XVIII.

SCURTĂ Şl NEAŞTEPTATĂ ÎNCHEIERE.

Norocul era de partea fugarilor. Strigătele din coliba regală nu a trăseseră pe nimeni. Piaţa era pustie, pustii şi uliţele care dădeau spre ea. Greul începea când trebuia să te descurci în acest labirint întunecos, să circuli printre crengi, să găseşti drumul cel mai scurt spre scara din Ngala.

Deodată două fiinţe se iviră înaintea lui Khamis şi a tovarăşilor săi. Era Lo-Mai însoţit de copilul lui. Micuţul, care-i urmase în timp ce se duseseră la coliba lui Mselo-Tala-Tala, fugise să-l prevină pe taică-său. Acesta, temându-se ca foreloperul, Max Huber, John Cort şi Llanga să nu fie în primejdie, se grăbi să sosească în piaţă, înţelegând că voiau să fugă, se oferi să le slujească de călăuză. Din fericire, căci niciunul n-ar li reuşit să găsească drumul spre scară. Dar, când ajunseră la scară, ce cumplită dezamăgire! Intrarea era păzită de Raggi şi de vreo doisprezece războinici. Dacă încercau să forţeze trecerea, aveau oare vreo şansă de reuşită? Max Huber crezu că a venit momentul să se folosească de carabină. Raggi şi alţi doi se şi pregăteau să se arunce asupra lui. Atunci, dându-se cu un pas înapoi, Max Huber trase. Raggi, nimerit de glonte drept în inimă, căzu mort la pământ. Wagddii, după toate aparenţele, nu cunoşteau armele de foc, întrebuinţarea lor şi urmările acestora. Detunătura şi prăbuşirea lui Raggi îi umplură de o spaimă de neînchipuit. Nici trăsnetul dacă s-ar fi abătut asupra pieţii în timpul ceremoniei din acea zi nu i-ar fi îngrozit mai tare. Cei doisprezece războinici se risipiră, unii întorcându-se în sat, ceilalţi coborând scara în goană, într-o clipă drumul fu liber. N-aveau decât să-l urmeze pe Lo-Mai şi pe copilul său care o luaseră înainte. John Cort, Max Huber, Llanga şi foreloperul se lăsară să alunece până în josul scării, fără a întâlni nici un obstacol. După ce trecură pe sub satul aerian, se îndreptară spre malul râului unde ajunseră în câteva minute, desprinseră una dintre luntri şi se-mbarcară împreună cu Li-Mai şi tatăl lui. Dar, deodată, toate faclele se aprinseră şi de pretutindeni alergară spre ei un număr mare dintre wagddii care rătăceau în afara satului. Strigătele^ lor de mânie şi de ameninţare fură însoţite de o ploaie de săgeţi. în acest moment, luntrea luată de curent dispăru în aval, în umbra unui şir de copaci falnici.

Nu ar fi nimic de spus – în amănunt cel puţin – despre mersul lor pe apă spre sud-vestul Marii Păduri. Cei doi prieteni n-au mai luat cunoştinţă dacă existau şi alte sate aeriene. Cum nu le lipseau muniţiile, hrana aveau să şi-o asigure cu vânat, mai ales că în ţinuturile din preajma lui Oubangui trăiau în număr mare diferite soiuri de^ antilope.

În seara celei de a doua zile de călătorie Khamis legă luntrea de un^ copac de pe mal pentru popasul de noapte.

În tot timpul drumului John Cort şi Max Huber îşi arătaseră recunoştinţa faţă de Lo-Mai, pentru care aveau un sentiment de caldă simpatie. între Lo-Mai şi băiat se născuse chiar o frăţească prietenie. Llanga nu resimţea nici o clipă deosebirile antropologice care îl puneau pe o treaptă mai înaltă de civilizaţie decât micuţul locuitor al pădurii.

John Cort şi Max Huber sperau să obţină de la Lo-Mai să-i însoţească până la Libreville. întoarcerea ar fi fost uşoară, coborând pe râul care trebuie că se vărsa în Oubangui. Mai rămânea de văzut dacă nu vor întâlni în drum alte viitori sau căderi de apă. Făcură primul popas în seara de 16 aprilie, după ce navigaseră cincisprezece ore. Khamis socotea că parcurseseră din ajun patruzeci-cincizeci de kilometri.

Hotărâră să-şi petreacă noaptea aici. După ce sfârşiră cu masa, Lo-Mai rămase de veghe, iar ceilalţi căzură într-un somn adânc şi odihnitor, netulburat de nici un incident.

Când se treziră, Khamis făcu pregătirile de plecare şi nu mai aveau decât să se suie în luntre şi să o pornească iar unde-i ducea curentul. Deodată văzură că Lo-Mai, ţinându-şi copilul de mână. aştepta pe mal.

