XVII.

ÎN CE STARE ERA DOCTORUL JOHAUSEN?

John Cort îl întâlnise cândva pe doctorul Johausen la Libreville. Nu se putea înşela; sus-numitul doctor era cel ce domnea asupra tribului wagddi. Nimic mai uşor decât să povestim pe scurt începutul aventurii sale şi chiar să reconstituim întreaga poveste. Faptele se-nlănţuiau de la sine, fără întrerupere, pe drumul care mergea de la cuşca din pădure până la satul Ngala.

Cu trei ani în urmă, neamţul, dornic să reia încercarea prea puţin serioasă şi, în orice caz, nereuşită, a profesorului Garner, părăsise Malinba cu o escortă de negri ducând cu sine material, hrană şi muniţii pentru destulă vreme. Se ştie ce voia să facă în sudul Camerunului. Avea proiectul de neînchipuit să se stabilească în mijlocul maimuţelor pentru a le studia graiul. Dar nu destăinuise nimănui încotro o va lua, fiind foarte original, maniac şi, pentru a întrebuinţa o expresie destul de frecventă în limba vorbită,.pe jumătate ţicnit”.

Descoperirile lui Khamis şi ale tovarăşilor săi pe calea de-ntoarcere dovedeau neîndoios că doctorul ajunsese în pădure la locul unde curgea râul pe care Max Huber îl şi botezase cu numele său.

Construise o plută şi, după ce trimisese înapoi pe oamenii din escortă, se îmbarcase împreună cu indigenul rămas în slujba lui. Apoi amândoi coborâseră pe râu până la mlaştina la capătul căreia ridicaseră coliba cu parmalâc, adăpostită de copacii de pe malul drept. Aici încetau datele exacte cunoscute de ei despre peripeţiile doctorului Johausen. In ce priveşte urmarea, ipotezele se preschimbau acum în certitudini. Vă amintiţi că, atunci când cotrobăise prin cuşca goală, Khamis găsise o cutiuţă de aramă în care se afla un carnet. Notele se reduceau la câteva rânduri scrise cu creionul, la diverse date începând cu 27 iulie 1896 şi terminând cu 24 august al aceluiaşi an.

Exista deci dovada că doctorul debarcase pe 29 iulie.şi terminase locuinţa pe 13 august, stătuse în cuşca lui până la 25 ale lunii, adică în total 13 zile.

De ce o părăsise? Plecase de bună voie? Sigur că nu. Khamis, John Cort şi Max Huber ştiau acum că wagddii se-ncumetau uneori să meargă până la malurile râului. Nu ei erau cei care purtau dintr-un copac într-altul focurile ce luminau liziera pădurii când caravana ajunsese acolo? De aci se putea uşor trage concluzia că aceşti primitivi descoperiseră coliba profesorului, că-l luaseră cu material cu tot şi -l duseseră în satul aerian. Cât despre slujitorul indigen fugise probabil prin pădure. Dacă ar fi fost şi el dus la Ngala, John Cort, Max Huber şi Khamis cu siguranţă că l-ar fi întâlnit până acum, căci n-ar fi fost făcut şi el rege şi ţinut într-un palat. De altfel, în caz că s-ar fi aflat în sat, ar fi stat la ceremonia de azi lângă stăpânul său în calitate de demnitar sau – de ce nu? – de prim ministru.

Aşadar wagddii nu se purtaseră cu doctorul Johausen mai rău decât cu Khamis şi tovarăşii săi. Foarte probabil, dându-şi seama că are o minte mai luminată decât a lor, îl ridicaseră la rangul de rege – ceea ce li s-ar fi putut întâmpla şi lui John Cort ori Max Huber, dacă locul n-ar fi fost ocupat. Doctorul Johausen, Moş Oglindă (el îi iniţiase, fără îndoială, pe supuşii săi în aceste locuţiuni congoleze) se suise pe tronul wagddian sub numele de Mselo-Tala-Tala. Lucrul lămurea o mulţime de chestiuni până atunci aproape de neexplicat: de ce mai multe cuvinte din congoleză intraseră în limba fiinţelor pădurii împreună cu două sau trei vorbe nemţeşti, de ce ştiau să mânuiască flaşneta, de ce ştiau cum se confecţionează o serie de unelte precum şi de ce îşi însuşiseră unele practici ale lumii civilizate.

