Capitolul I

CE SE ÎNTÂMPLĂ PE MELEAGURILE NOASTRE.

Şiragul de creste ce brăzdează, paralel cu litoralul american al Oceanului Atlantic, statele Carolina de Nord, Virginia, Maryland, Pennsylvania şi New York e cunoscut deopotrivă sub numele de Munţii Allegheny sau Munţii Apalachas, fiind format din două lanţuri deosebite, adică din Munţii Cimberland spre vest şi Munţii Albaştri spre est.

Dacă acest sistem orografic, cel mai important din cuprinsurile mai sus-arătate ale continentului american de nord, se desfăşoară pe o lungime de aproape nouă sute de mile sau o mie şase sute de kilometri, în schimb nu depăşeşte în medie altitudinea de şase mii de picioare, punctul culminant fiind atins de Muntele Washington18.

Alcătuit ca o coloană vertebrală ale cărei extremităţi sunt scăldate pe de o parte de apele fluviului Alabama, iar de cealaltă parte de valurile golfului Saint Lawrence, Munţii Allegheny nu sunt decât prea puţin cercetaţi de alpinişti. Înălţimile lor nu se profilează în păturile superioare ale atmosferei şi deci nu sunt menite să-i atragă în aceeaşi măsură ca atâtea falnice piscuri de pe meleagurile Lumii Vechi sau a celei Noi. Şi totuşi există un punct printre altele de-a lungul acestei învăluiri de culmi, aşa-numitul Great-Eyry, pe care turiştii nu l-ar fi putut escalada şi care părea să fie, ca să zicem aşa, inaccesibil.

De altmintcri, cu toate că amatorii de ascensiune îl nesocotiseră până atunci, într-un răstimp destul de scurt, Great-Eyry avea nu numai să trezească atenţia, dar chiar să stârnească îngrijorarea tuturor, pentru anumite motive de un ordin cu totul special, pe care mă simt dator să vi le împărtăşesc de la începutul istorisirii de faţă.

Iar dacă mi-am atribuit şi mie un rol în această poveste, trebuie să ştiţi c-am făcut-o numai pentru că eu însumi am fost îndeaproape amestecat, aşa cum se va vedea mai încolo, luând parte la unul dintre cele mai extraordinare evenimente, la care secolului douăzeci îi va fi fost, fără îndoială, sortit să asiste. Până şi eu am ajuns să mă întreb câteodată dacă într-adevăr a avut loc, dacă lucrurile s-au petrecut chiar aşa cum mi le înfăţişează memoria sau, mai bine zis, imaginaţia mea. Fiind însă în serviciul poliţiei din Washington, cu titlul de inspector principal, îndemnat pe de altă parte de o instinctivă curiozitate pe care, trebuie să vă spun, firea mea o manifestă în cel mai înalt grad, cum, de asemenea, de cincisprezece ani încoace mi-a fost dat să particip la atâtea şi atâtea peripeţii de tot felul, încredinţându-mi-se adesea diverse misiuni secrete, pentru care aveam, de altminteri, o deosebită înclinaţie, nu-i de mirare că şefii mei m-au împins într-o aventură atât de neverosimilă, în care aveam de înfruntat cele mai neguroase mistere. Numai că e neapărat necesar ca, din clipa când voi începe să-mi deapăn povestirea, să fiu crezut pe cuvânt. Fiindcă singura mărturie pe care o pot aduce în legătură cu aceste întâmplări prodigioase este a mea. Dacă se va găsi cineva care să nu-mi dea crezare, n-are decât să nu-mi dea crezare şi gata!

Great-Eyry, ca să fiu mai precis, se află situat în rândul pitoreştilor înălţimi ale Munţilor Albaştri ce se profilează în partea occidentală a statului Carolina de Nord. Spinarea lui rotunjită se zăreşte destul de lămurit la ieşirea din Morganton, un târguşor situat lângă Satawba-river, chiar pe malul apei, şi mult mai limpede încă de la marginea satului Pleasant-Garden, care se află cu câteva mile mai aproape de poalele lui.

