II.

FOCURILE MIŞCĂTOARE.

O distanţă de cel mult doi kilometri despărţea movila de perdeaua întunecată de arbori la poalele cărora se mişcau încoace şi încolo flăcări pâlpâitoare răspândind funingine. Puteai număra vreo zece, când alăturate când răzleţe, rotite uneori cu o violenţă pe care calmul atmosferic n-o justifica. Puteai presupune că o ceată de băştinaşi îşi aşezase acolo tabăra în aşteptarea zorilor. Totuşi, focurile nu păreau ale unei tabere. Prea se plimbau capricios pe vreo sută de stânjeni* în loc să se strângă într-o singură vâlvătaie ca pentru o haltă de noapte.

Nu trebuie uitat că ţinuturile de la Oubangui sunt străbătute de triburi nomade venite din Adamaoua sau Barghimi în vest şi chiar din Ungande în est. O caravană de neguţători n-ar fi fost aşa de imprudentă încât să-şi semnaleze prezenţa prin focuri numeroase, mişcându-se în întuneric. Doar nişte băştinaşi puteau să se fi oprit în acest loc. Şi cine ştie dacă nu aveau intenţii duşmănoase faţă de caravana adormită sub frunzişul tamarinilor? Oricum, dacă dinspre partea asta îi ameninţa vreo primejdie, dacă mai multe sute de pahuini, fungi, xiluşi, bari, denkaşi ori de alt neam nu aşteptau decât clipa potrivită să-i atace cu toate şansele unei superiorităţi numerice, nimeni – cel puţin până la zece şi jumătate – nu luase nici o măsură de apărare. în tabără toţi dormeau, stăpâni şi slugi şi, ceea ce era mai grav, cărătorii însărcinaţi să se schimbe din două în două ore la postul de veghe. Căzuseră toţi într-un somn adânc.

Din fericire, băiatul se trezi. Dar fără îndoială că ochii i s-ar fi închis din nou pe loc dacă nu şi i-ar fi îndreptat spre orizontul din sud. Sub pleoapele pe jumătate lăsate, avu impresia unei lumini

* Stânjen: veche măsură de lungime, egală cu 1,949 metri.

care sfâşia bezna nopţii. Se întinse, îşi dezmorţi braţele, se frecă la ochi şi mai privi o dată cu atenţie. Nu! nu se-nşelase: focuri răzleţe se mişcau la marginea pădurii.

Lui Llanga îi fulgeră prin minte că va fi atacată caravana. Mai curând presimţi din instinct decât pricepu cele văzute. De fapt, răufăcătorii când se pregătesc de jaf şi vărsare de sânge ştiu că-şi măresc şansele dacă acţionează prin surprindere. Aşadar nu se arată înainte de a fi nevoie. Atunci aceştia de ce-şi semnalau prezenţa?

Băiatul, nevoind să-i deştepte pe Max Huber şi pe John Cort, se târî pe nesimţite spre căruţă. Când ajunse lângă foreloper, îl atinse cu mâna pe umăr, îl trezi şi-i arătă cu degetul focurile din zare. Khamis se îndreptă din şale, cercetă un minut flăcările mişcătoare şi cu un glas răsunător, pe care nu încercă să-l coboare, rosti: „Urdax!” Portughezul, obişnuit să se desprindă într-o clipită din mrejele somnului, sări în picioare şi întrebă:

— Ce e, Khamis?

— Priveşte!

Şi cu braţul întins îi arătă liziera pădurii unde jocul de lumini se vedea la nivelul şesului.

— Alarmă! strigă din răsputeri Urdax.

În câteva clipe, tot personalul caravanei era în picioare, atât de pătruns de gravitatea situaţiei, că nici nu se gândi măcar să-i învinuiască pe paznici că nu-şi făcuseră datoria. Nu-ncăpea îndoială că, fără Llanga, tabăra ar fi căzut pradă răufăcătorilor în timp ce Urdax şi tovarăşii săi dormeau. E de prisos să spunem că şi Max Huber şi John Cort, grăbindu-se să-şi părăsească cuibul dintre rădăcini, se apropiaseră neîntârziat de portughez şi de foreloper. Trecuse de zece şi jumătate. Un întuneric adânc învăluia şesul pe trei pătrimi din perimetrul său, la nord, la est şi la vest. Doar la sud se lumina din pricina flăcărilor jucăuşe care aruncau sclipiri când se roteau. Se zăreau nu mai puţin de cincizeci.

— Are loc, probabil, o adunare a băştinaşilor, zise Urdax, pesemne a celor din tribul Budjdo, care cutreieră malurile lui Congo şi Oubangui.

— Sigur e, în orice caz, că flăcările astea nu s-au aprins singure, grăi Khamis.

— Şi că sunt ţinute de mâini care le duc de colo-colo, adăugă John Cort.

— Iar mâinile, zise Max Huber, aparţin unor braţe care sunt legate de umeri iar umerii sunt ai unor trupuri. Ori, din trupurile astea nu se zăreşte nici o urmă în mijlocul luminii.

— Asta din pricină că se află puţin după lizieră, în spatele copacilor, îl lămuri Khamis.

— Băgaţi de seamă, reluă Max Huber, că nu e vorba de o ceată în mers la marginea pădurii. Nu! Dacă focurile se mişcă în dreapta şi în stânga, revin totuşi mereu în acelaşi loc.

— Acolo trebuie să fie tabăra indigenilor, afirmă foreloperul.

— Care-i părerea dumitale? îl întrebă John Cort pe Urdax.

— Că vom fi atacaţi şi că trebuie să ne pregătim numaidecât de apărare, răspunse portughezul.

— Dar de ce oare răufăcătorii n-au năvălit asupra noastră fără să se arate mai înainte?

— Chiar dacă nu par prea vicleni, nu înseamnă că sunt mai puţin primejdioşi prin numărul şi, poate, sălbăticia lor. Trebuie să fim gata să le ţinem piept.

