Capitolul II.

LA MORGANTON.

În ziua de 27 aprilie am descins în oraşul Raleigh, capitala statului Carolina de Nord, venind dinspre Washington, de unde plecasem în ajun.

Cu două zile înainte, directorul general al poliţiei mă chemase la el în birou. Şeful mă aştepta cu o oarecare nerăbdare. Redau mai jos convorbirea pe care am avut-o cu acest prilej şi care a determinat plecarea mea:

— John Strock, mă luă el în primire din capul locului, sper c-ai rămas acelaşi agent isteţ şi devotat, aşa cum, în repetate rânduri, am putut constata cu toţii, în urma dovezilor de iscusinţă şi devotament pe care le-ai dat până acum…?

— Nu cred că eu aş fi cel mai indicat, domnule Ward, îi răspunsei închinându-mă, să mă pronunţ dacă am pierdut sau nu ceva din iscusinţa pe care spuneţi c-am dovedit-o… cât despre devotament, vă pot asigura c-a rămas cu totul la dispoziţia dumneavoastră…

— Nu mă îndoiesc, continuă domnul Ward. O singură întrebare numai şi am terminat, o întrebare însă de astă dată ceva mai precisă: ai rămas oare acelaşi om pe care l-am cunoscut până acum, adică un om însufleţit de cea mai vie curiozitate, dornic de a lămuri cu orice preţ un mister…?

— Acelaşi, domnule Ward.

— Şi curiozitatea asta instinctivă a dumitale nu crezi c-a început să dea semne de oboseală, după ce atâta vreme te-ai lăsat călăuzit de ea…?

— Câtuşi de puţin.

— Ei, atunci, Strock, uite ce vreau să-ţi spun.

Domnul Ward, bărbat de vreo cincizeci de ani pe atunci, cu o inteligenţă cât se poate de pătrunzătoare, era un om deosebit de capabil, aşa cum şi trebuia, pentru a fi pe deplin corespunzător importantelor atribuţii pe care le avea de îndeplinit. În câteva rânduri îmi încredinţase unele misiuni dificile de care mă achitasem, chiar în chip mulţumitor atunci când fuseseră interese politice în joc, aşa încât mă privea cu ochi buni. Din păcate însă, de câteva luni nu se mai ivise nici un prilej ca să-mi reiau activitatea şi mărturisesc că mă simţeam destul de prost să stau aşa, cu mâinile în sân. Aşteptam deci cu oarecare nerăbdare să aflu mai degrabă ce anume avea să-mi comunice domnul Ward. Nu mă îndoiam că era vorba de ceva serios şi că aveam iarăşi ocazia să mă apuc de treabă.

Iată în ce chestiune mă chemase şeful poliţiei să-mi vorbească, o chestiune la ordinea zilei, cu care îşi bătea capul opinia publică, nu numai în Carolina de Nord sau în statele învecinate, dar pe tot cuprinsul Americii.

— Cred că ai auzit şi dumneata, nu-i aşa, începu dânsul, de cele întâmplate într-o anumită porţiune a Munţilor Apalachas, undeva în apropiere de un târguşor cu numele de Morganton…?

— Bineînţeles, domnule Ward, ba sunt convins chiar că asemenea fenomene puţin obişnuite, ca să zic aşa, îndeplinesc toate condiţiile pentru a stârni curiozitatea, fie şi a celor mai puţin curioşi decât mine…

— Că într-adevăr e ceva neobişnuit la mijloc, dacă nu chiar ciudat, nu mai încape nici o îndoială, Strock. Se naşte însă întrebarea dacă nu cumva aşa-numitele fenomene observate pe Great-Eyry ar putea constitui o primejdie pentru locuitorii din ţinutul respectiv, dacă nu sunt, adică, simptomele premergătoare ale unei erupţii vulcanice sau ale unui cutremur de pământ…

— Tot ce se poate, domnule Ward…

— Avem, aşadar, tot interesul, Strock, să ştim despre ce-i vorba. Dacă în faţa unei situaţii ce intră în categoria fenomenelor naturale ne găsim, pur şi simplu, lipsiţi de orice mijloace, cei în cauză ar trebui totuşi avertizaţi la timp în privinţa pericolului ce-i ameninţă.