Dar, în definitiv, ce este acest Great-Eyry?… În ce măsură denumirea pe care i-au dat-o locuitorii ţinuturilor din vecinătatea Munţilor Albaştri e sau nu îndreptăţită?… Că aceştia din urmă au fost numiţi aşa din pricină că, în anumite condiţii atmosferice, reliefurile lor se înveşmântă într-un văl azuriu, e de la sine înţeles. Înseamnă, aşadar, că de vreme ce pentru toată lumea Great-Eyry este un cuib de vulturi, aici îşi găsesc adăpost pajurele, hultanii sau condorii?… Să fie oare un sălaş cu precădere îndrăgit de marile zburătoare ale acestor plaiuri? Le-a văzut cineva plutind în stoluri gălăgioase deasupra acestui bârlog, până la care doar ele pot răzbate?… Nu, ce-i drept; de altminteri nici nu se arată a fi mai numeroase prin partea locului decât prin celelalte coclauri ale Munţilor Ailegheny. Dimpotrivă, chiar, după cum s-a observat, sunt zile când, apropiindu-se de Great-Eyry, păsăretul pare a fi îndemnat mai curând a face calea întoarsă şi, după ce-i dă câteva târcoale în zbor, se grăbeşte să se împrăştie în toate direcţiile, împânzind văzduhul cu larma sa asurzitoare.

De unde i-o fi venit atunci numele de Great-Eyry? N-ar fi fost, oare, mai potrivit să i se spună „zănoagă” ca pretutindeni unde se găsesc asemenea văgăuni prin regiunile muntoase? Probabil că şi aici, între pereţii înalţi de stâncă ce-o înconjoară, se cască o căldare adâncă şi largă şi cine ştie, chiar, dacă nu cumva pe fundul ei se află şi un lăculeţ sau un iezer alimentat de ploile şi de zăpezile de peste iarnă, aşa cum există atâtea altele răspândite pe plaiurile munţilor Apalachas, la diferite altitudini, ca pretutindeni în Lumea Veche, ca şi în Lumea Nouă, în diverse sisteme orografice?… Şi nu s-ar cuveni, aşadar, ca, de aci încolo, să figureze ca atare în nomenclaturile geografice…?

În fine, ca să discutăm toate ipotezele posibile, nu s-ar fi putut oare să fi fost acolo craterul unui vulcan care zăcea de mult toropit de un somn adânc şi, în cazul acesta, cine ştie dacă într-o bună zi vulcanul cu pricina n-avea să se trezească iar la viaţă, sub năvala unor răbufniri din adânc?… Nu cumva vecinătăţile lui se puteau aştepta orişicând la nişte urgii asemănătoare cu cele provocate de vulcanul Krakatau sau de năprasnicele dezlănţuiri ale Muntelui Pleşuv? În eventualitatea că s-ar fi aflat acolo un lac, nu există iarăşi un motiv de îngrijorare la gândul că apele acestuia ar fi putut să pătrundă în măruntaiele pământului şi, în contact cu focul central, să se vaporizeze, ameninţând cuprinsurile statului Carolina cu o erupţie de o intensitate egală cu aceea care a avut loc în 1902 în Martinica?

Fapt este că această ultimă ipoteză era sprijinită de anumite simptome, recent observate, ce dădeau în vileag prezenţa unei activităţi vulcanice, manifestată prin vaporii de apă emanaţi. Ba chiar într-un rând ţăranii care munceau pe câmp auziseră nu ştiu ce zgomote înfundate, fără să-şi poată explica de unde veneau.

Snopi de flăcări izbucniseră uneori, noaptea.

Great-Eyry începuse să fumege, iar când vântul abătuse trâmbele de aburi spre est, în urma lor, pe pământ, rămăseseră dâre de cenuşă sau de funingine. În sfârşit, în negura nopţii, flăcările, cu searbăda lor licărire răsfrântă de norii ce pluteau deasupra pământului, la o mică înălţime, învăluiau întregul ţinut într-o lumină sinistră.