Da, trebuiau să se apere, să se apere chiar cu preţul vieţii. Nu te poţi aştepta la mila triburilor de canibali din Oubangui. Sunt neînchipuit de cruzi şi se spune că jertfele omeneşti mai intră în ritualul lor. Sclavii sunt ucişi pe mormintele stăpânilor, iar capetele, legate de o cracă mlădioasă, sunt azvârlite departe de îndată ce au fost tăiate.

De la începutul expediţiei, portughezul Urdax nu putuse să se ferească întru totul de atacurile unor triburi ostile, dar nu avusese pierderi prea mari şi se înapoia cu întregul personal al caravanei, întoarcerea părea să se petreacă în condiţii perfecte de siguranţă. După ce ar fi ocolit pădurea pe la vest, ar fi ieşit pe malul drept al lui Oubangui şi ar fi coborât de-a lungul râului până la gurile sale ce se găseau pe malul drept al lui Congo. Când ajungi la Oubangui, ţinutul e străbătut de neguţători şi misionari. Din acel moment ai a te teme mai puţin de triburile nomade.

Şi tocmai când mai avea câteva zile de mers până să-şi atingă ţinta, caravana să fie oprită din drum şi silită să lupte cu un asemenea număr de răufăcători încât să piară?! Aveai toate motivele să te temi de un astfel de sfârşit. însă, oricum, nu va fi nimicită fără să se fi apărat. Portughezul începu să organizeze rezistenţa.

Cât ai zice peşte, Urdax, foreloperul, John Cort, Max Huber se-narmară cu carabina în mână, revolverul la brâu şi cartuşiera plină. în căruţă se găseau vreo douăsprezece puşti şi pistoale, care fură date unor cărători de încredere pe al căror devotament te puteai bizui. Totodată Urdax porunci personalului să se strângă în jurul falnicilor tamarini pentru a se adăposti mai bine de săgeţile cu vârful otrăvit care fac răni mortale. Aşteptară. Nu se auzea nici un zgomot. Se părea că indigenii nu au de gând să iasă din pădure. Focurile se arătau necontenit şi ici şi colo se-nălţau fuioare de fum gălbui.

— Sunt facle răşinoase…

— Asta-i sigur, rosti Max Huber, dar nu pricep de ce le duc dt colo-colo oamenii ăştia dacă au intenţia să ne atace.

— Nici eu nu pricep, adăugă John Cort. într-adevăr părea de neînţeles.

Trecu o jumătate de oră fără ca situaţia să se schimbe. Tabăra stătea de veghe să yadă ce se-ntâmplă. Privirile scormoneau depărtările întunecoase de la est la vest. în timp ce focurile ardeau în sud, o ceată putea să se strecoare pe flanc şi să atace caravana la adăpostul întunericului. în acea direcţie însă şesul se vădea cu siguranţă pustiu. Oricât de adâncă era noaptea, nici un grup de agresori nu i-ar fi putut surprinde pe portughez şi pe tovarăşii săi înainte ca aceştia să tragă.

Puţin mai târziu, pe la unsprezece, Max Huber apropiindu-se de Urdax, Khamis şi John Cort spuse cu glas hotărât:

— Trebuie să ieşim în întâmpinarea inamicului.

— E oare nevoie? întrebă John Cort. Prudenţa cea mai elementară nu ne zice să rămânem de veghe până în zorii zilei?

— Să aşteptăm… să aşteptăm, răspunse Max Huber, după ce am fost treziţi atât de nemilos din somn şi să mai stăm aşa şase-şapte ore cu mâna pe puşcă! Nu! Trebuie să ştim cât mai devreme la ce să ne aşteptăm. Şi dacă se dovedeşte până la urmă că indigenii din pădure n-au gânduri rele, nu m-ar supăra dacă aş putea să mă ghemuiesc din nou până mâine dimineaţă în cuibul dintre rădăcini şi să am un vis frumos.

— Ce crezi? întrebă John Cort pe portughez, care păstra tăcere.

— Poate că propunerea ar merita să fie examinată şi acceptată, replică în cele din urmă gânditor, dar să ne luăm întâi toate măsurile de prevedere.

— Eu mă ofer să plec în recunoaştere, zise Max Huber; bizuiţi-vă pe mine…

— Vă însoţesc, adăugă foreloperul, dacă domnul Urdax crede de cuviinţă…

— Sigur că ar fi mai bine, încuviinţă portughezul.

— Şi eu pot merge cu voi… propuse John Cort.

— Nu… rămâi, dragul meu, stărui Max Huber. Doi suntem de-ajuns. De altfel nu vom merge mai departe decât va fi nevoie. Şi, dacă descoperim un grup care se-ndreaptă spre voi dintr-acolo, vom reveni cât de iute ne ţin picioarele.

— Asiguraţi-vă că armele vă sunt în bună stare, le recomandă John Cort.

— S-a făcut, răspunse Khamis, dar sper să n-avem de ce să ne slujim de ele în timpul recunoaşterii. Totul e să nu fim văzuţi.

— Asta-i şi părerea mea, rosti portughezul.

Max Huber şi foreloperul, mergând alături, se depărtară repede de movila cu tamarini. Mai încolo şesul era mai puţin întunecos. Totuşi, un om n-ar fi putut fi zărit la mai mult de o sută de paşi. Abia făcură însă cincizeci, când observară că Llanga se afla în spatele lor. Fără a spune nimic, copilul îi urmase.

— Ei! De ce ai venit cu noi, micuţule? îl întrebă Khamis.

— Da, Llanga, reluă Max Huber, de ce n-ai rămas cu ceilalţi?

— Hai, întoarce-te, porunci foreloperul.

— Vai, domnu Max cu tine, eu cu tine.

— Ei, doar ştii bine că prietenul tău John a rămas acolo.

— Da, dar prietenul meu Max… aici.

— Numai tu ne mai lipseai! zise Khamis destul de aspru.

— Lasă-l, dacă tot a venit! grăi Max Huber. N-o să ne stingherească în nici un fel, Khamis, şi cu ochii lui de pisică sălbatică poate o să descopere în întuneric ceea ce noi n-am putea vedea.

— Da, eu o să mă uit!… o să văd departe! îi asigură băiatul.

