I.

NEMAIPOMENIŢI SUNT FRANCEZII ĂŞTIA!

— Vorbiţi, domnule, vă ascult!

— Domnule, am onoarea să vă cer mâna domnişoarei Watkins, fiica dumneavoastră.

— Mâna Alicei?

— Da, domnule. Cererea mea pare să vă surprindă.

— O să mă iertaţi, totuşi, dacă mi-e destul de greu să înţeleg de ce vi s-ar părea extraordinară. Am douăzeci şi şase de ani. Mă numesc Cyprien Méré, sunt inginer de mine.

— Am fost al doilea din seria mea la absolvirea şcolii Politehnice. Familia mea este onorabilă şi onorată, cu toate că nu-i înstărită. Domnul consul al Franţei în Colonia Capului poate să confirme toate acestea, dacă doriţi, ca şi prietenul meu Pharamond Barthes, temerarul vânător pe care îl cunoaşteţi bine, ca toată lumea în Griqualand. Mă aflu aici într-o misiune ştiinţifică, trimis de Academia de Ştiinţe şi de Guvernul francez. Anul trecut, Institutul mi-a decernat premiul Houdart, pentru lucrările mele despre compoziţia chimică a rocilor vulcanice din Auvergne. Memoriul meu asupra bazinului diamantifer al Vaal-ului, care este aproape terminat, va fi fără îndoială bine primit de lumea ştiinţifică. La întoarcerea din misiune, voi fi numit profesor adjunct la Şcoala de Mine din Paris; mi-am şi reţinut apartamentul, în strada Universităţii, numărul 104, la etajul al treilea. Anul viitor la întâi ianuarie, salariul meu se va ridica la patru mii opt sute de franci. Ştiu ca nu e o avere, dar, cu ceea ce îmi vor aduce lucrările personale, expertizele, premiile academice şi colaborarea la revistele ştiinţifice, acest venit va fi aproape dublat. Adaug că, fiind modest, nu-mi trebuie mai mult ca să fiu fericit. Domnule, am onoarea să vă cer mâna domnişoarei Watkins, fiica dumneavoastră.

Numai după tonul ferm şi hotărât al acestui mic discurs se putea vedea cu uşurinţă ca Cyprien Méré era obişnuit să meargă totdeauna drept la ţintă şi să vorbească deschis.

Înfăţişarea sa nu dezminţea impresia produsă de felul său de a vorbi, fiind aceea a unui tânăr ocupat îndeobşte cu cele mai înalte raţionamente ştiinţifice şi care nu acorda vanităţilor mondene decât timpul strict necesar.

Părul sau şaten, tăiat scurt, barba blondă, tunsă aproape până la epidermă, simplitatea costumului sau de călătorie din doc gri, pălăria de pai ieftină pe care, intrând, o pusese cuviincios pe un scaun – cu toate ca interlocutorul său rămăsese cu capul acoperit, cu lipsa de politeţe caracteristică rasei anglo-saxone – totul în Cyprien Méré indica un spirit serios, după cum privirea lui limpede arata o inimă curata şi o conştiinţă dreaptă.

Mai trebuie spus că acest tânăr francez vorbea foarte bine englezeşte, ca şi cum ar fi trăit multă vreme în ţinuturile cele mai britanice ale Regatului Unit.

Domnul Watkins îl asculta trăgând dintr-o pipă lungă, aşezat într-un fotoliu de lemn, cu piciorul stâng întins pe un taburet de pai, cu cotul sprijinit pe colţul unei mese grosolane, având în faţă o carafă cu gin şi un pahar umplut pe jumătate cu aceasta băutură alcoolică.

Era îmbrăcat cu un pantalon alb, o haină de pânză groasă, albastră, o cămaşă de flanela gălbuie, fără vestă şi fără cravată. Sub pălăria imensă de pâslă, care părea înşurubată definitiv pe capul cărunt, se rotunjea o fată buhăită şi roşie, parc-ar fi fost injectată cu peltea de coacăze. Pe fata aceasta, puţin atrăgătoare, împodobită cu smocuri de barbă aspră de culoarea pirului, licăreau doi ochi mici, cenuşii, care nu prea oglindeau răbdare şi bunătate.