Faţă de asemenea fenomene ciudate, nu-i de mirare dacă populaţia din partea locului era stăpânită de cele mai serioase temeri. Iar temerile astea se împleteau cu nevoia stăruitoare de a şti cu tot dinadinsul despre ce era vorba. Ziarele din Carolina întreţineau fără încetare vâlva în jurul aşa-numitului „mister” al muntelui Great-Eyry. Şi se întrebau dacă o asemenea vecinătate nu constituia un pericol pentru locuitori… Articolele lor stârneau deopotrivă curiozitatea şi neliniştea – curiozitatea celor care, fiind în afara oricărei primejdii, manifestau un interes deosebit pentru fenomenele naturale, neliniştea celor care puteau să cadă oricând victime, în cazul că ar fi existat, într-adevăr, o ameninţare din partea acestor fenomene pentru ţinuturile înconjurătoare. Şi marea majoritate a celor din urmă o alcătuiau locuitorii unor târguşoare ca Pleasant-Garden şi Morganton şi ai satelor sau ai numeroaselor ferme răspândite la poalele Munţilor Apalachas.

Fără îndoială, erau suficiente motive să regretăm că alpiniştii nu-şi dăduseră încă osteneala să pătrundă în creierii muntelui Great-Eyry. Nimeni până atunci nu trecuse peste meterezele stâncilor ce-l împresurau din toate părţile şi, poate, chiar nici nu se afla undeva vreo trecătoare pe unde s-ar fi putut răzbate în interior.

Să nu fi existat totuşi nici o altă culme prin apropiere, vreun pisc sau chiar un ţanc de stâncă din vârful căruia ochiul ar fi putut să aibă o privelişte cuprinzătoare asupra muntelui Great-Eyry, cercetând tot întinsul plaiurilor lui?… Nu, şi pe o rază de câţiva kilometri, altitudinea lui nu era nicăieri depăşită. Vârful Wellington, unul din cele mai înalte vârfuri ale Munţilor Allegheny, se afla mult prea departe.

De astă dată însă era absolut necesar să se efectueze o recunoaştere cât mai amănunţită a lui Great-Eyry. În interesul întregului ţinut, trebuia să se ştie dacă nu ascundea cumva craterul unui vulcan şi dacă partea occidentală a statului Carolina nu putea fi ameninţată de o eventuală erupţie. Se cuvenea deci să se facă oricum o încercare de a-l escalada ca să se descopere, în sfârşit, cauza fenomenelor observate.

Înainte însă de orice tentativă, despre care toată lumea ştia că era cât se poate de dificilă, se ivi un prilej care oferea posibilitatea neîndoielnică de a cerceta structura intimă a vârfului Great-Eyry, fără a se mai face ascensiunea lui.

Pe la începutul lui septembrie, anul acesta, un aerostat urma să-şi ia zborul din Morganton având ca pasager pe aeronautul Wilker. Profitând de briza ce sufla dinspre est, balonul avea să fie mânat spre Great-Eyry şi, după toate probabilităţile, trebuia să treacă peste creasta muntelui. Şi atunci, când va fi ajuns la o înălţime de câteva sute de picioare deasupra lui, Wilker putea să-l examineze în voie cu ajutorul unei lunete puternice, cercetându-l până în cele mai adânci ascunzişuri, în aşa fel încât să-şi dea seama dacă într-adevăr în mijlocul falnicelor steiuri de piatră se deschidea gura unui vulcan. De fapt asta şi era problema cea mai importantă. Din clipa în care va fi fost rezolvată, se putea şti cu certitudine dacă ţinuturile din preajmă aveau motive să se teamă de vreo erupţie într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

Ascensiunea fu executată după programul stabilit. Un vânt statornic, de intensitate mijlocie, cerul senin. Pâclele dimineţii tocmai se risipiseră în bătaia razelor strălucitoare ale soarelui. Aeronautul avea deci posibilitatea să scotocească cu privirea coclaurile muntelui pe tot întinsul lor, bineînţeles cu condiţia ca să nu fie învăluite în ceaţă. Şi dacă, într-adevăr, se aflau emanaţii de aburi, era exclus să nu le observe, în cazul acesta, prin forţa împrejurărilor, trebuia să admitem existenţa unui vulcan în punctul respectiv al Munţilor Albaştri, vulcan al cărui crater era însuşi vârful Great-Eyry.