— Bine! Aţin-te după mine, zise Max Huber şi cască ochii.

Toţi trei înaintau din nou. Peste un sfert de ceas făcuseră jumătate din drumul între tabără şi codrul cel mare şi des. Focurile tot îşi mai plimbau luminile pe sub copaci şi de mai aproape parcă ardeau mai viu şi mai puternic. Dar oricât de pătrunzătoare era vederea lui Khamis, oricât de bun ocheanul pe care Max Huber îl scosese din tocul de piele, oricât de străpungătoare privirea micuţei „pisici sălbatece”, le era cu neputinţă să desluşească cine ducea faclele. Asta confirma părerea portughezului că luminile se mişcau la adăpostul copacilor, în spatele desişului şi al trunchiurilor groase. Neîndoielnic indigenii nu depăşiseră liziera pădurii şi poate nici nu se gândeau s-o facă. De fapt, lucrurile păreau din ce în ce mai de neînţeles. Dacă era vorba de un simplu popas al unor băştinaşi care aveau intenţia să o ia iar la drum în zori, ce însemnau luminile de la marginea pădurii? Ce ceremonie nocturnă îi ţinea treji la ora asta?

— Mă şi întreb, remarcă Max Huber, dacă au reperat caravana noastră şi dacă ştiu că ne-am făcut tabăra în jurul tamarinilor.

— S-ar putea, răspunse Khamis, să nu fi sosit decât la căderea nopţii, când întunericul învăluia şesul şi, cum stinsesem focurile, să n-aibă habar că ne aflăm aşa de aproape. Dar mâine, înainte de se crapă de ziuă, or să ne vadă.

— Dacă nu vom fi plecaţi, Khamis.

Max Huber şi foreloperul îşi reluară drumul în tăcere. Străbătură astfel o jumătate de kilometru. Acum distanţa până la pădure era doar de câteva sute de metri. Nimic suspect la suprafaţa acestui sol pe care se profilau din când în când fâşiile lungi de lumină ale faclelor. Nici o siluetă nu se desluşea nici la sud, nici la răsărit sau la apus. Agresiunea nu părea iminentă. în plus, deşi se apropiaseră aşa de mult de lizieră, nici Max Huber, nici Khamis, nici Llanga nu reuşeau să descopere fiinţele care-şi semnalau prezenţa prin numeroasele focuri.

— N-ar trebui să mai înaintăm? întrebă Max Huber după o oprire de câteva clipe.

— La ce bun? răspunse Khamis. Ar fi mai eurând o imprudenţă. E posibil, la urma urmei, să nu fi fost zărită caravana noastră şi, dacă plecăm mai departe chiar în noaptea asta…

— Totuşi, aş fi vrut să ştiu despre ce este vorba! repetă Max Huber. Pare ceva aşa de ciudat.

Nu trebuia mai mult decât atât ca să înflăcăreze via imaginaţie a francezului.

— Să ne înapoiem la tabără, i-o tăie foreloperul.

Totuşi, n-avu încotro şi trebui să mai înainteze puţin în urma lui Max Huber pe care Llanga nu voia să-l părăsească. Şi, poate, pe nesimţite ar fi ajuns aşa până la lizieră dacă foreloperul nu s-ar fi oprit deodată definitiv locului.

— Nici un pas mai mult, şopti el.

Khamis şi tovarăşul său îşi întrerupseră mersul ameninţaţi de vreo primejdie? Zăriseră o ceată de indigeni? Se temeau să nu fie atacaţi? Lucru sigur era că se petrecuse o schimbare neaşteptată în aşezarea focurilor de la marginea pădurii.

Pentru o clipă aceste focuri dispărură în spatele perdelei primului rând de copaci, cufundând totul într-o beznă adâncă.

— Atenţie! murmură Max Huber.

— îndărăt! rosti Khamis.

Trebuiau oare să dea înapoi de teama unei agresiuni imediate? Poate. în orice caz e mai bine să nu baţi în retragere înainte dq,a fi gata la ripostă. Puseră carabinele la umăr, în poziţie de tragere, întimp ce privirile lor nu încetau să cerceteze întunecata perdea de copaci de la marginea pădurii.

Deodată luminile ţâşniră din nou din beznă în număr de vreo douăzeci.

— Pe legea mea! exclamă Max Huber, dacă nu-i extraordinar, e cel puţin ciudat.

Avea dreptate dacă te gândeşti că flăcările, după ce se zăriseră tot timpul la nivelul câmpiei, aruncau acum o lumină vie la o distanţă între cincizeci şi o sută de picioare* peste înălţimea solului. Iar făpturile – care or fi fost ele – purtătoare ale faclelor le fluturau când deasupra crengilor joase, când deasupra celor mai înalte, ca şi cum un vânt de foc ar fi străbătut frunzişul des fără ca nici Max Huber, nici foreloperul, nici Llanga să poată desluşi măcar una singură dintre aceste fiinţe.

— Ei! spuse Max Huber, n-or fi emanaţii de gaze care se aprind printre arbori?

Khamis clătină din cap. Explicaţia fenomenului i se părea nesatisfăcătoare. Nu, aceste focuri nu se puteau confunda cu vreo emanaţie de hidrogen sau cu cele vreo douăzeci de egrete aprinse pe care furtuna le agaţă de crengile arborilor ca şi de greementul unei nave, căci nu arătau ca văpăile ce se zăresc uneori la capătul catargelor. Atmosfera nu era saturată de electricitate şi norii păreau mai curând că vor să se prefacă într-una din acele ploi torenţiale care potopesc deseori partea centrală a continentului african.

Dar atunci de ce indigenii aflaţi la poalele copacilor s-au căţărat unii până la furcă, alţii până la crengile de sus? Şi în ce scop plimbau încoace şi încolo nişte şomoioage aprinse, nişte facle răşinoase care ardeau cu trosnete ce se auzeau până la această distanţă?

— Să înaintăm, zise Max Huber.