Trebuie să spunem deîndată, în apărarea domnului Watkins, că suferea groaznic de gută, ceea ce îl obliga să-şi ţină piciorul stâng înfăşurat în bucăţi de pânză; or, guta, în Africa Meridională, ca şi-n alte ţări, nu-i făcută să îmblânzească firea oamenilor cărora le roade articulaţiile.

Scena se petrecea la ferma domnului Watkins, pe la 29 grade latitudine la sud de Ecuator şi 22 grade longitudine la est de meridianul Parisului, pe frontiera vestică a Statului Liber Orange, la nord de Colonia britanică a Capului, în centrul Africii de Sud, sau anglo-olandeze. Această ţară, pe care malul drept al fluviului Orange o desparte de marginile sudice ale marelui desert Kalahari şi căreia în vechile hărţi se spune Griqualand, este numită în mod mai îndreptăţit, de vreo zece ani, „Diamonds-Field”, Câmpia Diamantelor.

Holul în care avea loc această întrevedere diplomatică se distingea atât prin luxul deplasat al câtorva piese de mobilier, cât şi prin sărăcia altor detalii ale interiorului. Pardoseală, de exemplu, era din pământ bătut, dar aşternută, pe alocuri, cu covoare groase şi blănuri scumpe. Pe pereţi, pe care nu-i acoperise niciodată un tapet oarecare, erau agăţate o pendulă enorma din aramă cizelată, arme de preţ de fabricaţii diferite, miniaturi englezeşti, încadrate în rame splendide. O sofa de plus era aşezată lângă o masă de lemn alb, bună cel mult pentru nevoile unei bucătarii. Fotolii aduse din Europa îşi întindeau în zadar braţele către domnul Watkins, care prefera un jilţ vechi, cioplit odinioară de propriile sale mâini. Totuşi, în general, îngrămădirea obiectelor de valoare şi mai ales acest talmeş-balmeş de piei de pantera, de leopard, de girafa şi de tigru, aruncate pe toate mobilele, dădeau încăperii un aer de opulenţa barbară.

De altfel, era evident, prin forma plafonului, că această casa n-avea etaje. Ca şi toate celelalte din regiune, ea era construită în parte din scânduri, în parte din lut şi acoperită cu foi de zinc, aşezate pe schelăria ei uşoară.

Se vedea de asemenea ca locuinţa abia fusese terminată, în adevăr, era destul să te apleci pe una dintre ferestre ca să zăreşti, la dreapta şi la stânga, cinci sau şase construcţii părăsite, toate de acelaşi fel, dar de vârste diferite şi într-o stare de degradare din ce în ce mai înaintată. Erau tot atâtea case pe care domnul Watkins le clădise, le locuise şi le părăsise pe rând şi care marcau într-un fel treptele înavuţirii sale.

Cea mai îndepărtată era făcută numai din bucăţi de gazon şi nu merita decât numele de colibă. Următoarea era clădită din lut, a treia din lut şi din scânduri, a patra din lut şi din zinc. Se vedea ce gama ascendenta străbătuse domnul Watkins, datorită succesului îndeletnicirii sale.

Toate aceste clădiri, mai mult sau mai puţin dărăpănate, se ridicau pe o măgură, aproape de confluenţa Vaal-ului şi a Modder-ului, cei doi principali afluenţi ai fluviului Orange în această regiune a Africii de Sud. Jur împrejur, cât vedeai cu ochii, nu se zărea, către sud-vest şi nord, decât câmpia tristă şi pustie. „Veld-ul”, cum i se spune pe aici, e format dintr-un pământ roşiatic, uscat, arid, prăfos, presărat ici-colo cu câteva fire de iarba rară şi mici tufişuri de spini.