Iată ce îşi spuseră cei doi prieteni după ce se-nto'rseseră la coliba lor. Apoi îi împărtăşiră şi lui Khamis cele aflate.

— Ceea ce nu pot să-mi explic, adăugă Max Huber, e că doctorul Johausen nu s-a tulburat când a auzit că ne găsim în capitala regatului său. Cum? N-a trimis să fim aduşi în faţa lui… ba chiar mi se pare că nici n-a băgat de seamă în timpul ceremoniei că nu semănăm deloc cu supuşii lui!

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, Max, răspunse John Cort şi mi-e cu neputinţă să pricep de ce Mseio-Tala-Tala nu ne-a chemat să ne-nfăţişăm Ia palat.

— Poate că nu ştie că wagddii au prins pe cineva în partea asta a pădurii? interveni foreloperul.

— E posibil, dar cel puţin ciudat, declară John Cort. E la mijloc ceva ce-mi scapă şi va trebui să ne lămurim despre ce e vorba.

— Cum? întrebă Max Huber.

— Dacă vom căuta bine, vom găsi, răspunse John Cort. Din toate datele cunoscute până acum reieşea că doctorul Johausen, sosit în pădurea de la Oubangui pentru a trăi printre maimuţe, se afla în mâna unor fiinţe superioare antropoidului şi a căror existenţă nu fusese bănuită înainte. Nu i-a fost prea greu să-i înveţe să vorbească deoarece vorbeau dinainte, aşa că se mărginise să-i facă să rostească nişte cuvinte în germană şi congoleză. Apoi, dându-le câteva îngrijiri medicale dobândise, probabil, o anume popularitate care-l adusese pe tron. Şi, la drept vorbind, ce mare scofală era de vreme ce, după cum constatase John Cort, locuitorii din Ngala aveau o sănătate de fier, printre ei nu se număra nici un bolnav şi, aşa cum s-a mai spus, niciunul nu murise de la venirea străinilor în sat! în orice caz, trebuie să recunoaştem ca un merit că, deşi se afla un medic în această aşezare – un medic ajuns rege – mortalitatea nu părea să fi crescut.

Ce hotărâre trebuiau să ia în împrejurarea de faţă? Poziţia doctorului în Ngala nu avea să schimbe situaţia prizonierilor? Suveranul va şovăi oare să le redea libertatea dacă se vor înfăţişa înaintea lui şi-i vor cere să se întoarcă în Congo?

— Nu cred, rosti Max Huber, şi e foarte limpede ce avem de făcut… Pare foarte posibil ca să i se fi ascuns doctorului-rege prezenţa noastră aici. Să admitem chiar, deşi-i greu de crezut, că nu ne-a zărit în timpul ceremoniei, în mijlocul mulţimii… Ei bine, iată un motiv în plus să pătrundem în coliba regală.

— Când? întrebă John Cort.

— în seara asta şi de vreme ce e un rege adorat de popor, poporul îi va da ascultare şi nu numai că ne va da drumul, dar vom fi şi conduşi până la graniţă cu toate onorurile datorate unor semeni ai Măriei Sale, suveranul wagddiilor.

— Şi dacă refuză?

— De ce să refuze?

— Cine ştie, dragă Max? răspunse John Cort. Poate din cauze diplomatice!

— Ei bine, dacă refuză, exclamă Max Huber, îi voi spune că ar fi meritat cel mult să domnească asupra celor mai proşti dintre malaci şi că este inferior până şi ultimului dintre supuşii săi.