— De prisos, îi răspunse iar foreloperul. Nu cred că în noaptea

* Picior: veche măsură de lungime egală cu 33 centimetri.

asta ne e ameninţată tabăra. Şi e mai bine să ne întoarcem şi să-i liniştim pe tovarăşii noştri.

— Am fi mai în măsură să-i liniştim, Khamis, dacă am şti cu ce fel de fenomen avem de-a face.

— Nu, domnule Max, să nu ne aventurăm prea departe. Cu siguranţă un trib s-a strâns în locul acela. De ce nomazii poartă facle? De ce s-au refugiat în copaci? Poate că au întreţinut focurile ca să alunge fiarele…

— Fiarele? rosti Max Huber. Dar, dacă ar fi pentru hiene sau boi sălbatici, le-am auzi răgetele, ţipetele sau mugetul şi unicul zgomot pe care-l interceptăm este trosnetul acestor răşinoase în stare să dea foc pădurii! Vreau să ştiu!

Şi Max Huber înainta câţiva paşi, urmat de Llanga, pe care Khamis îl chema zadarnic să se întoarcă.

Foreloperul şovăia, neştiind ce să facă, deoarece îşi dădea seama de neputinţa sa de a-l opri pe nerăbdătorul francez. Şi, hotărându-se să nu-l lase să se aventureze singur, se pregătea să-l însoţească până la perdeaua de copaci, deşi după părerea lui era o imprudenţă de neiertat.

Dar se opri brusc în acelaşi timp cu Max Huber şi Llanga. Toţi trei se-ntoarseră grabnic cu spatele spre pădure. Nu luminile erau acelea care le atrăgeau acum atenţia. De altfel, ca suflate de o pală puternică de vânt, toate se stinseseră şi un adânc întuneric învălui zarea. Dinspre partea opusă răzbătea o larmă depărtată ori, mai curând, un concert de mugete prelungite, de sforăituri şi fornăieli nemaipomenite, ca şi cum o orgă uriaşă îşi răspândea undele puternice pe suprafaţa şesului.

Se pregătea o furtună, învolburându-şi norii în acea parte a cerului şi primele ei tunete tulburau văzduhul?

Nu! Nu urmă unul din uraganele care mătură adesea totul în jur de la o coastă la alta a Africii ecuatoriale. Mugetele acestea caracteristice trădau o origină animală şi nu proveneau dintr-o repercusiune a trăsnetului în înaltul cerului. Ieşeau din boturi formidabile şi nu din norii încărcaţi de electricitate. In plus, zonele joase nu erau sfâşiate de zig-zagul fulgerelor care ar fi trebuit să apară la scurte intervale după tunete. Nici o dâră de lumină deasupra orizontului la nord, unde domnea, ca şi la sud, întunericul de nepătruns. Nu trecea nici o săgeată de foc printre norii strânşi laolaltă ca nişte grămezi de vapori.

— Ce-o fi asta, Khamis? întrebă Max Huber.

— Iute, spre tabără… strigă foreloperul.

— N-or fi?… începu să se dumirească Max Huber. Şi ascultă cu urechea ciulită. Percepu un trâmbiţat din ce în ce mai desluşit, strident uneori ca un şuier de locomotivă în mijlocul larmei care, apropiindu-se, se înteţea.

— S-o luăm din ioc, zise foreloperul, şi cât mai repede.

ÎMPRĂŞTIEREA.

Max Huber, Llanga şi Khamis străbătură în mai puţin de zece minute cei o mie cinci sute de metri care-i despărţeau de movilă. Nu întoarseră capul nici o singură dată, nesinchisindu-se să vadă dacă indigenii, după ce-şi stinseseră faclele, încercau să-i urmărească. De altfel în partea aceea domnea liniştea, în timp ce în partea opusă şesul răsuna de tropăituri nedesluşite şi de zgomote puternice.

Când cei doi şi băiatul ajunseră la movilă, în tabără domnea spaima, o spaimă justificată în faţa primejdiei contra căreia curajul şi inteligenţa nu puteau face nimic. Să i te împotriveşti? Cu neputinţă. Să fugi? Mai aveau oare timp? Max Huber şi Khamis se duseră numaidecât la John Cort şi Urdax care se postaseră la cincizeci de paşi înaintea dâmbului.

— O turmă de elefanţi, zise foreloperul.

— Da, răspunse portughezul, şi în mai puţin de un sfert de ceas vor năvăli asupra noastră.

— Să fugim în pădure, rosti John Cort.

— Nu pădurea o să-i oprească, răspunse Khamis.

— Ce s-a întâmplat cu indigenii? întrebă John Cort.

— Nu i-am putut zări, răspunseMax Huber.

— Totuşi, probabil că n-au plecat de la marginea pădurii.

— Nu, cu siguranţă că nu!

În depărtare, la vreo jumătate de leghe se desluşea o întinsă unduire de umbre pe suprafaţă de circa o sută de stânjeni. Era ca un val uriaş ale cărui creste înspumate se rostogoleau cu mare vuiet. Un tropăit greoi se propaga prin stratul elastic al solului şi^tremurul pământului se făcea simţit până la rădăcina tamarinilor. în acelaşi timp, mugetul dobândea o intensitate formidabilă. Sunete stridente de trâmbiţă, pocnete de alămuri ieşeau din sutele de trompe, ca şi cum s-ar fi suflat cu forţa în tot atâtea trompete.