Lipsa totală de arbori este caracteristica acestei triste regiuni. În consecinţă, ţinând seama că nu se găsesc nici cărbuni, iar legăturile cu oceanul sunt lente şi dificile, nu e de mirare că localnicii sunt siliţi să ardă, pentru nevoile casnice, bălegarul turmelor de animale.

Pe acest teren monoton, cu un aspect aproape dezolant, curg cele două râuri, atât de încete şi cu malurile atât de joase, încât te miri cum nu se întind peste întreaga câmpie.

Numai spre răsărit, orizontul este tăiat de zimţii îndepărtaţi ai celor doi munţi, Platberg şi Paardeberg, la poalele cărora poţi zări, dacă ai ochi buni, fum, praf, mici puncte albe, care sunt colibe sau corturi şi jur împrejur o forfotă de fiinţe vioaie.

Aici, în acest veld, se găsesc zăcămintele de diamante în exploatare: Du Toit's Pan, New-Rush şi, poate cel mai bogat dintre toate, Vandergaart-Kopje.

Aceste mine sub cerul liber şi aproape la suprafaţa solului, care sunt înglobate sub denumirea generală de „dry-diggins”, sau mine secate, au livrat, cu începere din 1870, diamante şi pietre preţioase în valoare de aproximativ patru sute milioane de franci. Ele se afla reunite într-o circumferinţă cu raza de cel mult doi sau trei kilometri. Se vedeau foarte bine cu binoclul de la ferestrele fermei Watkins, care nu se afla decât la patru mile engleze1 de ele.

De altfel, ferma e un termen destul de impropriu, dacă e vorba de această aşezare, căci era cu neputinţa să zăreşti în împrejurimi vreun fel de cultura. Ca toţi pretinşii fermieri din această regiune a Africii de Sud, domnul Watkins era mai curând un proprietar de cirezi de boi, de turme de capre şi de oi, decât un veritabil conducător al unei exploatări agricole.

Domnul Watkins nu răspunsese încă cererii atât de politicos, dar atât de limpede formulate de Cyprien Méré. După ce reflectase cel puţin trei minute, el se hotărî în sfârşit să scoată pipa din colţul gurii şi emise următoarea opinie, care n-avea desigur decât o legătură foarte îndepărtată cu problema în discuţie:

— Cred c-o să se schimbe vremea, dragă domnule! Niciodată n-am suferit de gută mai mult ca în această dimineaţă! Tânărul inginer se-ncruntă, întoarse o clipă capul şi trebui să facă un efort ca să nu lase să i se vadă dezamăgirea.

— Poate că aţi face bine dacă aţi renunţa la gin, domnule Watkins! Răspunse el destul de tăios, arătând spre cana de gresie pe care atacurile repetate ale băutorului o goleau repede de conţinut.

— Să renunţ la gin! By Jove! Îţi baţi joc de mine! Strigă fermierul. A făcut vreodată rău ginul unui om de treaba? Da, ştiu ce vrei să spui! Vrei să-mi citezi reţeta dată de medicul acela primarului care suferea de gută! Cum îl chema pe medic? Cred că Abernethy! „Vreţi să vă simţiţi bine? Îi spunea el bolnavului său, trăiţi cu un şiling pe zi şi câştigaţi-l prin munca!” Foarte bine şi frumos! Dar, pe bătrâna noastră Anglie! Dacă, pentru ca să te simţi bine, trebuie să trăieşti cu un şiling pe zi, la ce-ţi mai slujeşte că ai făcut avere? Astea-s prostii nedemne de un om de spirit ca dumneata, domnule Méré! Te rog, deci, să nu-mi mai vorbeşti despre asta! Decât aşa viaţa, mai bine în mormânt! N-am alte bucurii decât să mănânc bine, să beau bine, să fumez o pipă, ori de câte ori am poftă – şi dumneata vrei să renunţ la ele?

