I

DUPĂ O LUNGĂ ETAPĂ

— Şi Congo nu vine încă la rând? întrebă Max Huber.

— La ce bun, dragul meu Max? răspunse John Cort. Oare ne lipsesc spaţiile vaste în Statele Unite? Câte ţinuturi noi şi pustii nu sunt de cercetat între Alaska şi Texas?… înainte de a ne duce să explorăm în afară, mai bine să explorăm în interior, nu?

— Ei, dragul meu John, europenii or să o ia înainte, dacă lucrurile merg tot aşa – şi Africa are o suprafaţă de vreo trei miliarde de hectare! Americanii or să le dea în întregime pe mâna englezilor, nemţilor, olandezilor, portughezilor, francezilor, italienilor, spaniolilor, belgienilor!

— Nimeni n-are ce face cu ele, îi răspunse John Cort, şi cauza e aceeaşi.

— Care?

— De ce să-ţi rupi picioarele când n-ai nevoie decât să întinzi braţul…

— Ba eu cred, dragul meu John, că guvernul nu va renunţa la expediţiile în Africa, mai ales după ce timp de trei luni am străbătut atâta amar de drum.

— Doar ca nişte călători plini de curiozitate, Max, nu ca exploratori.

— Deosebirea nu-i prea mare, demn cetăţean al Statelor Unite,- declară Max Huber. Repet, această parte a Africii prezintă un interes considerabil… Se găsesc teritorii fertile, care aşteaptă doar să li se folosească rodnicia cu ajutorul unei bogate irigaţii, pe care natura ţi-o pune la îndemână pe propria-i socoteală. Posedă o reţea lichidă care nu seacă niciodată.

— Nici chiar pe arşiţa asta îngrozitoare, remarcă John Cort ştergându-şi fruntea tăbăcită de soarele tropical.

— Lasă! Nu mai ţine seama de căldură! reluă Max Huber. Ne-am aclimatizat, aş zice chiar negrificat, dacă n-ai nimic împotrivă, dragă prietene? Suntem de-abia în martie; ce să mai vorbim de temperaturile din iulie, august, când razele soarelui îţi străpung pielea ca nişte sfredele de foc!

— N-are a face, Max, ne-ar fi fost totuşi greu să ajungem Pahuini sau Zanzibariţi, cu epiderma noastră subţire de francezi sau americani. Recunosc că încheiem o campanie frumoasă şi interesantă în care ne-a ajutat şi norocul… Dar abia aştept să mă întorc la Libreville, să regăsesc în factoriile noastre ceva din liniştea, din odihna bine meritate de nişte drumeţi după trei luni de călătorie în asemenea condiţii.

— Sunt de acord, John dragă, că această expediţie aventuroasă a prezentat oarecare interes. însă, aş vrea să-ţi mărturisesc, nu mi-a oferit ceea ce aşteptam.

— Cum, Max, mai multe sute de mile, printr-un ţinut necunoscut, destule primejdii înfruntate în mijlocul unor triburi prea puţin primitoare, vânători pe care leul numid şi pantera libiana nu s-au sfiit să le onoreze cu prezenţa lor, hecatombe de elefanţi făcute pentru şeful nostru Urdax, o recoltă de fildeş de prima calitate, îndestulătoare să furnizeze clape pentru pianele din lumea întreagă!…Şi nu te declari mulţumit?

— Da şi nu, John. Toate astea sunt tainul obişnuit al exploratorilor din Africa centrală. Cititorul le întâlneşte în povestirile lui Barth, Burton, Speke, Grant, Chaillu, Livingstone, Stanley, Serpa Pinto, Anderson, Cameron, Mage, Brazza, Gallieni, Dibowsky, Lejean, Massari, Wissemann, Buonfanti, Maistre…

Hurducătura datorată trecerii căruţei peste un bolovan uriaş întrerupse şirul de nume al cuceritorilor Africii, depănat de Max Huber. John Cort profită ca să-i spună:

— Deci socoteai că vei găsi altceva în timpul călătoriei noastre?

— Da, dragul meu John.

— Ceva neprevăzut?

— Mai mult decât neprevăzutul, care de altfel nu ne-a lipsit.

— Ceva extraordinar?

— Ăsta-i cuvântul, dragul meu, şi niciodată, nici măcar o singură dată n-am avut prilejul să-i dau vechii Libii enorma caracterizare de potentora Africa datorată glumeţilor clasici ai antichităţii.

— Haide, Max, văd că un suflet francez e mai greu de mulţumit…

— Decât unul american… recunosc. John, dacă amintirile ce le iei cu tine din campania noastră îţi ajung.