— Asta-i datoria autorităţilor, domnule Ward, adăugai eu. Ar fi necesar să desluşim ce se întâmplă acolo sus…

— Ai dreptate, Strock, numai că, din păcate, pe cât se pare, e o treabă din cale-afară de anevoioasă. La tot pasul ai să întâlneşti prin partea locului pe câte cineva care să-ţi spună că nu există om pe lume care să se poată căţăra pe stâncile de pe Great-Eyry, pentru a pătrunde în creierul munţilor… Dar, mă întreb eu, s-a încumetat oare vreodată un om să facă isprava asta şi în condiţii care să-i asigure izbânda?… Parcă nu-mi vine să cred. Dimpotrivă, părerea mea e că o asemenea încercare, făcută în mod serios, nu poate avea decât un rezultat mulţumitor.

— Nimic nu e imposibil, domnule Ward, şi dacă nu s-a făcut încă nimic, probabil e numai din pricina cheltuielilor…

— Cheltuieli pe deplin îndreptăţite, Strock, şi de care nici nu trebuie să ţii seama când e vorba să linişteşti populaţia unui ţinut întreg sau s-o pui în gardă în eventualitatea unei catastrofe, pe care ar putea-o evita… Dar o fi chiar aşa cum se spune că Great-Eyry e ca o fortăreaţă ale cărei ziduri nimeni nu le poate escalada?… Cine ştie dacă nu s-o fi aciuat acolo o bandă de tâlhari, în bârlogul căreia nu se poate pătrunde decât prin anumite locuri, pe nişte potecuţe cunoscute numai de ea…?

— Cum?… Aveţi cumva vreo bănuială, domnule Ward, că nişte tâlhari…

— Se prea poate să mă înşel, Strock; nu este exclus ca tot ce se întâmplă prin partea locului să se datoreze unor cauze fireşti… Ei, uite, tocmai asta vrem şi noi să aflăm, cât mai precis şi în cel mai scurt timp.

— Îmi permiteţi să vă pun o întrebare, domnule Ward?

— Spune, Strock.

— După ce Great-Eyry va fi fost cercetat şi vom fi ajuns să cunoaştem care este cauza acestor fenomene, în cazul când există acolo craterul unui vulcan şi orişicând o erupţie ar fi iminentă, putem noi face oare ceva ca s-o împiedicăm…?

— Sigur că nu, Strock, dar cel puţin locuitorii din împrejurimi vor fi avertizaţi… Aşezările din vecinătate vor şti la ce s-ar putea aştepta şi nici fermierii nu vor avea de întâmpinat vreo surpriză. Cine ştie dacă pe undeva, prin Munţii Allegheny, nu există vreun vulcan din pricina căruia Carolina de Nord se află permanent ameninţată de un dezastru la fel de pustiitor cum a fost cel ce a devastat insula Martinica sub ploaia de foc a Muntelui Pleşuv?… Măcar populaţia să fie cruţată; toată lumea, până la ultimul om, trebuie să se poată pune la adăpost…

— Parcă nu-mi vine să cred, domnule Ward, că asupra acestor meleaguri ar putea să plutească o ameninţare atât de cumplită…

— Nici eu nu doresc altceva, Strock; de altfel, pe cât se pare, e cam îndoielnic c-ar putea să existe vreun vulcan în Munţii Albaştri. Se ştie că masivul Munţilor Apalachas nu este de formaţie vulcanică… Cu toate astea, judecând după rapoartele pe care le-am primit, pe vârful Great-Eyry s-ar fi văzut pâlpâind nişte flăcări… Şi tot aşa, cică, s-ar fi simţit în împrejurimi dacă nu chiar un cutremur de pământ, în orice caz un fel de frământare subterană, şi asta până în apropiere de Pleasant-Garden… Dumneata ce crezi despre toate astea, să fie oare adevărate, sau numai născociri?… De aceea, vezi, trebuie să fim lămuriţi în privinţa asta…

— E lucrul cel mai cuminte, domnule Ward, şi n-are nici un rost să mai zăbovim…

— Tocmai de aceea, Strock, m-am decis să facem o anchetă asupra fenomenelor observate pe Great-Eyry. Trebuie să se ducă cineva cât mai grabnic la faţa locului să culeagă toate informaţiile posibile şi să stea de vorbă cu cetăţenii din târgurile învecinate şi de pe la ferme… Ne-am gândit, aşadar, la unul din agenţii noştri, o persoană demnă de toată încrederea şi, dintre toţi, te-am ales pe dumneata, Strock…

— Cu dragă inimă, domnule Ward, îmi arătai eu în gura mare bucuria. Puteţi fi sigur c-o să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să fiţi pe deplin mulţumit…

— Sunt convins, Strock, ţin chiar să-ţi spun că-i o misiune parcă anume făcută pentru dumneata…

— Nici nu se putea găsi ceva mai potrivit, domnule Ward.