La început balonul se ridică la o altitudine de o mie cinci sute de picioare, ca să rămână apoi locului nemişcat timp de un sfert de oră. La înălţimea aceea nu se mai simţea suflarea brizei ce adia, sprintenă, la suprafaţa pământului. Dar ce cumplită decepţie! Nu trecu mult şi aerostatul se urni din loc, antrenat de un alt curent atmosferic, îndreptându-se spre est. Ajunse astfel să se îndepărteze de crestele munţilor, şi nimeni nu era atât de naiv ca să spere că s-ar mai putea întoarce din drum. Curând locuitorii târguşorului avură parte să-l vadă pierzându-se în zare, ca să afle ceva mai târziu că balonul aterizase în împrejurimile oraşului Raleigh din Carolina de Nord.

Dat fiind că încercarea dăduse greş de astă dată, hotărâră s-o reînnoiască în condiţii mai prielnice. Şi pe bună dreptate, căci nu mai trecu mult şi răbufnirile se auziră iarăşi, însoţite de fumegări întunecate ca o pâclă de funingine şi de o lumină pâlpâitoare, ce făcea să licărească norii. E lesne de înţeles deci pentru ce îngrijorarea localnicilor nu putea fi împrăştiată, vecinătăţile rămânând mai departe sub ameninţarea de fiece clipă a unor fenomene seismice sau vulcanice.

Iată însă că, în primăvara aceluiaşi an, la începutul lunii aprilie, temerile mai mult sau mai puţin nedesluşite de până atunci avură motive destul de temeinice ca să sporească, preschimbându-se în spaimă. Iar ziarele locale se grăbiră a împărtăşi cu promptitudine groaza manifestată de cetăţeni. Întreaga regiune cuprinsă între munţi şi orăşelul Morganton stătea cu frica în sân, în aşteptarea unui apropiat cataclism.

În noaptea dintre 4 şi 5 aprilie locuitorii din Pleasant-Garden fură treziţi din somn de o hurducătură puternică, urmată de un vacarm asurzitor. Vă închipuiţi ce panică nestăpânită îi cuprinse la gândul că, probabil, se surpase în partea locului o bucată întreagă din lanţul muntos. Ieşiră toţi buzna din casă, gata să-şi ia lumea în cap de teamă să nu vadă căscându-se deodată sub ochii lor un abis uriaş, în care s-ar fi mistuit fără urme toate fermele, toate aşezările omeneşti, pe o rază de zece sau cincisprezece mile jur împrejur.

Era o noapte neagră ca păcura. Nori grei şi îndesaţi coborâseră asupra câmpiei, acoperind-o ca un tavan. Ziua-n amiaza mare chiar, crestele Munţilor Albaştri ar fi rămas ascunse ochiului.

Era o asemenea întunecime, încât nu puteai vedea la doi paşi, nici răspunde la chemările ce se învălmăşeau din toate părţile. Pâlcuri, pâlcuri, bărbaţi, femei şi copii orbecăiau înspăimântaţi, în căutarea drumurilor bătute, şi se îmbrânceau într-o hărmălaie năucitoare. Ici şi colo se auzeau glasuri înfricoşate:

— Cutremur de pământ!

— Trebuie să fie o erupţie…!

— Unde?

— Pe Great-Eyry…

Şi până la Morganton se răspândi zvonul că o ploaie de pietre, de lavă şi de cenuşă vulcanică se abătuse asupra câmpiei.