John Cort şi Max Huber veniră lingă el şi prin semne îl rugară să-i întovărăşească.

Dar Lo-Mai clătină din cap şi cu o mână le arătă râul, iar cu cealaltă adâncimile pădurii.

Cei doi prieteni stăruiră cu gesturi din ce în ce mai lămuritoare pentru a fi înţelese de Lo-Mai. Voiau să-i ia pe el şi pe copil la Libreville. Totodată Llanga îl copleşea pe micuţ cu mângâieri, îl strângea în braţe şi îl săruta, încercând să-l tragă spre luntre. Dar Li-Mai rosti acest singur cuvânt: „Ngora!” Da, mama lui rămăsese în sat şi atât tatăl cât şi fiul doreau să se întoarcă lângă ea. Era o familie pe care nimic n-o putea despărţi!

După ce le dădură destulă hrană ca să le ajungă până la Ngala, Max Huber, John Cort, Khamis şi Llanga îşi luară rămas bun de la cei doi wagddi. Americanul şi francezul nu-şi ascunseră emoţia la gândul că nu le vor revedea niciodată pe cele două fiinţe atât de pline de bunătate şi duioşie omenească, indiferent dacă se aflau încă într-un stadiu inferior de civilizaţie. Iar Llanga izbucni chiar în plâns. Atunci ochii tatălui şi fiului se umplură de lacrimi.

— Ei bine, zise John Cort, te-ai încredinţat, în sfârşit, dragă Max, că aceste fiinţe sunt fiinţe omeneşti?

— Da, John, posedă surâsul şi lacrimile omului.

Luntrea o luă iar pe firul apei şi, la primul cot, Khamis şi tovarăşii lui mai făcură un ultim semn de adio lui Lo-Mai şi fiului său.

În zilele de 18, 19, 20 şi 21 aprilie coborâră cursul râului până la întâlnirea lui cu fluviul Oubangui. Curentul fiind foarte repede, străbătură probabil în acest timp încă 300 de kilometri de la Ngala până aici.

Foreloperul şi tovarăşii săi se aflau la vâltorile lui Zongo, aproape lângă unghiul care-l formează fluviul luând-o oblic spre sud. Era cu neputinţă să treci aceste viitori cu luntrea şi, pentru a putea naviga în aval, trebuiau să transporte barca pe o distanţă destul de mare pe uscat. Ar fi putut să meargă şi pe jos pe malul stâng al iui Oubangui străbătând porţiunea care desparte Congoul independent de Congoul francez. Dar, în locul unui marş anevoios, nu era mai bine cu luntrea? Câştigau timp şi-şi cruţau forţele. Din fericire Khamis ocoli greaua operaţie a cărării luntrei. După ce treci de vâltorile lui Zongo fluviul Oubangui e navigabil până la întâlnirea lui cu Congo. Merg destule nave pe aici, căci ţinutul nu-i lipsit de sate, târguri şi lăcaşe de misionari. Cei 500 de kilometri până la ţintă, John Cort, Max Huber, Khamis şi Llanga îi străbătură la bordul uneia dintre aceste ambarcaţii cărora a început să le vină în ajutor remorcarea cu aburi. Pe 26 aprilie se opriră lângă un târg de pe malul drept. Se odihniră şi, după ce-şi reveniră în urma oboselii şi încercărilor prin care trecuseră, sănătoşi şi voinici se simţiră în stare să facă cei 950 de kilometri, câţi mai rămâneau până la Libreville. Foreloperul se-ngriji să organizeze o caravană care, mergând drept spre vest, străbătu în 24 de zile întinsele câmpii congoleze.

Khamis şi tovarăşii lui mai făcură un ultim semn de adio.

Pe 20 mai John Cort, Max Huber, Khamis şi Llanga intrau pe uşa factoriei, aflată în afara oraşului. Acolo îşi găsiră prietenii care fuseseră foarte îngrijoraţi văzând că lipsesc aşa de mult şi neavând de şase luni nici o ştire de la ei. Cu toţii îi primiră cu braţele deschise.

Khamis şi Llanga nu se mai despărţiră de John Cort şi Max Huber. Pe băiat îl adoptaseră dinainte, iar Khamis fusese devotata lor călăuză în timpul acestei atât de aventuroase călătorii.

Ce avea să se-ntâmple cu doctorul Johausen? Şi cu satul aerian Ngala pierdut prin copacii Marii Păduri? Ei bine, mai devreme sau mai târziu, o expediţie va trebui, în interesul ştiinţei, să intre mai strâns în legătură cu ciudaţii wagddi. Cât despre doctorul nebun, dacă îşi va veni în minţi şi va fi adus înapoi la Malinba. cine ştie dacă nu va regreta vremea când domnea sub numele de Mselo-Tala-Tala.