— Vei găsi un teren cât se poate de prielnic şi, în acelaşi timp, sper, cea mai fericită ocazie ca să-ţi satisfaci pasiunea atât de vie, care, după părerea mea, este esenţială pentru firea dumitale…

— Întocmai.

— De altminteri, vei putea să acţionezi aşa cum vei socoti dumneata potrivit cu împrejurările. Cât priveşte cheltuielile, dacă va fi să organizezi o ascensiune, care s-ar putea să fie destul de costisitoare, îţi las mână liberă…

— Am să fac cum e mai bine, domnule Ward. Vă puteţi lăsa liniştit în nădejdea mea…

— Şi acu', Strock, aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru: ai grijă să procedezi cu cea mai mare discreţie, când vei căuta să te documentezi la faţa locului… Spiritele sunt încă mult prea agitate… Nu se poate pune prea mare temei pe ceea ce o să-ţi povestească unul sau altul şi, în orice caz, fereşte-te să nu stârneşti din nou panica…

— Am înţeles…

— Vei fi mandatarul nostru pe lângă primarul oraşului Morganton, care va lucra de aci încolo mână-n mână cu dumneata… încă o dată îţi spun, Strock, vezi, fii prudent, caută să nu amesteci pe nimeni în ancheta pe care ai s-o întreprinzi, în afară de persoanele de care vei socoti dumneata c-o să ai neapărată nevoie. Ne-ai dat în repetate rânduri suficiente dovezi de inteligenţă şi dibăcie pentru ca să fim pe deplin încredinţaţi că şi de astă dată vei reuşi…

— Dacă totuşi n-am să reuşesc, domnule Ward, înseamnă că mă voi fi izbit de nişte greutăţi pe care nici un om de pe lume nu le-ar putea dovedi, fiindcă până la urmă ar fi posibil să nu existe nici un mijloc de a răzbate înăuntrul fortăreţei de pe Great-Eyry şi în cazul acesta…

— În cazul acesta o să vedem ce-i de făcut. Îţi repet, noi ştim că eşti un om extrem de curios şi asta nu numai datorită meseriei, cât mai cu seamă firii dumitale,şi nu cred c-ai să găseşti o ocazie atât de minunată ca să-ţi satisfaci curiozitatea.

— Domnul Ward avea perfectă dreptate.

— Şi când urmează să plec?… îl întrebai eu.

— Chiar mâine.

— Mâine deci am să pornesc din Washington, ca să ajung poimâine la Morganton.

— Nu uita să-mi scrii sau să-mi telegrafiezi, ca să mă ţii la curent cu ce se întâmplă…

— Fiţi Iară grijă, domnule Ward… înainte de a-mi lua rămas bun de la dumneavoastră, ţin să vă mulţumesc încă o dată pentru că v-aţi gândit să-mi încredinţaţi mic ancheta asupra evenimentelor de pe Great-Eyry.

De unde puteam eu să bănuiesc ce mă aştepta!

Mă întorsei acasă imediat ca să mă pregătesc de plecare şi a doua zi, dis-de-dimineaţă, mă aflam în rapidul care se îndrepta spre capitala statului Carolina de Nord.

În seara aceleiaşi zile sosii Ia Raleigh, unde poposii peste noapte, iar a doua zi, după-amiază, trenul ce leagă localităţile din partea occidentală a statului respectiv mă depunea pe peronul gării Morganton.

La drept vorbind, Morganton nu este decât un târguşor. Aşezarea fiind construită pe terenuri de formaţie jurasică, bogate mai ales în zăcăminte de huilă, exploatările miniere din partea locului au o activitate destul de intensă. Izvoarele de ape minerale, ce abundă în tot ţinutul, atrag în timpul verii o mulţime de vilegiaturişti. Şi cum pământurile din împrejurimile orăşelului sunt deosebit de fertile, agricultorii se aleg cu câştiguri însemnate de pe urma culturii cerealelor ce-şi desfăşoară lanurile în mijlocul unei reţele de smârcuri năpădite de plaur şi trestii.

Pădurile alcătuite din arbori cu frunze persistente împânzesc regiunea. Singurul lucru a cărui lipsă se resimte prin partea locului sunt gazele naturale, acest neistovit izvor de forţă, de lumină şi de căldură care prisoseşte în schimb în majoritatea depresiunilor din Munţii Allegheny.