Călătorii noştri prin Africa centrală ar fi putut fără greş să asemuie acest zgomot cu al unei baterii de artilerie, îndreptându-se în grabă spre câmpul de bătaie. Asta, cu condiţia ca trompetiştii să se mulţumească să înalţe până-n văzduh muzica lor care sfâşia timpanele, închipuiţi-vă însă groaza ce cuprinsese personalul caravanei, în primejdie de a fi strivit de turma de elefanţi! A goni aceste uriaşe animale se leagă de mari pericole. Când reuşeşti să surprinzi câte unul rămas singur, să-l desparţi de turma din care face parte, să tragi dintr-o poziţie în stare să-ţi asigure atingerea ţintei şi să-l nimereşti între ochi şi ureche cu un glonte, omorându-l pe loc, pericolele vânătorii sunt foarte mici. Dar, chiar dacă turma nu-i alcătuită decât din şase animale, e neapărat nevoie de cele mai riguroase precauţiuni, de cea mai mare prudenţă. în faţa a cinci sau şase perechi de elefanţi furioşi, nu-i cu putinţă nici o rezistenţă, dat fiind că masa lor – cum ar spune un matematician – este înmulţită cu pătratul vitezei. Iar, dacă aceste animale formidabile se năpustesc cu sutele asupra unei tabere, nu le poţi opri în avântul lor cum nu poţi opri o avalanşă sau una din acele furtuni care azvârl corăbiile pe uscat la mai mulţi kilometri de ţărm. Cu toate acestea, oricât sunt de numeroşi, specia va sfârşi prin a dispare. Elefantul, preţuind vreo sută de franci numai pentru fildeşul lui, este vânat cu o înverşunare fără limită. în fiecare an, după calculele domnului Foa, sunt ucişi nu mai puţin de 40 000 pe continentul african şi se scot 750 000 de kilograme de fildeş care se expediază în Anglia. Nu va trece nici jumătate de veac şi vor pieri până la unul, deşi durata vieţii lor este foarte lungă. N-ar fi mai înţelept să profităm de aceste preţioase animale, domesticindu-le, de vreme ce un elefant e în stare să ducă în spinare povara a treizeci şi doi de inşi şi să facă un drum de patru ori mai lung decât un om mergând pe jos? Şi apoi, domesticit ar valora, ca în India, 1 400 până la 2 000 de franci în locul celor 100 primiţi pentru un exemplar mort. Elefantul din Africa formează împreună cu elefantul din Asia singurele două specii existente. Există între ei o oarecare deosebire. Dacă primii sunt mai mici de statură decât congenerii lor asiatici, dacă au pielea mai închisă şi fruntea mai boltită, în schimb urechile le sunt mai late,colţii mai lungi şi au o fire mai sălbatică, aproape de neînfrânat. în timpul expediţiei, portughezul avusese de ce să se felicite de reuşita lui ca şi cei doi amatori de acest sport. Cum se ştie, pachidermele sunt încă numeroase pe pământul libian. Ţinuturile de pe malul lui Oubangui le oferă un mediu pe care îl caută – păduri şi şesuri mlăştinoase aşa cum le place. Trăiesc în turme, de obicei supravegheate de un mascul bătrân. Atrăgându-i în locuri împrejmuite, unde fuseseră puse capcane, atacându-i când erau izolaţi de ceilalţi, Urdax şi tovarăşii săi făcuseră o treabă bună fără accidente, dacă nu fără trudă şi pericole. Dar pe drumul de întoarcere nu se părea că turma furioasă care umplea văzduhul cu mugetul ei va strivi, în trecere, întreaga caravană?

Dacă portughezul avusese timpul necesar să pregătească apărarea când crezuse că-i vorba de agresiunea indigenilor, aflaţi la marginea pădurii, ce putea face însă împotriva acestei navale? Din tabără nu va rămâne în curând decât praf şi pulbere. Problema era simplă: oamenii vor reuşi oare să se adăpostească împrăştiindu-se pe câmpie care încotro? Să nu uităm că iuţeala elefantului e nemaipomenită şi nici un cal la galop n-o poate depăşi.

— Trebuie să fugim… chiar în clipa asta! îi zise Khamis portughezului.

— Să fugim! exclamă Urdax.

Sărmanul neguţător pricepuse că asta însemna să piardă împreună cu materialul tot rodul expediţiei.

De altfel, dacă rămânea în tabără, îl putea oare salva? Nu era curată nebunie să te încăpăţânezi să opui o rezistenţă fără rost?

Max Huber şi John Cort îl a aşteptau să ia o hotărâre, gata să se supună oricare ar fi fost ea. între timp turma se apropia şi cu o asemenea gălăgie, încât abia se mai auzeau unul pe altul.

Foreloperul repetă că trebuiau neapărat să se îndepărteze.

— în ce direcţie? întrebă Max Huber.

— înspre pădure.

— Şi indigenii?

— Pericolul de-aici e mai mare decât cel de-acolo.

Dacă era adevărat, rămânea de văzut. Oricum, că nu puteau sta pe loc, asta era sigur. Singura posibilitate să nu fie striviţi rămânea să caute adăpost în pădure. Dar mai era timp? Aveau de străbătut doi kilometri, când turma se afla la cel mult jumătate din această distanţă.

Fiecare aştepta ordinul lui Urdax, ordin pe care portughezul nu se decidea să-l dea. în fine strigă:

— Căruţa… căruţa! S-o punem la adăpost, în partea cealaltă a movilei. Poate va scăpa.

— Prea târziu, răspunse foreloperul.

— Fă ce-ţi spun, porunci portughezul.

— Cum? întrebă Khamis.

Într-adevăr, după ce-şi sfărâmaseră piedicile, boii atelajului, cu neputinţă de oprit, o luaseră la goană şi, înnebuniţi, alergau drept spre uriaşa turmă de elefanţi care în mersul ei îi călca în picioare şi-i strivea ca pe nişte muşte.

Văzând acestea, Urdax voi să pună la treabă personalul caravanei.

— Cărători, la mine! porunci el.

— Cărătorii! exclamă Khamis. Hai, chemaţi-i înapoi, fiindcă o iau cu toţii la sănătoasa.

— Laşii! strigă John Cort.

Da, toţi cărătorii fugeau pe la vestul taberei. Nu te mai puteai bizui pe ei. Plecau fără să mai aibă de gând să se întoarcă, căutând adăpost în satele din ţinut. Din întreaga caravană nu mai rămăseseră decât portughezul şi foreloperul, francezul, americanul şi băiatul.

— Căruţa! Căruţa! repeta Urdax, încăpăţânându-se să o aducă în partea cealaltă a movilei.