— Pe deplin, Max.

— Şi dacă te întorci mulţumit…

— Mulţumit… mai ales că mă întorc.

— Şi crezi că oamenii care vor citi povestirea acestei călătorii vor exclama: Vai, ce întâmplări neobişnuite!

— Ar fi foarte pretenţioşi dacă n-ar rosti asemenea cuvinte.

— După părerea mea, n-ar fi destul de pretenţioşi.

— Fără îndoială că, după tine, ar fi, ripostă John Cort, dacă ne-am fi încheiat expediţia în pântecele unui leu sau al unui canibal din Oubangui.

— Nu, John, nu, şi fără a ajunge la acest soi de deznodământ care, de altminteri, nu-i lipsit de un oarecare interes pentru cititori şi chiar şi pentru cititoare, ai îndrăzni să juri cu mâna pe conştiinţă că am descoperit şi cercetat ceva în plus faţă de ceea ce descoperiseră şi cercetaseră înaintaşii noştri în Africa centrală?

— Nu, într-adevăr nu, Max.

— Ei bine, eu speram să fiu mai norocos.

— Eşti lacom, şi pretinzi să faci din lăcomie un merit! grăi John Cort. în ce mă priveşte, declar că am avut de toate pe săturate şi nu aşteptam de la campania noastră mai mult decât mi-a dat.

— Adică nimic, John.

— De altfel, Max, călătoria încă nu s-a sfârşit şi în timpul celor cinci sau şase săptămâni cât va fi nevoie pentru a ajunge la Libreville…

— Să fim serioşi! exclamă Max Huber, un simplu drum de caravană… mersul obişnuit cu etapele lui, o plimbare cu diligenta ca-n vremurile bune.

— Cine ştie? zise John Cort.

De astă dată căruţa se opri pentru halta de seară la poalele unei movile cu cinci sau şase arbori falnici pe culme, singurii ce puteau fi văzuţi pe întinsul câmpiei uriaşe, luminată atunci de razele amurgului. Era şapte seara. Datorită crepusculului scurt, la această latitudine de nouă grade nord, noaptea avea să se lase în curând. întunericul va fi fără-ndoială adânc, deoarece nori groşi aveau să acopere scăpărarea stelelor, iar cornul lunii pierise la orizontul de vest.

Căruţa, întrebuinţată doar pentru transportul călătorilor, nu conţinea nici provizii şi nici mărfuri. închipuiţi-vă un fel de vagon pe patru roţi masive, tras de şase boi. în partea din faţă se deschidea o uşă. Luminat de mici ferestre laterale, vagonul era împărţit în două încăperi alăturate, despărţite de un perete. Cea din spate era rezervată celor doi tineri de 25-26 de ani, americanul John Cort şi francezul Max Huber. Cea din faţă era ocupată de un neguţător portughez pe nume Urdax şi de „foreloper”, pe nume Khamis. Foreloperul – adică omul din fruntea caravanei – era un băştinaş din Camerun, foarte priceput la greaua meserie de călăuză prin arzătoarele ţinuturi ale fluviului Oubangui.

Se-nţelege de la sine că vagonul-căruţă nu lăsa nimic de dorit în ce priveşte soliditatea. După încercările prin care trecuse în timpul lungii şi anevoioasei expediţii, carul era în bună stare, roţile foarte puţin uzate la cercul obezii, osiile nici frânte nici strâmbate, încât s-ar fi zis că se-ntorcea dintr-o simplă plimbare de cincisprezecedouăzeci de leghe, când parcursul ei se cifra la mai mult de două mii de kilometri.

Cu trei luni în urmă, vehicolul părăsise Libreville, capitala Congo-ului francez. De acolo, luând-o spre est, înaintase în susul lui Oubangui mai departe de cursul râului Bahar-el-Abiad, care-şi varsă apele la sudul lacului Ciad.

Regiunea poartă numele unuia dintre afluenţii principali de pe malul drept al Congoului sau Zairului. Fără a fi propriu-zis un deşert – un deşert cu o vegetaţie rezistentă, neavând nici o asemănare cu Sahara – este însă o întindere nesfârşită, unde aşezările răzleţe se află la mare distanţă una de alta. Aici există triburi care se războiesc fără încetare, se-nrobesc unele pe altele sau se ucid între ele şi se mai hrănesc cu carne de om, precum Mubutu – populaţie locuind între bazinul Nilului şi Congo.