— Oh! Nu ţin defel! Răspunse cu francheţe Cyprien. Vă amintesc numai o regulă de sănătate, pe care o cred justă! Dar, dacă vreţi, să lăsăm asta, domnule Watkins şi să revenim la obiectul special al vizitei mele.

Domnul Watkins, atât de vorbăreţ mai înainte, recăzuse în mutismul sau şi scotea, tăcut, mici rotocoale de fum.

Uşa se deschise. Intră o fată, ducând o tavă cu pahare.

Aceasta drăguţă persoană, încântătoare cu boneta ei, croită după moda fermierilor din veld, era îmbrăcată simplu, cu o rochie de pânză cu floricele. În vârstă de nouăsprezece-douăzeci de ani, cu un ten foarte alb, cu părul blond şi fin, cu ochii mari, albaştri, cu o fizionomie blândă şi veselă, ea era imaginea sănătăţii, a graţiei şi a bunei dispoziţii.

— Bună ziua, domnule Méré! Rosti ea în franţuzeşte, dar cu un uşor accent britanic.

— Bună ziua, domnişoara Alice! Răspunse Cyprien Méré, care se ridicase la intrarea fetei şi acum se înclină în faţa ei.

— V-am văzut când aţi sosit, domnule Méré, relua miss Watkins, lăsând să i se vadă dinţii frumoşi, într-un surâs prietenos şi, cum ştiu că nu va place ginul tatii, vă aduc oranjada, nădăjduind ca o veţi găsi destul de rece!

— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră, domnişoară!

— Ah, nici nu vă puteţi închipui ce a înghiţit Dada, struţul meu, în dimineaţa aceasta! Reluă ea cu familiaritate. Bila mea de fildeş pentru cârpit ciorapii! Da, bila mea de fildeş! Şi totuşi, e destul de mare, ştiţi domnule Méré şi o primisem chiar de la sala de biliard din New-Rush! Ei bine, acest nesătul de Dada a înghiţit-o ca pe o pilulă! E un animal răutăcios, care o să mă facă să mor de supărare, mai devreme ori mai târziu. În timp ce povestea, miss Watkins avea în colţul ochilor săi albaştri o mică rază veselă, care nu părea să indice o dorinţă prea fermă că acest pronostic lugubru să se împlinească, nici mai devreme, nici mai târziu. Dar, deodată, cu intuiţia atât de pătrunzătoare a femeilor, ea fu izbită de tăcerea tatălui său şi a tânărului inginer, ca şi de faptul ca prezenta ei îi stânjenea.

— S-ar părea, domnilor, că vă deranjez! Dacă aveţi secrete pe care nu trebuie să le ştiu, am să plec! De altfel, nici n-am timp de pierdut! Trebuie să-mi studiez sonata, înainte de a mă ocupa de pregătirea mesei! Ei, hotărât lucru, nu prea sunteţi vorbăreţi astăzi, domnilor! Vă las cu comploturile dumneavoastră sumbre! Aproape de ieşire, se întoarse şi spuse, cu graţie, deşi subiectul era dintre cele mai serioase:

— Domnule Méré, când o să vreţi să mă ascultaţi la tema despre oxigen, vă stau la dispoziţie. Am citit de trei ori capitolul de chimie pe care mi l-aţi dat să-l învăţ şi acest „corp gazos, incolor, inodor şi fără gust” nu mai are secrete pentru mine!

Apoi, miss Watkins făcu o reverenţă şi dispăru ca un gingaş meteor.

O clipă mai târziu, acordurile unui pian excelent, răsunând într-una din cele mai îndepărtate camere, anunţară că fata se dăruie în întregime exerciţiilor sale muzicale.