Khamis nu se putu stăpâni să ridice din umeri. Totuşi se supuse şi, cu ajutorul lui Max Huber şi John Cort, vehiculul fu împins la loc mai ferit, la poalele copacilor. Poate va fi cruţată dacă turma se-mpărţea în două ajungând la pilcul de tamarini. Dar operaţia le luă câtva timp şi, când se sfârşi, era limpede că se făcuse prea târziu pentru ca portughezul şi oamenii săi să mai poată ajunge în pădure.

Khamis vdându-şi seama de acest lucru, strigă celorlalţi doar două cuvinte: „în copaci”.

Le rămânea o singură şansă: să se caţere în tamarini pentru a se feri măcar de prima izbitură.

Înainte de a se urca în copac, Max Huber şi John Cort pătrunseseră în căruţă pentru a căra cu ei destule cartuşe ca să se poată sluji de carabine atât împotriva elefanţilor, cât şi pe drumul de întoarcere, într-o clipă, cu ajutorul portughezului şi al foreloperului, puseră mâna pe ce aveau nevoie. Khamis îşi mai luă şi bărdiţa şi plosca. Străbătând ţinuturile de jos ale lui Oubangui, cine ştie dacă el şi tovarăşii lui nu vor reuşi să ajungă la factoriile de pe coastă! Ce oră era? John Cort văzu, după ce se uită la ceas la flacăra unui chibrit, că se făcuse unsprezece şi şaptesprezece minute. Pe american nu-l părăsise stăpânirea de sine şi, judecind situaţia cu sânge rece, o găsea foarte primejdioasă şi fără ieşire, dacă elefanţii se opreau în faţa movilei, în loc s-o ia pe şes spre est sau spre vest. Max Huber, mai nervos, fiind şi el conştient de primejdie, se plimba încoace şi încolo înaintea căruţei, cu privirea aţintită asupra enormei mase unduitoare care se detaşa ca o pată întunecată pe fondul cerului.

— Ne-ar trebui artileria! murmură.

Pe chipul lui Khamis nu se vedea nimic din simţămintele care-l Irământau. Poseda acel uimitor calm al africanului cu sânge arab în vine, care are alt fel de a reacţiona şi îşi exteriorizează mai puţin sentimentele decât europeanul. Stătea cu două revolvere la brâu şi puşca la picior şi aştepta. Cât despre portughez, nu era în stare să-şi ascundă disperarea, gândindu-se mai mult la paguba de neînlocuit decât la pericolul navalei elefanţilor. Gemea necontenit, bombănea, învinuia pe toată lumea şi blestema cât îl ţinea gura în limba maternă. Llanga se trăsese lângă John Cort şi se uita la Max Huber. Nu dădea semne de frică fiindcă nici nu se temea de nimic câtă vreme se' afla lângă prietenii săi. Larma asurzitoare se răspândea cu o forţă nemaiauzită pe măsură ce se apropia formidabila cavalcadă. Trâmbiţatul fălcilor puternice era din ce în ce mai tare. Se şi simţea un suflu prin aer ca un vânt vestitor de furtună. La o distanţă de patru-cinci sute de paşi pachidermele păreau, în noapte, de dimensiuni nemăsurate, cu înfăţişări teratologice. S-ar fi zis că e un cuib de monştri ale căror trompe ca mii de şerpi se zvârcoleau într-o mişcare frenetică. Abia mai aveau timp să se adăpostească printre crengile tamarinilor. Poate că turma va trece pe lângă ei fără să-i vadă. Copacii îşi înălţau cununa la vreo 60 de picioare deasupra solului. Asemănători cu nucii, caracterizându-se prin capricioasa aşezare a crengilor, tamarinii, un fel de curmali, sunt foarte răspândiţi în diverse zone ale Africii. Cu partea lipicioasă a fructelor, negrii fac o băutură răcoritoare, iar coaja au obiceiul s-o amestece cu orezul cu care se hrănesc, mai ales în ţinuturile de pe ţărmul mării. Tamarinii erau destul de apropiaţi pentru ca să li se înlănţuie crengile joase, ceea ce-ţi permitea să treci dintr-un copac într-altul. Trunchiul lor avea la bază o circumferinţă de şase până la zece picioare care ajungea până la cinci în dreptul furcii. Această grosime garanta o rezistentă destui de mare dacă animalele se repezeau asupra movilei? Trunchiurile aveau o suprafaţă netedă până la naşterea primelor crengi întinse la vreo treizeci de picioare deasupra solului. Dată fiind grosimea trunchiului, ar fi fost greu să te caţeri până la furcă, dacă foreloperul n-ar fi avut la îndemână nişte „şamboks” – adică nişte curele din piele de rinocer, foarte mlădioase, de care călăuzele se slujesc pentru a lega atelajele de boi. Datorită unei asemenea curele, Urdax şi Khamis, după ce o azvârliră prinzând-o de furcă, putură să se salte într-unui din copaci, iar Max Huber şi John Cort le urmară pilda. După ce se aşezară călare pe câte o cracă, îi aruncară capătul curelei lui Llanga pe care-l traseră sus într-o clipă. Turma era la două-trei sute de metri. Peste trei sau patru minute va ajunge la movilă.

— Dragă prietene, eşti mulţumit? îl întrebă batjocoritor John Cort pe Max Huber.

— Asta nu-i decât neprevăzutul, John!

— Bineînţeles, Max, dar extraordinarul ar fi să reuşim să scăpăm teferi din povestea asta.

— Da… dacă stăm şi ne gândim, John, ar fi fost mai bine să nu fim expuşi la atacul elefanţilor, cu care întâlnirea e uneori neplăcută…

— E de necrezut, dragă Max, că suntem de aceeaşi părere, se mulţumi să răspundă John Cort.

Replica lui Huber, americanul n-o mai auzi. în acea clipă răsunară mugete de spaimă, apoi de durere care i-ar fi făcut să tresară şi pe vitejii între viteji.

După ce fugiseră, boii nu mai puteau să o ia decât spre pădure. Dar aceste animale cu mersul încet şi măsurat aveau oare să ajungă până acolo înainte de a fi surprinse? Nu… şi astfel se aflară curând pradă elefanţilor furioşi. în zadar se apărară dând cu copita sau cu coarnele; fură doborâţi. Din întregul atelaj nu mai rămase decât un singur bou care, din nenorocire, încercă să se adăpostească sub crengile tamarinilor.