Având în vedere compoziţia solului şi bogăţia produselor sale, populaţia rurală atinge un procent destul de însemnat. Sate şi ferme sunt cu duiumul, răspândite pe tot cuprinsul, până la poalele Munţilor Apalachas, când îngrămădite pâlcuri, pâlcuri, în mijlocul pădurilor, când răzleţe ici, colo, pe costişele primelor ramificaţii muntoase.

Numărul localnicilor se ridica, aşadar, la câteva mii de oameni a căror viaţă era în mare primejdie, dacă într-adevăr pe Great-Eyry s-ar fi aflat craterul unui vulcan, dacă o erupţie ar fi revărsat un potop de zgură şi cenuşă asupra vecinătăţilor, dacă puhoaie de lavă ar fi cotropit câmpia sau dacă zguduiturile năprasnice ale unui cutremur de pământ s-ar fi resimţit până în apropiere de Pleasant-Garden sau de Morganton.

Primarul orăşelului Morganton, domnul Elias Smith, era un om cam de vreo patruzeci de ani, înalt de stat şi vânjos, îndrăzneţ şi plin de iniţiativă, cu o sănătate de fier, căreia toţi medicii din cuprinsul celor două Americi nu i-ar fi venit de hac, la fel de călit şi pentru gerurile de peste iarnă ca şi pentru căldurile din timpul verii, călduri care adeseori în Carolina de Nord sunt insuportabile. Vânător înfocat aşa cum nu cred să mai fi fost altul prin partea locului, deprins a hăitui nu numai lighioane mici îmblănite sau împenate, cât mai ales vajnic când era vorba să încolţească ursul sau pantera, jivine pe care le întâlneşti tot atât de des prin desişurile de chiparoşi sau prin văgăunile sălbatice ale cheilor ce străbat îndoitul lanţ al Munţilor Allegheny.

Bogat proprietar de pământuri, Elias Smith avea în stăpânire câteva ferme în împrejurimile oraşului Morganton. De unele din ele se ocupa personal, căutând să le valorifice. Fermierii se pomeneau deseori cu el că vine să-i inspecteze: de altfel, mai tot timpul când nu şedea acasă în aşa numitul honie al său din oraş, primarul era pe drumuri, fie în excursie, fie la vânătoare, mânat de nestăvilita-i pasiune cinegetică.

În cursul după-amiezii, am cerut să mă conducă cineva până la locuinţa lui Elias Smith. Primarul, care fusese înştiinţat telegrafic, se afla acasă în ziua aceea. Mă grăbii să-i înmânez scrisoarea de recomandaţie a domnului Ward, în care se arăta misiunea ce mi se încrcdinţase pe lângă domnia-sa, şi astfel puteam socoti prezentările ca şi făcute.

Părintele orăşelului Morganton mă primi cât se poate de simplu, fără nici un fel de fasoane, cu pipa în gură şi paharul de brandy pe masă. Servitoarea aduse numaidecât încă un pahar şi, vrând, nevrând, trebui să-i fac pe plac gazdei, înainte de a fi apucat să schimbăm vreun cuvânt.

— Veniţi din partea domnului Ward, va să zică! începu el voios, ca omul în toane bune. Nu se poate, trebuie să bem mai întâi în sănătatea dumisale!

Nu scăpai până nu închinarăm paharele, deşertându-le până la fund, în cinstea directorului general al poliţiei…

— Şi acum s-auzim despre ce-i vorba?… mă întrebă Elias Smith.

Primarul orăşelului Morganton avu astfel prilejul să afle din gura mea motivul, precum şi scopul misiunii pe care o aveam în districtul respectiv al Carolinei de Nord. Începui deci prin a-i reaminti faptele sau, mai bine zis, fenomenele petrecute prin părţile acelea. De aceea, accentuai eu – şi primarul îmi dădu dreptate – lucrul cel mai important în clipa de faţă era ca localnicii să capete asigurări că nu se va întâmplă nimic sau dacă nu, cel puţin, să fie puşi în gardă. Şi-i explicai apoi că autorităţile se arătau pe drept cuvânt îngrijorate de situaţie şi se străduiau, pe cât le stătea în putinţă, să găsească o ieşire din impas. În încheiere, adăugai că şeful meu îmi dăduse împuternicire să efectuez cât mai rapid şi cu deplin succes o anchetă asupra evenimentelor de pe Great-Eyry. Nu trebuia să preget nici un moment, orice piedici mi s-ar fi pus în cale, nici să mă uit la bani, fiindcă, aşa cum era şi de aşteptat, ministerul era gata să suporte din bugetul său toate cheltuielile necesitate de misiunea mea.