Măcar unul dintre ei ar fi putut totuşi să observe că, în cazul în care ar fi fost vorba de o erupţie vulcanică, zgomotele s-ar fi înteţit din ce în ce. După cum, tot aşa, ar fi trebuit să apară limbi de flăcări pe creasta munţilor. În bezna nopţii, şuvoaiele incandescente de lavă n-ar fi scăpat nici ele privirii spectatorilor. Nimănuia însă nu-i trecuse prin minte aşa ceva şi, cotropiţi de spaimă cum erau, susţineau cu toţii sus şi tare că la ei în casă se simţiseră zguduiturile pământului. Dacă nu cumva, cine ştie, zdruncinătura nu va fi fost pricinuită de căderea unui bloc de piatră, ce se va fi desprins de undeva, din coastele munţilor.

Toată lumea stătea la pândă cu frica în sân, gata s-o rupă la fugă spre Pleasant-Garden sau Morganton.

Trecu astfel o oră încheiată, în care nu se mai întâmplă nimic nou. Abia dacă o suflare de vânt, zăgăzuită în parte de baricada Munţilor Apalachas, adia dinspre vest, prin frunzişul ţepos al coniferelor, ce creşteau înţesate prin văgăunile mlăştinoase.

Nu mai era deci nici un motiv de panică şi cetăţenii se pregăteau să se întoarcă iarăşi acasă. Pe cât se părea, nu mai aveau de ce să se teamă, deşi abia aşteptau toţi să se lumineze de ziuă.

Nu mai încăpea nici o îndoială că, undeva pe înălţimi, povârnişul începuse să se surpe şi cine ştie ce colos de stâncă se prăvălise din creştetul muntelui Great-Eyry. Lucrul acesta putea fi constatat cu uşurinţă atunci când aveau să mijească zorile, cercetându-se terenurile de la poalele munţilor, pe o distanţă de câteva mile.

Pe la orele trei dimineaţa însă o nouă alarmă: limbi de flăcări ţâşniseră deasupra crestei stâncoase. Scăldaţi în văpăi, norii iluminau văzduhul pe un larg cuprins. În acelaşi timp se auzeau nişte pârâituri.

Să fi fost oare un incendiu izbucnit din senin pe culmi şi, dacă era aşa, care putea fi pricina?… În nici un caz nu fusese iscat de focul ceresc… Nici o scăpărare de fulger nu înfiora atmosfera. Ce-i drept, avea cu ce să fie alimentat. La înălţimea unde bântuia, Munţii Allegheny sunt încă acoperiţi de păduri, atât pe versantele piscurilor Cumberland, cât şi pe coastele Munţilor Albaştri. Sunt foarte multe specii de arbori ce cresc prin părţile acestea, chiparoşi, palmieri, precum şi alte esenţe cu frunze persistente.

„Erupţie!… erupţie…!” se auzea strigându-se pretutindeni.

Într-adevăr, deci, Great-Eyry era craterul unui vulcan din sânul muntelui! Stins de cine ştie când, de ani şi ani de zile sau poate chiar de veacuri, începuse iarăşi a vărsa flăcări? Şi atunci probabil că vâlvătaia ce izbucnise avea să aducă cu sine o ploaie de pietre incandescente, un potop de materii eruptive?… Ce mai lipsea, aşadar, ca lava să se reverse ca un puhoi sau o avalanşă de foc şi să prefacă în scrum, mistuind tot ce ar fi întâlnit în cale, târguri, sate şi ferme, într-un cuvânt, tot ce se afla pe vastele întinsuri ale ţinutului, măturând ogoare, păduri şi câmpii până dincolo de Pleasant-Garden sau de Morganton…?