Da, din nenorocire, deoarece elefanţii îl urmăriră şi se opriră aici dintr-un instinct fără greş. în câteva clipe din rumegător nu mai rămase decât o grămadă de carne sfârtecată, de oase sfărâmate, de rămăşiţe sângerânde călcate de picioare colosale cu unghii tari ca fierul. Movila fu înconjurată şi nu mai puteai spera la norocul de a vedea elefanţii îndepărtându-se. într-o singură clipă, căruţa fu răsturnată, strivită, făcută zob sub greutatea animalelor furioase care se năpusteau contra dâmbuiui. Fărâmată ca o jucărie, nici din ladă, nici din roţi nu mai rămase nimic. Bineînţeles, noi blesteme îi ieşiră din gură portughezului, dar asta nu opri sutele de elefanţi. Degeaba trase Urdax în cel mai apropiat, a cărui trompă se încolăcise în jurul copacului. Glontele ricoşa pe spinarea animalului fără să pătrundă în carne. Max Huber şi John Cort înţeleseră ce-i aşteaptă. Chiar dacă fiecare împuşcătură şi-ar fi nimerit din plin ţinta şi ar fi făcut o victimă, tot nu te-ai fi putut descotorosi de aceşti teribili duşmani nimicindu-i până la unul, decât în cazul când ar fi fost în număr mic… Atunci zorii n-ar mai fi luminat decât o grămadă de cadavre uriaşe la poalele tamarini'or. Dar trei sute, cinci sute, o mie de elefanţi! Nu-i un lucru aşa de rar să întâlneşti o asemenea aglomerare de animale în ţinuturile Africii ecuatoriale şi călătorii ori neguţătorii vorbesc de câmpiile nesfârşite acoperite cât vezi cu ochii de rumegătoare de tot soiul.

— Treaba se complică, remarcă John Cort.

— Am putea spune chiar că se-ncurcă, adăugă Max Huber. Apoi, adresându-se copilandrului aşezat călare pe cracă lângă el, îl întrebă:

— Nu ţi-e frică?

— Nu, prieten Max, cu tine… nu, răspunse Llanga.

Şi totuşi, într-o astfel de situaţie nu numai unui copil, dar chiar unui bărbat în toată firea îi e îngăduit să-şi simtă inima năpădită de o spaimă de neîndurat.

Într-adevăr nu-ncape îndoială că elefanţii zăriseră între crengile tamarinilor pe cei rămaşi din membrii caravanei. Şi, încetul cu încetul, ultimele rânduri împingându-le pe primele, cercul în jurul movilei se strânse. Vreo douăsprezece animale încercară să ajungă cu trompele la crăcile joase ridicându-se pe picioarele dindărăt, dar nu reuşiră. Patru focuri de carabină răsunară în acelaşi timp – patru focuri trase la nimereală, căci era cu neputinţă să ţinteşti cum trebuie sub întunecosul frunziş al tamarinilor. Se auziră mugete puternice, urlete tot mai furioase. Dar nu părea că vreun elefant să fi fost lovit de moarte. Şi-apoi ce contau patru mai mult sau mai puţin?

Curând elefanţii nu mai încercară să agate cu trompa crengile joase. înconjurară trunchiurile copacilor şi începură să le împingă cu trupurile lor puternice. Şi într-adevăr, oricât de groşi erau tamarinii la bază, oricât de bine şi adânc le erau înfipte rădăcinile în pământ, începură să fie scuturaţi atât de tare, încât n-aveau să reziste multă vreme.

Răsunară alte împuşcături – două de astă dată – trase de portughez şi foreloper.

Arborele în care se aflau, fiind zguduit cu o nespusă violenţă, erau mai-mai să cadă. Francezul şi americanul nu-şi descărcaseră până acum carabinele, deşi erau gata s-o facă.

— La ce bun? zise John Cort.

— Da, să ne păstrăm muniţiile, răspunse Max Huber. Mai târziu ar. putea să ne pară rău că am risipit aici ultimele cartuşe.

Între timp, tamarinul de care se ţineau cu mâinile încleştate Urdax şi Khamis fu scuturat atât de îngrozitor, încât se auzi cum, trosnind, se despică pe toată lungimea. Sigur că, dacă nu va fi smuls, se va rupe în două. Animalele îl atacau cu colţii, îl aplecau cu trompele, voiau să-l scoată din rădăcină. A rămâne mai departe în acest copac chiar un singur minut însemna să rişti să te prăbuşeşti la poalele movilei.

— Haideţi! îi strigă foreloperul lui Urdax, încercând să treacă în copacul învecinat. Portughezul îşi pierduse capul şi continua să tragă fără rost cu carabina şi revolverul, deşi gloanţele alunecau pe pielea groasă şi zgrunţuroasă a elefanţilor ca pe o carapace de aligator.

— Haideţi, repetă Khamis.

Şi, într-o clipă când tamarinul era scuturat cu şi mai mare violenţă, foreloperul reuşi să apuce una din crengile copacului unde se aflau Max Huber, John Cort şi Llanga, copac care se ţinea mai bine, deoarece animalele se-nverşunau împotriva celuilalt.

— Urdax? strigă John Cort.

— N-a vrut să mă urmeze, răspunse foreloperul, nu mai ştie ce face!

— O să cadă, nenorocitul!

— Nu-l putem lăsa acolo, zise Max Huber.

— Trebuie să-l tragem încoace chiar fără voia lui, adăugă John Cort.

— Prea târziu! rosti Khamis.

Prea târziu într-adevăr. Doborât, tamarinul se prăbuşi cu un ultim trosnet la poalele movilei.

Tovarăşii portughezului nu putură să vadă ce i se-ntâmplă.

— Bietul de el, bietul de el, murmură John Cort.

— Ne vine şi nouă rândul îndată, zise Khamis.