Despuiată de vorbirea fantezistă a lui Max Huber, propunerea nu trebuia nesocotită. Aveau o ocazie prielnică. Dacă la noapte serbarea se va întrerupe, nu-ncape îndoială că beţia se va prelungi. Trebuiau.să profite de această împrejurare care poate nu se va mai reînnoi aşa de repede. Dintre wagddii pe jumătate beţi, unii vor dormi adânc în bordeiele lor, alţii prin adâncul pădurii. Nici războinicii nu se sfiiseră să-şi dezonoreze uniforma bându-şi minţile… Astfel că reşedinţa regală nu va mai fi atât de bine păzită şi nu le va fi greu să ajungă la camera lui Mselo-Tala-Tala. Proiectul având şi aprobarea lui Khamis, care îi sfătuise totdeauna de bine, aşteptară să se lase noaptea şi beţia în sat să fie în toi. Se-nţelege de la sine că şi Kollo lua parte la serbare şi la ora aceea încă nu se-ntorsese.

Pe la nouă, Max Huber, John Cort, Llanga şi foreloperul ieşiră din coliba lor. Ngala era cufundat în întuneric. Ultimele licăriri ale faclelor răşinoase care ardeau în copaci se stinseseră. în depărtare şi dedesubtul satului se răspândea un zvon nedesluşit, în capătul celălalt al aşezării faţă de locul unde se găsea reşedinţa regelui. John Cort, Max Huber şi Khamis, în vederea unei ocazii de a fugi în seara asta, cu sau fără încuviinţarea Măriei Sale, îşi luaseră cu ei carabinele şi-şi umpluseră buzunarele cu toate cartuşele din cutie. Într-adevăr, dacă erau surprinşi, aveau să fie nevoiţi să dea glas armelor – un grai pe care wagddii probabil nu-l cunoşteau.

Tuspatru păşeau printre colibe, din care cea mai mare parte păreau goale. Când ajunseră în piaţă, şi aceasta era pustie şi cufundată în întuneric. O singură lumină se vedea, la fereastra colibei regale.

— Nimeni, remarcă John Cort.

Într-adevăr nimeni, nici măcar în faţa locuinţei lui Mselo-Tala-Tala. -

Raggi şi războinicii săi îşi pâraiseră postul şi în noaptea asta suveranul nu mai era păzit de nici un străjer. Poate, însă, că lângă Măria Sa se găseau vreo câţiva „şambelani de serviciu” şi nu era bine să nu ţii seama de ei. Dar Khamis şi tovarăşii săi socoteau prilejul prea ispititor. Norocul îi făcuse să ajungă fără a fi zăriţi la reşedinţa regală, trebuiau să încerce să intre. Târându-se de-a lungul crengilor, Llanga înainta până la uşă şi văzu că ajunge s-o împingi ca să pătrunzi înăuntru. într-o clipită, John Cort, Max Huber şi Khamis fură lângă el. Câteva minute, înainte de a intra, ciuliră urechile, gata, la nevoie, să bată în retragere. Nu se auzea nici un zgomot nici afară, nici înăuntru. Atunci Max Huber se-ncumetă primul şi trecu pragul. Tovarăşii săi îl urmară şi închiseră uşa după ei. Două încăperi alăturate alcătuiau întreaga locuinţă a lui Mselo-Tala-Tala.

În cea dintâi unde era întuneric nu se afla nimeni. Khamis îşi lipi ochiul de uşa ce dădea spre camera a doua, uşă destul de prost prinsă, prin crăpătură strecurându-se fâşii de lumină. în această odaie se găsea doctorul Johausen pe jumătate întins pe o canapea. Era limpede că divanul şi câteva din celelalte mobile aflate aici fuseseră luate din cuşca doctorului şi aduse la Ngala odată cu proprietarul lor.

— Să intrăm, rosti Max Huber.

La zgomotul pe care-l făcură când pătrunseră în încăpere, doctoiul Johausen se ridică şi întoarse capul. Poate-l treziseră din somn. Oricum, prezenţa lor nu păru să-i facă nici un fel de impresie.

— Doctore Johausen, tovarăşii mei şi cu mine venim să aducem cinstire Măriei Tale, rosti John Cort în nemţeşte.

Doctorul nu răspunse. înţelesese ce-i spusese americanul? Sau îşi uitase propria-i limbă după ce trăise trei ani în mijlocul tribului wagddii?