De astă dată panica se dezlănţui de-a binelea şi nimic n-ar mai fi putut s-o stăvilească. Înnebunite de spaimă, femeile îşi luară odraslele şi o porniră de-a valma pe drumuri, mergând tot înainte spre est, mânate de acelaşi gând: să se îndepărteze cât mai repede cu putinţă de teatrul acestor frământări tectonice. Părăsindu-şi casele, mulţi dintre locuitori îşi îndesau în boccele tot ce aveau mai de preţ şi lăsau slobode animalele din ogradă, cai, vite, oi, care o apucau razna, înspăimântate, care-ncotro. Vă închipuiţi ce harababură putea să işte tot vălmăşagul ăsta de oameni şi dobitoace, în toiul unei nopţi negre ca păcura, prin pădurile primejduite de focul vulcanului, în preajma mlaştinilor ce ameninţau să-şi umfle apele, revărsându-se!… Ba chiar şi pământul pe care călcau nu putea, oare, din clipă în clipă, să se scufunde sub picioarele fugarilor?… Mai aveau timp să scape cu viaţă, dacă un puhoi de lavă incandescentă, cât toate zilele de mare, rostogolindu-se pe faţa câmpiei, le-ar fi tăiat la un moment dat drumul, zădărnicindu-le orice încercare de fugă…?

Totuşi unii dintre fermierii mai cuprinşi din regiune, oameni mai chibzuiţi, nu se arătau câtuşi de puţin grăbiţi să se amestece cu gloata de oameni înfricoşaţi, pe care se străduiseră în zadar să-i ţină în frâu.

Plecaţi în cercetare la faţa locului, în momentul când ajunseră la o milă distanţă de poalele muntelui, fermierii constatară că viitoarea începuse să se potolească, iar până la urmă, probabil, să se stingă cu totul. La drept vorbind, după toate semnele, împrejurimile nu păreau ameninţate de vreo erupţie vulcanică. Nici o piatră nu ţâşnea în văzduh, nicăieri lava nu-şi croia drum la vale, scurgându-se pe povârnişul muntelui, nici un zgomot nu se auzea cutreierând adâncurile pământului… Aşadar, niciuna din manifestările unor perturbaţii seismice în stare să răvăşească într-o clipă o ţară întreagă.

Se constată deci un lucru, în privinţa căruia nu mai încăpea nici o îndoială: că focul, ce izbucnise după meterezele muntelui Great-Eyry, începuse să descrească în intensitate. Norii învăpăiaţi de incendiu răspândeau o lumină din ce în ce mai searbădă şi curând cuprinsurile aveau să fie din nou cufundate în beznă până la revărsatul zorilor. În vremea asta, droaia de fugari făcuse popas într-un loc destul de îndepărtat unde se socotea ferită de orice primejdie. Încetul cu încetul însă oamenii începură să se întoarcă din drum şi, înainte de a se fi crăpat de ziuă, în mai multe sate şi, pe ici, pe colo, în câte o fermă, lumea se înapoiase acasă.

Pe la orele patru dimineaţa, abia dacă se mai zăreau mijind unele pâlpâiri de lumină pe creste. Incendiul era pe cale să se stingă, nemaiavând pesemne ce mistui şi, deşi nu se puteau încă şti precis cauzele, era de presupus totuşi că n-o să mai izbucnească.

În orice caz, după toate probabilităţile, Great-Eyry nu fusese locaşul unor fenomene vulcanice. Aşa stând lucrurile, cetăţenii din împrejurimi nu păreau să mai fie la cheremul unei erupţii ori al unui cutremur de pământ.

Către orele cinci dimineaţa însă un freamăt ciudat se răspândi în aer, adiind dinspre munţi, de sus, de pe înălţimile cufundate încă în negura nopţii, aşa ca un gâfâit ritmic însoţit de o viguroasă bătaie de aripi. Şi poate că, dacă ar fi fost în faptul zilei, lumea de prin sate şi de pe Ia ferme ar fi avut prilejul să vadă trecând în zbor o uriaşă pasăre de pradă, un fel de monstruos gigant al văzduhului, care se desprinsese de pe Great-Eyry, îndreptându-se ca o săgeată spre est!