— Ei bine, domnule Watkins, relua Cyprien, căruia această apariţie drăgălaşă i-ar fi reamintit de ce se afla acolo, admiţând că ar fi fost în stare să uite, vreţi să-mi răspundeţi la cererea pe care am avut onoarea să v-o fac? Domnul Watkins îşi scoase pipa din colţul gurii, scuipa solemn pe jos, îşi ridică brusc capul şi, săgetându-l pe tânăr cu privirea, îl întrebă:

— Nu cumva, domnule Méré, i-ai şi vorbit despre toate astea?

— Să fi vorbit despre ce? Cu cine?

— Despre ceea ce spuneai… Cu fiica mea…

— Drept cine mă luaţi, domnule Watkins! Replică tânărul inginer, cu o căldură care nu lasă nici o îndoială asupra sincerităţii sale. Sunt francez, domnule! Nu uitaţi! Nu mi-aş fi permis niciodată să vorbesc despre căsătorie cu domnişoara, fiica dumneavoastră, fără consimţământul dumneavoastră!

Privirea domnului Watkins se îmblânzi şi, dintr-o dată, limba păru să i se dezlege:

— Foarte bine! Eşti un băiat cumsecade! Nici nu mă aşteptam să te porţi altfel fata de Alice! Spuse el, pe un ton aproape cordial. Ei bine, deoarece pot avea încredere în dumneata, ai să-mi dai cuvântul de onoare că n-ai să-i vorbeşti despre asta nici în viitor!

— Şi pentru ce, domnule?

— Fiindcă această căsătorie este imposibilă şi e mai bine să o ştergi imediat din proiectele dumitale! Răspunse domnul Watkins. Domnule Méré, eşti un tânăr cinstit, un gentleman perfect, un chimist excelent, un profesor distins şi chiar de mare viitor – nu mă îndoiesc de asta – dar nu vei căpăta mâna fiicei mele, deoarece am pentru ea cu totul alte planuri!

— Totuşi, domnule Watkins…

— Nu mai insista! Ar fi inutil! Replica fermierul. Chiar de-ai fi duce şi pair al Angliei şi tot nu mi-ai conveni. Dar dumneata nu eşti nici măcar cetăţean englez şi abia adineauri mi-ai declarat, cu toată sinceritatea, că n-ai nici o avere! Cinstit vorbind, crezi în mod serios că am crescut-o pe Alice cu cei mai buni profesori din Victoria şi din Bloemfontein, ca s-o trimit, la vârsta de douăzeci de ani, să trăiască la Paris, în strada Universităţii, la etajul al treilea, cu un domn a cărui limbă nici n-o înţeleg? Gândeşte-te, domnule Méré şi pune-te în locul meu! Presupune că dumneata ai fi fermierul John Watkins, proprietarul minei Vandergaart-Kopje şi că eu aş fi domnul Cyprien Méré, tânăr savant francez în misiune în Colonia Capului. Presupune că te-ai afla aici, în mijlocul acestei camere, aşezat în acest fotoliu, sorbindu-ţi paharul de gin şi fumând o pipă cu tutun de Hamburg: ai admite un minut… unul singur! Ideea de a-mi da pe fiica dumitale în căsătorie?

— Desigur, domnule Watkins, răspunse Cyprien şi fără nici o ezitare, dacă aş crede că aveţi calităţile care-i pot asigura fericirea!

— Ei bine, ai greşit, scumpe domn, ai greşit foarte tare! Ai acţiona ca un om nedemn de a fi stăpânul minei Vandergaart-Kopje, sau, mai curând, nici n-ai fi ajuns să fii stăpânul ei. Căci crezi dumneata că mi-a căzut din cer? Crezi că nu mi-a trebuit inteligenta şi muncă pentru a o dibui şi, mai ales, pentru a deveni proprietarul ei? Ei bine, domnule Méré, inteligenţa de care am dat dovada, în această împrejurare memorabilă şi decisivă, o folosesc în tot ceea ce fac şi, în mod deosebit, în tot ceea ce are vreo legătură cu fiica mea! Iată de ce îţi repet: şterge asta din proiectele dumitale! Alice nu-i pentru dumneata!