— Mă auziţi? reluă John Cort. Suntem nişte străini care am fost aduşi la Ngala…

Nici de data aceasta doctorul nu le dădu nici un răspuns. Părea să-i privească fără să-i vadă, să-i audă fără să priceapă ce-i spun. Nu făcea nici o mişcare, nici un gest, ca şi cum ar fi fost buimac.

Max Huber se apropie şi, lăsând deoparte orice respect faţă de suveran, îl luă de umeri şl —î scutură cât putu de tare. Măria Sa făcu o strâmbătură de care nu s-ar fi lepădat nici cel mai scofâlcit mândrii de la Oubangui. Max Huber îl scutură din nou. Măria Sa scoase limba la el.

— Să se fi smintit? zise John Cort.

— Da1; e nebun, pe legea mea, nebun de legat, declară Max Huber.

Da… doctorul Johausen îşi pierduse minţile. Pe jumătate ţicnit când plecase din Camerun, starea i se agravase de când fusese adus la Ngala. Şi cine ştie dacă nu boala lui mintală îi făcuse pe wagddii să-l creadă vrăjitor, depozitarul unei forţe supreme şi, ca s-o îmbuneze, să-l proclame rege? Adevărul era că bietul doctor nu mai ştia pe ce lume se află. Iată de ce nu-i păsa de prezenţa a patru străini în sat şi nu-i deosebise de wagddii.

— Nu putem lua decât o singură hotărâre, zise Khamis. N-avem cum să ne bizuim pe cuvântul acestui smintit pentru a ne dobândi libertatea

— Fireşte că nu! încuviinţă John Cort.

— Şi wagddii nu ne vor lăsa de bună voie să plecăm, adăugă Max Huber. Ne vor ţine veşnic aici. Deci, fiindcă avem prilejul să scăpăm, să fugim cât mai repede.

— Chiar acum, zise Khamis, cât e noapte…

— In starea de beţie în care se găsesc locuitorii satului…

— Haideţi, rosti Khamis îndreptându-se spre prima cameră. Să încercăm să ajungem la scară şi s-o tulim prin pădure.

— S-a înţeles, răspunse Max Huber, dar… doctorul…

— Doctorul? exclamă mirat Khamis.

— Nu-l putem lăsa aici ca rege nebun al wagddiilor… Datoria noastră este să-l eliberăm…

— Desigur, dragul meu Max, încuviinţă John Cort. Dar nefericitul nu mai e în toate minţile, se va împotrivi fără îndoială…: Şi dacă refuză să ne urmeze…

— Să încercăm, răspunse Max Huber apropiindu-se de doctor. Grăsanul ăsta, vă-nchipuiţi că nu era uşor de urnit şi, dacă nu voia, cum să reuşeşti să-l scoţi din colibă? Khamis şi John Cort. alăturându-se lui Ma.x Huber, îl apucară pe doctor de braţ. Dar acesta, încă foarte puternic, îi împinse cât colo şi se culcă înapoi, întin/.îndu-se cât era de lung şi dând din picioare ca un crustaceu răsturnat pe spate.

— La naiba! zise Max Huber, are aceeaşi greutate ca Tripliciul*.

— Doctore Johausen! mai strigă o dată John Cort.

Drept orice răspuns, doctorul se scarpină în cap cum ar fi făcut-o iubitele lui maimuţe.

Nu le mai rămânea decât să părăsească fără el reşedinţa regală. Din nenorocire, tot strâmbându-se, Măria Sa se apucase să răcnească şi încă aşa de tare, că nu se putea să nu-l fi auzit cineva, dacă vreun wagddi se găsea prin apropiere. Să mai piardă timp, chiar numai câteva clipe, însemna să scape o ocazie atât de favorabilă cu care se putea să nu se mai întâlnească… Cine ştie dacă Raggi şi războinicii săi nu se şi puseseră în mişcare, alergând către coliba regală? Situaţia străinilor, surprinşi în reşedinţa lui Mselo-Tala-Tala, s-ar înrăutăţi, fără îndoială, şi ar fi siliţi să renunţe la orice speranţă de a-şi redobândi libertatea. »

Khamis şi tovarăşii săi îl lăsară aşadar pe doctor acolo unde îl găsiseră şi deschizând uşa se repeziră afară din „palat”.