Elias Smith mă ascultase fără să scoată o vorbă, având totuşi grijă între timp să umple atât paharul lui, cât şi pe al meu. Şi, cu toate că pâcâia mereu din pipă, nu păstram nici cea mai mică îndoială că era numai urechi. Îl vedeam când şi când înviorându-se la faţă şi ochii scăpărându-i sub streaşina sprâncenelor groase. Ca unul ce era cel mai înalt dregător al trebilor oraşului Morganton, nu se putea fireşte să nu fie tulburat de cele întâmplate pe Great-Eyry, după cum tot aşa, probabil, aştepta cu aceeaşi nerăbdare ca şi mine să descopere, în sfârşit, cauza acestor fenomene.

După ce-i împărtăşii tot ce aveam să-i comunic, Elias Smith rămase câteva clipe cu ochii la mine fără să spună nimic.

— Care va să zică, rosti el într-un târziu, cei din Washington vor cu orice preţ să ştie – nu-i aşa? – ce fel de hram poartă Great-Eyry?

— Întocmai, domnule Smith…

— Şi dumneata…?

— Bineînţeles…!

— Şi eu, domnule Strock!

Va să zică, primarul oraşului Morganton era şi el un om tot atât de curios ca şi mine; într-adevăr, mai rar aşa chilipir!

— Vă daţi seama, nu-i aşa, adăugă dânsul, scuturându-şi pipa de scrum, ca proprietar am tot interesul să ştiu ce ar putea să fie cu drăcoveniile acelea de pe Great-Eyry, iar, pe de altă parte, ca primar al urbei noastre trebuie să am grijă de soarta celor pe care-i oblăduiesc…

— Cu atât mai mult deci, domnule Smith, îi răspunsei eu, aţi fost îndemnat să căutaţi ce anume putea să dea naştere acestor fenomene, care ameninţau să distrugă tot ţinutul!… Şi bănuiesc că vi s-au părut cu totul inexplicabile şi destul de îngrijorătoare pentru populaţia din împrejurimi…

— Mai ales inexplicabile, domnule Strock, pentru că să vă spun drept: nu-mi vine să cred că, sus, pe Great-Eyry s-ar putea afla o gură de vulcan, de vreme ce nicăieri, de la un cap la altul, lanţul Munţilor Allegheny nu este de natură vulcanică. Oricât aţi căuta, nici în cheile săpate în masivul Cumberland, nici prin văile Munţilor Albaştri n-o să găsiţi nicăieri nici o dâră de cenuşă, de zgură, de lavă sau de alte materii eruptive. De aceea, eu nu cred că districtul Morganton ar putea fi în primejdie…

— Sunteţi convins de asta, domnule Smith?

— Sigur că da.

— Şi atunci zguduiturile ce s-au resimţit în vecinătatea munţilor…?

— Da… zguduiturile… aşa e… zguduiturile!… îngână domnul Smith dând din cap. Dar, mai întâi, să fie oare adevărat că s-au produs nişte zguduituri?… Întâmplarea face ca tocmai în seara cu pricina, când a apărut vâlvoarea aceea pe culmi, să mă aflu la ferma mea de la Wildon, adică la o distanţă mai mică de o milă de Great-Eyry şi, dacă la un moment dat s-a auzit un freamăt nedesluşit în văzduh, n-am băgat de seamă să se fi clintit ceva, nici la suprafaţa, nici în adâncul pământului…

— Cu toate astea, judecând după rapoartele trimise domnului Ward…

— Rapoartele întocmite într-un moment când toată lumea era cuprinsă de panică! mărturisi primarul. În orice caz, eu n-am pomenit nici un cuvânt despre asta în memoriul meu…

— Interesant… cât despre flăcările ce-au ţâşnit, zice-se, peste ţancurile de stânci din vârf…

— A, flăcările! Aici se schimbă socoteala, domnule Strock, fiindcă le-am văzut… Le-am văzut cu ochii mei, chiar şi norii erau învăpăiaţi, luminând priveliştea până foarte departe. Şi, în acelaşi timp, au răbufnit nişte zgomote de sus, de pe creştetul muntelui GreatEyry. aşa ca un şuierat, ca şi când s-ar fi deşertat o căldare de aburi…

— Aţi auzit chiar dumneavoastră? Precis…?