Odată cu această concluzie triumfătoare, domnul Watkins luă paharul şi-l goli dintr-o sorbitură.

Tânărul inginer, uluit, nu ştia ce să răspundă. Celălalt profită:

— Voi, francezii, sunteţi nemaipomeniţi! Nu vă îndoiţi de nimic, pe cinstea mea! Va să zică, ajungi, parc-ai fi căzut din lună, în inima Griqualand-ului, la un om cumsecade, care acum trei luni nici nu ştia despre existenţa dumitale şi care nu te-a văzut nici de zece ori în aceste nouăzeci de zile! Vii la el şi-i zici: John Stapleton Watkins, aveţi o fiică încântătoare, foarte bine crescută, recunoscută unanim ca perla ţinutului şi, ceea ce nu strica deloc, unica moştenitoare a proprietarului celei mai bogate mine de diamante din cele Două-Lumi! Eu sunt domnul Cyprien Méré din Paris, inginer şi am un venit de patru mii opt sute de franci! Îmi veţi da deci în căsătorie pe această tânără persoană, pentru ca s-o duc în ţara mea şi să nu mai auziţi nimic despre ea, decât din când în când, prin poştă sau telegraf! Şi dumneata găseşti asta normal? Mie mi se pare de necrezut!

Cyprien se sculase, foarte palid. Îşi luase pălăria şi se pregătea de plecare.

— Da! De necrezut, repeta fermierul. Ah! Eu nu ştiu să îndulcesc pilula! Sunt un englez dintr-o bucată, domnule! Aşa cum mă vezi, am fost mai sărac decât dumneata, da, mult mai sărac! Am făcut toate meseriile! Am fost mus pe un vas de comerţ, vânător de bivoli în Dakota, miner în Arizona, cioban în Transvaal! Am cunoscut arşiţa, frigul, foamea şi oboseală! Am câştigat, timp de douăzeci de ani, cu sudoarea frunţii, coajă de pâine care-mi ţinea loc de cină! Când m-am căsătorit cu răposata doamnă Watkins, mama Alicei, fiica unui bur de origine franceză2, ca dumneata, în treacăt fie zis, n-aveam amândoi cu ce hrăni o capră! Nu mi-am pierdut însă curajul! Acum sunt bogat şi înţeleg să profit de rodul trudei mele! Înţeleg să-mi păstrez fiica, mai ales ca să îngrijească de gută mea şi să-mi cânte la pian, seara, când mă plictisesc! Dacă se va mărita vreodată, se va mărita chiar aici, cu un băiat din împrejurimi, bogat ca şi ea, fermier sau miner ca noi, care nu-mi va spune că pleacă să trăiască muritor de foame la etajul al treilea, într-o ţară unde n-am avut niciodată chef să pun piciorul. Se va mărita cu James Hilton, de pildă, sau cu un alt flăcău de teapa lui… pretendenţii nu lipsesc, te asigur! În sfârşit, cu un bun englez, care să nu se teamă de un pahar de gin şi care să-mi ţină tovărăşie când fumez o pipă!

Cyprien pusese mâna pe clanţa uşii, ca să părăsească această încăpere în care se înăbuşea.

— Fără supărare, domnule Méré! Îi striga domnul Watkins. Nu-ţi port pică defel şi-mi va face totdeauna plăcere să te văd, ca oaspete şi ca prieten! Tocmai aşteptam câteva persoane la cină. Ce-ar fi să vii şi dumneata?

— Nu, mulţumesc, domnule! Răspunse Cyprien, cu răceală. Trebuie să-mi termin corespondenta până la plecarea poştei. Şi ieşi.

— Nemaipomeniţi sunt francezii ăştia! Nemaipomeniţi! Repeta domnul Watkins, reaprinzându-şi pipa de la un capăt de sfoară gudronată arzând mocnit, pe care-l avea totdeauna la îndemână.

Şi îşi turnă un pahar mare de gin.