personalului de pe Saint-Enoch, ci şi butnarul.

— Adevărat, răspunse căpitanul Bourcart şi să nu uităm, dragul meu Filhiol, că dumneata eşti cel care mi-a vorbit de Jean-Marie Cabidoulin. E sigur că, fără intervenţia dumitale, niciodată nu m-aş fi gândit să apelez la el.

— În sfârşit, acum e la bord, conchise domnul Heurtaux şi ăsta e esenţialul. După cum îl cunosc, n-aş fi crezut niciodată că va consimţi să-şi părăsească prăvălia şi butoaiele. De mai multe ori a refuzat să pornească din nou pe mare, cu toate avantajele care i se ofereau şi a trebuit probabil să fiţi foarte convingător…

— De fapt, spuse căpitanul Bourcart, n-am întâmpinat prea mare rezistenţă. După câte spunea, era obosit de călătorii. Avusese norocul să scape cu bine până acum… De ce să ispiteşti soarta?… Până la urmă, îţi laşi oasele pe mare… Trebuie să ştii s-o ştergi la vreme… Pe scurt, cunoaşteţi litaniile acestui om de ispravă! Şi apoi pretenţia lui că a văzut tot ce-i de văzut într-o campanie de pescuit…

— Niciodată n-ai văzut tot, declară locotenentul Allotte şi în ce mă priveşte, mă aştept fără încetare la ceva nou, extraordinar…

— Ceea ce ar fi extraordinar, aş spune chiar de necrezut, prieteni, afirmă domnul Bourcart, e ca norocul să-l părăsească pe Saint-Enoch! Ar însemna că această campanie nu e la înălţimea celor care au precedat-o şi care ne-au adus mari beneficii!… Ar însemna să cadă peste noi un ghinion câinesc!… Ar însemna ca nava noastră să nu aducă încărcătura maximă de fanoane şi ulei!… Or, cu sunt perfect liniştit în această privinţă! Trecutul garantează viitorul şi când Saint-Enoch se va întoarce în portul comercial, îşi va avea cele două mii de butoaie pline ochi!

— Şi, pe cinstea mea, dacă l-ar fi auzind vorbind cu această netulburată încredere, însuşi Jean-Marie Cabidoulin şi-ar li spus, poate, că, cel puţin în această campanie, nu riscau nimic, atât era de norocoasă corabia căpitanului Bourcart!

După ce trecură de înălţimile Capului Ortegal pe la sud-est, Sant-Enoch, favorizat de condiţiile atmosferice, se îndreptă spre Madera, pentru a trece între Azore şi Canare. La această latitudine, imediat ce trecu de tropice, înainte de insulele Capului Verde, echipajul regăsi o vreme minunată, o temperatură potrivită.

Ceea ce nu înceta să-i mire pe căpitanul Bourcart, pe ofiţerii şi pe mateloţii săi, era că până atunci nici o balenă nu putu să fie urmărită. Două sau trei, observate de oamenii de veghe, îşi aruncau trombele de apă la o asemenea distanţă, încât nu li se păru util să se lase bărcile la apă. Ar fi însemnat timp şi strădanii cheltuite în zadar şi, de fapt, era mai bine să ajungă la locurile de pescuit cât mai devreme posibil, fie în mările Noii Zeelande, foarte exploatate în această perioadă, fie în cele din Pacificul de Nord. Era deci important să nu întârzie pe drum.

Când au de navigat din porturile Europei în Oceanul Pacific, navele o pot face – distanţa e aproape egală – fie pe la Capul Bunei Speranţe, la extremitatea Africii, fie pe la Capul Horn, la extremitatea Americii. Situaţia avea să rămână astfel până la deschiderea Canalului Panama1. Dar, în ce priveşte drumul pe la Capul Horn. E necesar să se coboare până la paralela cincizeci şi cinci din emisfera sudică, unde domneşte vremea rea. Fără îndoială că un steamer se poate angaja printre sinuozităţile Strâmtorii Magellan, evitând astfel furtunile îngrozitoare ale Capului Horn. In ce priveşte navele cu pânze, ele nu s-ar putea aventura pe aici fără întârzieri interminabile, mai ales când e vorba să traverseze strâmtoarea de la est la vest.

În consecinţă, e mai avantajos să se ocolească Africa, să se urmeze ruta prin Oceanul Indian şi Marea Sudului, unde numeroasele porturi de pe coasta australiană oferă escale plăcute până în Noua Zeelandă.

Căpitanul Bourcart procedase astfel în călătoriile precedente şi astfel făcu şi acum. Nici nu trebui să se depărteze prea mult spre vest, fiind slujit de o briză constantă; după ce depăşiră Insulele Capului Verde, recunoscu în curând Insula Ascension şi apoi, după câteva zile, Sfânta Elena.