— Ar fi păcat, replică fără să se înduioşeze asupra propriei soarte Max Huber.

— A doua oară, astăzi, prietene, suntem de aceeaşi părere, declară John Cort.

Ce era de făcut?… Elefanţii călcau în picioare movila, scuturau ceilalţi copaci, cuprinşi parcă de un vânt de nebunie. Groaznicul sfârşit al lui Urdax nu le era hărăzit şi celor care îi vor fi supravieţuit doar câteva minute? Se întrezărea oare vreo posibilitate de a părăsi tamarinul înaintea căderii acestuia? Şi, dacă ar îndrăzni să coboare pentru a ieşi în câmp deschis, ar scăpa de urmărirea hoardei? Ar avea destulă vreme să ajungă în pădure? Şi, de altfel, acolo ar fi în siguranţă? Dacă elefanţii nu i-ar urmări, oare n-ar scăpa de ei numai pentru a cădea în mâna~unor răufăcători poate şi mai sălbatici9

Totuşi trebuiau să profite de primul moment potrivit şi, fără şovăială, să caute adăpost în pădure. Raţiunea le poruncea să prefere un pericol incert, unuia absolut sigur. Copacul continua să se legene şi, pe când se apleca într-o parte şi alta, mai multe trompe putură ajunge la crengile de jos. Foreloperul şi cei doi tovarăşi ai săi erau gata-gata să dea drumul crăcii de care se ţineau, într-atât erau de puternice scuturăturile. Max Huber, gândindu-se la Llanga, îl strângea lângă el cu braţul stâng, în timp ce-şi încleştase de copac mâna dreaptă. Foarte curând trunchiul avea să fie ori smuis din rădăcini, ori sfărâmat ia bază. Iar căderea trunchiului ar fi însemnat moartea celor care se adăpostiseră în copac, aşa cum se întâmplase cu portughezul Urdax.

Copacul fiind împins cu o forţă tot mai mare, rădăcinile lui cedară, ieşiră din pământ cu totul, solul se-nalţa şi arborele se culcă pe o parte mai degrabă decât se prăbuşi cu întreaga greutate.

— Spre pădure, spre pădure, strigă Khamis.

În locul unde coroana copacului atinsese pământul, elefanţii dăduseră înapoi, lăsând câmpul liber. Cât putu de iute, foreloperul sări jos. La strigătul lui, ceilalţi îl urmară neîntârziat.

La început, animalele, încrâncenându-se împotriva copacilor care mai erau încă în picioare, nu-i zăriră pe fugari. Max Huber, luându-l în braţe pe Llanga, fugi cât îl ţineau picioarele. John Cort alerga alături de el gata să ducă partea lui din povară şi de asemenea să-şi descarce carabina asupra primului din hoardă care va ajunge în dreptul lui.

Foreloperul, John Cort şi Max Huber parcurseseră abia jumătate de kilometru, când vreo zece elefanţi desprinzându-se din turmă se apucară să-i urmărească.

— Curaj, curaj… strigă Khamis. Să ne păstrăm avansul. Vom ajunge.

Da, poate, cu condiţia să nu te întârzie nimic. Llanga simţea că Max Huber obosea.

— Lasă-mă jos, lasă-mă jos, prieten Max. Am picioare bune. Max Huber nu-l ascultă şi încercă să nu rămână în urmă. Mai parcurseră un kilometru fără ca distanţa între ei şi elefanţi să se fi micşorat. Din nenorocire însă începeau să scadă din iuţeala goanei, gâfâiau, îşi pierdeau forţele. Liziera se afla la numai câteva sute de paşi şi, odată în pădure, ar fi scăpat probabil, dacă nu sigur, ascunşi pe după perdeaua deasă de arbori printre care cu greu se puteau mişca animalele uriaşe.

— Iute! Iute! repetă Khamis. Daţi-mi-l pe Llanga, domnule Max.

— Nu, Khamis, eu îl voi duce până la capăt.

Unul dintre elefanţi se găsea la numai doisprezece metri de ei. I se auzeau sunetele de trompetă, i se simţea răsuflarea caldă. Pământul tremura sub galopul uriaşelor lui picioare. încă un minut şi l-ar fi ajuns pe Max Huber care se ţinea cu greutate de prietenii lui.

Deodată John Cort se opri, se întoarse, puse carabina la umăr, ochi, trase şi-I nimeri, se pare, pe elefant unde trebuie. Căzu fulgerat. Glontele îi străpunse inima.

— Bună treabă! murmură John Cort şi începu iar să gonească drept înainte.

Celelalte animale, când ajunseră peste o clipă la locul unde se prăbuşise elefantul împuşcat, înconjurară imensul trup neînsufleţit. Astfel dădură foreloperului şi tovarăşilor săi un răgaz de care aceştia se grăbiră să profite.

E adevărat însă că după ce va fi doborât ultimii arbori de pe movilă, hoarda nu va întârzia să se repeadă spre pădure.

Nici un foc nu se mai ivise nici la nivelul şesului, nici printre crengile copacilor. Până departe în zare totul era cufundat în întuneric.

Istoviţi, cu răsuflarea tăiată, fugarii vor avea oare puterea să-şi atingă ţinta?

— Nu vă lăsaţi! Nu vă lăsaţi, striga Khamis.

Dacă nu mai aveau de străbătut decât vreo sută de paşi, elefanţii nu erau nici ei mai departe de patruzeci în urma lor.

Făcând un suprem efort – cel al instinctului de conservare – Khamis, Max Huber şi John Cort se aruncară printre primii arbori de la marginea pădurii şi, pe jumătate morţi de oboseală, se prăbuşiră la pământ.

În zadar vru hoarda să treacă de perdeaua de copaci. Arborii erau atât de deşi şi de atare dimensiuni, încât nu-şi putură croi drum printre ei şi nu reuşiră să-i răstoarne. Degeaba se strecurară trompele printre interstiţii, degeaba ultimele rânduri le împinseră înainte pe primele. Fugarii n-aveau a se mai teme de elefanţi pentru care pădurea de lângă Oubangui era o piedică de netrecut.