În Oubangui, copiii sunt folosiţi ca monedă de schimb, la vânzarea mărfurilor. Se poate plăti cu fetiţe sau băieţi şi cel mai bogat indigen e acela a cărui familie e mai numeroasă. Dar dacă portughezul Urdax nu se aventurase prin aceste ţinuturi ca să facă negoţ cu băştinaşi, dacă nu avusese de-a face într-un astfel de scop cu triburile riverane lui Oubangui, dacă nu-şi propusese decât să-şi procure o anume cantitate de fildeş vânând elefanţii care se găsesc în număr mare în aceste ţinuturi, totuşi întâlnise triburi sălbatice. De mai multe ori fusese nevoit să se apere de cete duşmănoase de oameni. Dar până la urmă campania fusese rodnică şi reuşită şi nu avusese nici o victimă printre membrii caravanei.

Chiar lângă un sat din apropierea lui Bahar-el-Abiad, John Cort şi Max Huber putuseră să smulgă un copil groaznicei sorţi care-l aştepta şi să-l răscumpere cu preţul câtorva mărgele de sticlă. Era un băieţel de vreo zece ani, robust, cu un chip blând şi atrăgător. Cum se-ntâmplă la unele populaţii africane, avea pielea deschisă, părul bălai şi nu negru şi creţ, nasul drept şi nu turtit, buzele subţiri nu groase. Ochii îi sclipeau de inteligenţă şi curând simţi pentru salvatorii lui un fel de dragoste filială. Biata făptură, răpită din mijlocul tribului său, nu din sânul familiei, căci nu avea nici tată, nici mamă, se numea Llanga. După ce învăţase de la misionari puţină franceză şi engleză, ghinionul făcuse să cadă în mâinile denkaşilor şi bănuiţi ce soartă îl aştepta. Cuceriţi de dragostea lui alintătoare, de recunoştinţa pe care le-o arăta, cei doi prieteni căpătară o vie afecţiune pentru orfan; îl îmbrăcară, îl hrăniră şi îl crescură cu mult folos deoarece avea o minte foarte dezvoltată pentru vârsta lui. Şi de-atunci viaţa lui Llanga se schimbă cu desăvârşire. în loc să fie o marfă, ca alţii la anii lui, trăia la facturiile din Libreville, ca fiu adoptiv al lui Max Huber şi John Cort. îl luaseră sub aripa lor şi nu-l vor mai părăsi!… în pofida vârstei lui fragede, înţelegea acest lucru, se simţea iubit şi o lacrimă de fericire îi picura din ochi de fiecare dată când Max Huber sau John Cort îl mângâiau pe cap.

Când căruţa se opri, boii, istoviţi de drumul lung pe arşiţa nemiloasă, se culcară pe câmp. De îndată Llanga, care mersese pe jos o parte din etapă, fie în faţa, fie în urma atelajului, alergă spre cei doi protectori ai săi în clipa când aceştia coborau de pe platformă.

— Nu eşti prea obosit, Llanga? întrebă John Cort, luându-l de mână pe băiat.

— Nu, nu… picioare bune… şi place la mine alerg, răspunse Llanga lui John şi Max cu surâsul pe buze şi în priviri.

— Acum e vremea să mâncăm, spuse acesta din urmă.

— Mâncăm… da… prieten Max! Apoi, sărută mâinile întinse spre el şi se duse să se amestece printre^ cărători sub frunzişul arborilor falnici de pe movilă.

În căruţă nu călătoreau decât portughezul Urdax, Khamis şi cei doi tovarăşi ai lor; lăzile, fildeşul şi poverile fuseseră încredinţate personalului caravanei – vreo cincizeci de oameni, cea mai mare parte negri din Camerun. Puseseră pe jos colţii de elefant şi lăzile care asigurau hrana zilnică, în afară de ceea ce reuşeau să doboare pe meleagurile înţesate de vânat ale lui Oubangui.