Era o perioadă în care, dincolo de Ecuator, aceste zone ale Atlanticului sunt foarte animate. Nu treceau patruzeci şi opt de ore, fără ca Saint-Enoch să întâlnească fie vreun steamer navigând cu toată viteza, fie vreunul din acele rapide şi sprintene clippere, care se pot lua la întrecere cu cel dintâi. Dar căpitanul Bourcart n-avea plăcerea să «stea de vorbă» nici cu unele, nici cu altele. Cel mai adesea, treceau ridicând doar pavilionul care le indica naţionalitatea, neavând noutăţi maritime nici de dat, nici de primit.

Trecând între Insula Ascension şi continent, Saint-Enoch nu putuse observa crestele vulcanice care o domină. Zărind de departe Sfânta Elena, o lăsă la tribord, la o distanţă de trei sau patru mile. Din tot echipajul, doctorul Filhiol era singurul care n-o văzuse niciodată şi. Timp de o oră, nu-şi putu desprinde privirea de piscul Dianei, dominând valea în care se află închisoarea din Longwood.2

1 Care avea să se petreacă abia în 1914 (N. T.).

2 Ultima reşedinţa a lui Napoleon (N. T.).

Vremea destul de schimbătoare, deşi direcţia vântului era constantă, favoriza mersul navei care, fără să schimbe murele, n-avea decât să reducă sau să întindă velele. Marinarii de veghe erau cu ochii-n patru. Şi totuşi, balenele nu apăreau; rămâneau probabil mai la sud, la câteva sute de mile de Cap.

— Ce naiba, căpitane, spunea adesea butnarul, nu merita osteneala să mă îmbarc, dacă n-am de lucru…

— O să vină şi asta… o să vină, repeta domnul Bourcart.

— Sau n-o să vină, relua butnarul, clătinând din cap şi n-o să avem nici măcar un butoi plin, când o să ajungem în Noua Zeelandă.

— Se poate, meştere Cabidoulin, dar acolo o să le umplem.

— N-o să duci lipsă de muncă, fii sigur!

— Am apucat o vreme, căpitane, când balenele abundau în această zonă a Atlanticului…

— Ai dreptate şi e sigur că devin din ce în ce mai rare – ceea ce e regretabil!

Era adevărat şi marinarii de veghe abia dacă avură de semnalat două balene comune – u na de o mărime apreciabilă. Din nefericire, zărite prea aproape de navă, ele se scufundară imediat şi nu mai apărură. Viteza cu care sunt înzestrate aceste cetacee le îngăduie să străbată o mare distanţă, înainte de a reveni la suprafaţă. Lăsarea bărcilor la apă pentru a le urmări ar fi însemnat ca marinarii să trudească din greu, fără prea mari sorţi de izbândă.

Capul Bunei Speranţe fu atins pe la mijlocul lunii decembrie. În acea perioadă, împrejurimile coastei Africii erau foarte frecventate de vapoarele având ca destinaţie importanta colonie englezăl. Rareori se întâmpla ca orizontul să nu fie brăzdat de fumul vreunui steamer.

De multe ori, în timpul precedentelor sale călătorii, domnul Bourcart făcuse escale în portul Capetown, dar atunci când Saint-Enoch se întorcea şi găsea acolo plasament pentru o parte din încărcătură. Acum nu aveau de ce să ia contact cu pământul, aşa că nava ocoli extremitatea Africii, ale cărei ultime înălţimi rămaseră la cinci mile la babord.

Nu fără motive, Capul Bunei Speranţe se numise mai înainte Capul Furtunilor. De data asta îşi justifica pe deplin vechiul nume, deşi emisfera sudică se afla în plină vara.

Saint-Enoch avu de îndurat redutabile rafale de vânt, care-l obligară să ţină capa. Scăpă totuşi doar cu o uşoară întârziere şi câteva avarii fără mare importanţa, pe care Jean-Marie Cabidoulin nu Ic putu prezenta drept semne rele. Apoi, după ce profită de curentul antarctic, care se îndreaptă spre est înainte de a devia în apropierea Insulelor Kerguelen, îşi continuă drumul în condiţii favorabile.

La 30 ianuarie, puţin după răsăritul soarelui, unul din oamenii de veghe, Pierre Kardek, strigă din cruceta arborelui trinchet:

— Pământ sub vânt!

1 E vorba despre Colonia Capului, azi Republica Sud-Africană. (NT.)

Poziţia navei era de 76° longitudine la est de meridianul Parisului şi 37° latitudine sudică, adică în apropierea insulelor Amsterdam şi Sfântul Paul.

Saint-Enoch se opri la două mile de aceasta din urmă. Bărcile secundului Heurtaux şi a locotenentului Allotte fură trimise în apropierea ţărmului, cu undite şi plase, căci pescuitul este în general fructuos pe coastele insulei. Într-adevăr, după-amiază, ele se întoarseră cu o încărcătură de peşte de bună calitate şi de languste nu mai puţin excelente – meniul pe mai multe zile.

Plecând de lângă Sfântul Paul, după ce devie spre paralela 40, împins de o briză care-i asigura între şaptezeci şi optzeci de leghe în douăzeci şi patru de ore, în dimineaţa de 15 februarie, Saint-Enoch ajunse lângă Insulele Snure, la extremitatea sudică a Noii Zeelande.