— Da… şi acum încă-mi mai ţiuie urechile!

— Dar, în mijlocul acestui vacarm, dacă vă mai amintiţi, domnule Smith, nu vi se pare că la un moment dat s-ar fi desluşit ceva ca un fâlfâit de aripi uriaşe…?

— Într-adevăr, domnule Strock. Dar stau şi mă întreb: ca să vuiască văzduhul de freamătul aripilor ei, cum poate să arate pasărea aceea gigantică ce a zburat prin aer, după ce s-au stins şi ultimele pâlpâiri ale focului?… Şi ce aripi colosale trebuie să aibă?… De aceea, zic, nu cumva mi s-o îi părut şi totul e numai o nălucire a închipuirii mele?… Să se fi aciuat pe Great-Eyry mai ştiu eu ce monştri înaripaţi? În cazul ăsta, lumea i-ar fi zărit mai de mult dând târcoale uriaşului lor cuib de piatră!… Da, da, e un mister la mijloc, un mister pe care nimeni până în momentul de faţă nu l-a putut lămuri…

— Dar pe care o să-l lămurim noi, domnule Smith, bineînţeles, dacă veţi binevoi să-mi daţi concursul…

— Cu dragă inimă, domnule Strock, mai încape vorbă! Cu atât mai mult cu cât am tot interesul să liniştesc populaţia…

— Atunci, mâine chiar, o să pornim la lucru…

— Chiar mâine!

Şi cu această promisiune, domnul Smith şi cu mine ne despărţirăm.

Mă înapoiai la hotel unde început să mă organizez în vederea unei şederi ce se putea prelungi potrivit cu cerinţele anchetei.

Nu pierdui din vedere, fireşte, să-i scriu domnului Ward, după cum ne înţeleseserăm. începui prin a-i anunţa sosirea mea la Morganton, ca după aceea să-i comunic rezultatele primei întrevederi pe care o avusesem cu primarul oraşului, precum şi hotărârea luată de comun acord ca să ducem la bun sfârşit, în cel mai scurt timp, acţiunea la care pornisem. îmi luam totodată angajamentul de a-l informa, punct cu punct, despre străduinţele noastre, fie prin scrisoare închisă, fie telegrafic, ca să poală fi în permanenţă la curent cu starea de spirit a cetăţenilor din ţinutul respectiv al Carolinei de Nord.

În după-amiaza aceleiaşi zile avu loc o nouă întrevedere cu domnul Smith, în urma căreia rămase stabilit să plecăm dis-de-dimineaţă,cum se va lumina de ziuă. Planul de acţiune, asupra căruia ne opriserăm amândoi, socotindu-l cel mai indicat, era următorul:

Ascensiunea muntelui avea să fie făcută sub conducerea a două călăuze încercate, pentru care excursiile de genul acesta erau o îndeletnicire obişnuită. În repetate rânduri se căţăraseră pe cele mai înalte piscuri ale Munţilor Albaştri. Cu toate astea, niciodată până atunci nu se încumetaseră să ia în piept urcuşul muntelui Great-Eyry, ştiind dinainte că nu puteau ajunge pe culmea lui din pricina stâncilor ce se înălţau ca nişte metereze imposibil de escaladat: de altfel, până în ultimul timp, când se produseseră fenomenele despre care am vorbii, Great-Eyry nu constituise un punct de atracţie pentru turişti. Oricum ar fi fost, ne puteam bizui pe cele două călăuze, pe care domnul Smith le cunoştea personal, oameni descurcăreţi, îndemânatici şi devotaţi. Eram, aşadar, hotărâţi să ne lăsăm în nădejdea lor, convinşi fiind că n-au să dea înapoi din faţa nici unui obstacol.

Pe deasupra, după cum presupunea domnul Smith, s-ar li putut ca dorinţa noastră de a pătrunde în creierul muntelui să nu mai fie, de astă dată, un lucru imposibil de îndeplinit.

— Şi pentru care motiv?… îl descusui eu.

— Pentru că s-a desprins din vârf, acum câteva săptămâni, un bloc de piatră, care bănuiesc c-a lăsat o ştirbitură pe unde ne-am putea strecura…

— Ar fi, într-adevăr, un noroc, domnule Smith…

— O să vedem la faţa locului, domnule Strock, şi nu mai târziu decât mâine…

— Pe mâine, deci!