Negrii sunt mână de lucru plătită, pricepuţi în această meserie şi putând furniza un câştig bun, deoarece expediţiile aduc un mare beneficiu organizatorilor. Se putea spune chiar că nu lâncezesc precum „cloşca pe ouă”, pentru a întrebuinţa expresia cu care sunt zeflemisiţi băştinaşii care stau degeaba. Obişnuiţi să care din copilărie, cară atâta cât îi duc picioarele. Şi totuşi, meseria e aspră când trebuie s-o faci într-un asemenea climat. Umerii, împovăraţi de fildeşul care atârnă greu sau de lăzi încărcate cu provizii, sunt de multe ori carne vie; picioarele le sângerează, iar pieptul e sfâşiat de ierburile tăioase, căci merg aproape goi. Mărşăluiesc aşa din zori până la unsprezece dimineaţa şi îşi reiau mersul spre seară, când arşiţa se mai stinge. Dar interesul traficanţilor este să-i plătească mulţumitor şi aşa şi fac; să-i hrănească bine şi îi hrănesc, să nu-i istovească peste poate şi se conformează acestei cerinţe. Primejdiile vânătorilor de elefanţi sunt foarte reale, fără să mai vorbim de putinţa de a întâlni lei şi pantere şi şeful trebuie să se bizuie pe personalul său. Pe deasupra, după ce se încheie strângerea materiei preţioase, e importantă întoarcerea, cu bine şi fără întârziere a caravanei la factoriile de pe coastă. Se cere aşadar să nu fie împiedicată nici de întârzieri din pricina marii oboseli, nici de boală – între altele, de vărsat, care face mult temute ravagii. Astfel, pătruns de aceste principii, dublate de o veche experienţă, portughezul Urdax, având grijă de oamenii săi, reuşise până atunci în expediţiile bănoase întreprinse în centrul Africii ecuatoriale. Acesta era cazul şi cu ultima, de vreme ce îi aducea un stoc considerabil de fildeş de bună calitate din regiunile de dincolo de Bahar-el-Abiad, aproape de hotarele Darfourului.

Tabăra se ridică la umbra falnicilor tamarini. Fildeşul fu strâns în grămezi lângă căruţă. Atelajele rătăceau în jurul copacilor. Se aprinseră focuri ici şi colo cu vreascurile căzute. Foreloperul se îngriji să nu lipsească nimic diverselor grupuri. Aveau destulă carne de antilopă proaspătă sau afumată şi vânătorii o puteau înlocui mereu cu uşurinţă. în văzduh se înălţa mirosul de friptură la grătar şi cu toţii dădură dovadă de o poftă nesăţioasă,” firească după o jumătate de zi de mers.

Se-nţelege că armele şi muniţiile rămăseseră în căruţă; câteva lăzi de cartuşe, puşti de vânătoare, carabine, revolvere – excelente unelte ale armamentului modern – se aflau la îndemâna portughezului, lui Khamis, John Cort şi Max Huber, în caz de alarmă. Prevăzător, foreloperui le puse sub supravegherea câtorva dintre oamenii săi care aveau să se schimbe din două în două ore. In aceste ţinuturi depărtate e totdeauna bine să te păzeşti de răufăcători pe două sau patru picioare.^ De aceea, Urdax îşi lua întotdeauna toate măsurile de prevedere. în vârstă de cincizeci de ani, viguros încă, foarte priceput să conducă astfel de expediţii, era deosebit de rezistent. La fel şi Khamis, care la cei treizeci şi cinci de ani ai săi, sprinten, zvelt dar şi puternic, înzestrat cu sânge rece şi mult curaj, oferea cea mai bună garanţie pentru a călăuzi caravanele pe drumurile Africii.

Portughezul şi cei doi prieteni se aşezară să cineze la poalele unui tamarin. Mâncarea adusă de băieţel fusese pregătită de unul dintre băştinaşi, căruia îi revenise slujba de bucătar. în timpul mesei dădură de lucru şi gurii şi fălcilor. A mânca nu te împiedică să glăsuieşti când nu eşti prea grăbit. Despre ce vorbeau? Despre peripeţiile expediţiei în cursul drumului spre nord-est? Aş, de unde! Cele prin care puteau trece de-acum încolo, la întoarcere, erau de un interes mai actual. Mai aveau mult de mers până la factoriile din Libreville – peste două mii de kilometri, ceea ce însemna nouă până la zece săptămâni, şi, cine ştie, cum îi spusese John Cort tovarăşului său căruia îi trebuia ceva mai dihai ca neprevăzutul, îi trebuia extraordinarul, cine ştie ce-i aştepta în această a doua parte a călătoriei.

Până la ultima etapă, caravana coborâse de la hotarele Darfourului către Oubangui, după. ce trecuse prin păsurile râului Aoukadebe şi ale numeroşilor săi afluenţi. în ziua când începe povestirea, se oprise aproape de locul unde se încrucişează meridianul douăzeci şi doi cu paralela nouă.

— Acum, zise Urdax, o vom lua spre sud-vest.

— Cu atât mai mult, răspunse John Cort, cu cât – dacă ochii nu mă-nşală – orizontul este tăiat spre sud de o pădure al cărei capăt nu se vede nici la răsărit, nici la apus.

— Da… uriaşă! rosti portughezul. Dacă am fi siliţi s-o ocolim pe la est, ar trece luni de zile până s-o lăsăm în urmă.

— Pe când pe la vest…

— Pe la vest, continuă Urdax, fără să lungim prea mult calea, merg în d de-a lungul lizierei, vom ajunge ia Oubangui prin partea vârtejurilor lui Zongo.

— Oare, străbătând-o, n-am scurta drumul? întrebă Max Huber.

— Da… cu vreo cincisprezece zile.

— Atunci de ce n-o luăm prin pădure?

— Pentru că e de nepătruns.

— Ei! de nepătruns!… replică Max Huber cu îndoială în glas.

— Poate nu pentru drumeţul care merge pe jos, grăi portughezul şi nici de asta nu sunt sigur de vreme ce până acum n-a încercat niciunul. Cât despre atelaje, ar fi o încercare fără sorţi de izbândă.

— După spusele tale, Urdax, nimeni n-a încercat vreodată să intre în această pădure?

— De încercat… cine ştie, domnule Max, dar de reuşit nu… şi în Camerun ca şi în Congo nu văd cui i-ar trece prin cap s-o facă. Cine ar avea pretenţia să umble acolo unde nu există nici o potecă printre rădăcini şi tufe spinoase? Habar n-am dacă focul sau securea ar ajunge să croiască drumul, fără a mai vorbi de trunchiurile putrede care alcătuiesc, neîndoielnic, piedici de netrecut.

— De netrecut, Urdax?

— Haide, prietene, interveni John Cort, nu te mai înflăcăra cu gândul la pădurea asta! Să ne socotim fericiţi că nu e nevoie decât s-o ocolim. Mărturisesc că nu m-ar încânta să mă aventurez prin hăţişul ăsta de copaci.

— Nici măcar pentru a vedea ce^se ascunde în spatele lor?

— Şi ce vrei să se ascundă, Max? împărăţii necunoscute, cetăţi fermecate, vreun Eldorado mitologic, animale dintr-un soi nou, fiare cu cinci labe şi fiinţe omeneşti cu trei picioare?

— Şi de ce nu, John? Nimic mai simplu decât să te duci să vezi cu propriii tăi ochi.

Llanga, ascultând cu atenţie, cu ochii mari deschişi, cu mutra lui isteaţă, părea să spună că dacă Max Huber îndrăznea să pornească prin pădure, lui nu i-ar fi fost teamă să-l urmeze.

— Oricum, reluă John Cort, Urdax n-are de gând să o străbată pentru a ajunge pe malul lui Oubangui…

— Bineînţeles, rosti portughezul. Am risca să nu mai ieşim de-acolo niciodată.

— Ei bine, dragul meu Max, hai să dormim puţin şi n-ai decât să încerci să descoperi taina acestei păduri, să te strecori printre desişurile ei de nepătruns… dar în vis numai… cu toate că nici asta nu-i prea prudent.

— Râzi, John, râzi de mine cât îţi place! Eu însă îmi aduc aminte de ce a spus unul dintre poeţii noştri… nu mai ştiu care: „Scormone în necunoscut pentru a găsi noul”.

— Zău, Max?…Şi cu ce vers rimează asta?

— Am uitat, John, pe legea mea!

— Atunci uită-l şi pe primul cum l-ai uitat pe-al doilea şi hai să dormim.

Era neîndoielnic cea mai cuminte hotărâre. N-aveau nevoie să se bage în căruţă. O noapte petrecută afară, la poalele stufoşilor tamarini care dădeau puţină răcoare în atmosfera foarte încinsă încă după apusul soarelui, nu-i îngrijora pe vreme frumoasă pe cei obişnuiţi cu hanul „La bolta înstelată”. Seara aceasta, deşi constelaţiile se ascunseseră pe după nori groşi, nu era a ploaie şi nimic mai plăcut decât să te culci în aer liber.

Băiatul aduse păturile. Cei doi prieteni, învelindu-se bine, se întinseră între rădăcinile unui tamarin – adevărat amplasament de carabină – şi Llanga se ghemui lângă ei ca un câine de vânătoare.

Înainte de a le urma pilda, Urdax şi Khamis voiră să facă pentru o ultimă oară înconjurul taberei, ca să fie siguri că boii, deşi împiedicaţi, nu pot să rătăcească prin câmpie, că oamenii de veghe se află la posturile lor, că au fost stinse focurile, căci o singură scânteie ar fi fost de-ajuns să aprindă ierburile uscate şi vreascurile şi să ardă totul împrejur. După ce îşi terminară turul, se-ntoarseră amândoi pe dâmb.

Curând îi cuprinse un somn adânc de puteaj tăia lemne pe ei. Şi oare nu li se închiseseră ochii şi paznicilor? într-adevăr, după ora zece nimeni nu mai era treaz ca să zărească nişte focuri ciudate ce se mişcau la marginea uriaşei păduri şi să le dea de veste celorlalţi.