II.

PE CÂMPIA DIAMANTELOR.

Ceea ce îl umilea mai adânc pe tânărul inginer, în răspunsul dat de domnul Watkins, era că nu se putea opri să recunoască, sub asprimea excesivă a formei, un mare fond de adevăr. Chibzuind mai bine, chiar se miră că nu-şi dăduse singur seama de obiecţiunile pe care i le putea aduce fermierul şi care-l expusese unui astfel de refuz brutal.

Fapt este că nu se gândise niciodată, până acum, la distanţa pe care averea, naţionalitatea, educaţia, mediul o puneau intre tânăra fată şi el. Obişnuit, de cinci-şase ani, să considere mineralele dintr-un punct de vedere pur ştiinţific, diamantele nu erau pentru el decât simple eşantioane de carbon, bune să figureze în muzeul Şcolii de Mine. De altfel, cum ducea în Franţa o viaţă socială de un nivel mult mai înalt decât cea a familiei Watkins, pierduse complet din vedere valoarea comercială a bogatului zăcământ aflat în proprietatea fermierului. Nu-i dăduse prin gând nici o clipă că putea fi vreo diferenţă între fiica proprietarului lui Vandergaart-Kopje şi un inginer francez. Şi chiar dacă s-ar fi gândit la asta, probabil că în concepţia lui de parizian şi de fost elev al Şcolii Politehnice şi-ar fi spus mai degrabă că e gata să facă ceea ce se cheamă, în mod convenţional, o „mezalianţă”.

Mustrarea aspră a domnului Watkins constituia o trezire dureroasă din aceste iluzii. Cyprien avea prea mult bun-simţ pentru a nu aprecia argumentele solide şi prea multă onestitate pentru a fi iritat de o sentinţă pe care o recunoştea dreaptă în fond.

Dar lovitura nu era mai puţin dureroasă şi acum, când trebuia să renunţe la Alice îşi dădea seama cât de dragă îi devenise, în mai puţin de trei luni.

Nu erau, în adevăr, decât trei luni de când o cunoştea, adică de la venirea sa în Griqualand.

Cât de îndepărtata părea ziua aceea! Se vedea ajungând, pe o arşiţă şi un praf teribil, la capătul lungii sale călătorii dintr-o emisferă în cealaltă.

Debarcând împreună cu prietenul său Pharamond Barthes, un vechi coleg de liceu, care venea pentru a treia oară să vâneze de plăcere în Africa de Sud, Cyprien se despărţise de el la Cape Town. Pharamond Barthes plecase spre ţara basutoşilor, unde spera să recruteze un mic grup de războinici negri, care să-l escorteze în timpul expediţiilor sale cinegetice. Cât despre Cyprien, el luase loc în vagonul greu, tras de patruzeci de cai, care slujeşte drept diligenta pe drumurile veld-ului şi o pornise spre Câmpia Diamantelor.

Cinci sau şase lăzi mari – un adevărat laborator de chimie şi mineralogie, de care n-ar fi voit să se despartă – alcătuiau materialul de lucru al tânărului savant. Dar poştalionul nu îngăduie decât cincizeci de kilograme de bagaje de fiecare călător şi fusese nevoit să încredinţeze lăzile preţioase unei căruţe cu boi, care trebuia să le aducă în Griqualand, cu o încetineală întru totul merovingiana.

Aceasta diligenţa, o trăsură mare cu douăsprezece locuri, acoperită cu o prelată de pânză, are patru roţi enorme, udate fără încetare de apa râurilor pe care le traversează prin văd. Caii, înhămaţi doi câte doi şi câteodată ajutaţi de catâri, sunt conduşi cu o mare îndemânare de doi vizitii, aşezaţi alături pe capră; unul ţine hăţurile, în timp ce ajutorul său mânuieşte un bici foarte lung din bambus, asemănător unei undiţe gigantice, de care se serveşte nu numai pentru a da ghes atelajului, cişi pentru a-l dirija.

Drumul trece prin Beaufort, un orăşel drăguţ, clădit la poalele munţilor Nieuweveld, străbate acest masiv, ajunge la Victoria şi se îndreaptă spre Hope Town – Oraşul Speranţei – pe malul râului Orange, apoi, de aici, la Kimberley şi la principalele zăcăminte diamantifere, care se afla la depărtare de numai câteva mile.

E o călătorie obositoare şi monotonă de opt-nouă zile, prin veld-ul dezgolit. Peisajul este aproape întotdeauna cât se poate de întristător – câmpii roşii, pietre împrăştiate ca şi cum ar fi fost aduse de morene, stânci cenuşii abia ieşind din pământ, o iarbă galbenă şi rară, tufişuri sărace. Nici culturi, nici frumuseţi naturale. Din loc în loc, o fermă mizerabilă, al cărei proprietar, obţinând concesiunea terenului de la guvernul colonial, a primit mandat să ofere ospitalitate călătorilor. Dar această ospitalitate este totdeauna dintre cele mai elementare. Nu găseşti în aceste hanuri ciudate nici paturi pentru oameni, nici aşternut de paie pentru căi. Abia câteva cutii de conserve, care-au făcut de mai multe ori înconjurul lumii şi care se plătesc cu greutatea lor în aur.

Pentru a-şi asigura hrana, caii sunt lăsaţi deci liberi pe câmp, unde trebuie să caute tufele de iarbă dindărătul pietrelor. Când vine ceasul de a pleca mai departe, să-i aduni e o adevărată problemă şi o mare pierdere de timp.

Şi câte zdruncinături cu acest poştalion primitiv, de-a lungul acestor drumuri şi mai primitive! Capacele cuferelor de lemn, folosite pentru bagajele de mici dimensiuni, ţin loc de bănci; nefericitul pe care-l poartă o săptămână nesfârşită joacă rolul unui ciocan pneumatic. Este imposibil să citeşti, să dormi şi chiar să vorbeşti. În schimb, majoritatea călătorilor fumează zi şi noapte, ca nişte coşuri de fabrică, beau în neştire şi scuipă pe măsura acestei activităţi.

Cyprien Méré călătorea cu un eşantion destul de reprezentativ al acestei populaţii migratoare, care aleargă din toate punctele globului către zăcămintele de aur sau de diamante, imediat ce acestea sunt semnalate. Se afla acolo un napolitan înalt, deşelat, cu părul negru, lung, cu fata tăbăcită, cu ochii nu prea liniştitori, care spunea că-l cheamă Annibal Pantalacci; un evreu portughez numit Nathan, expert în diamante, care stătea foarte cuminte în colţul lui şi privea lumea că un filosof; un miner din Lancashire, Tomas Steel, un tânăr voinic înalt, cu barbă roşcată, cu spate puternic, care părăsise cărbunii ca să-şi încerce norocul în Griqualand; un neamţ, herr Friedel, care vorbea ca un oracol şi ştia totul despre exploatarea diamantelor, fără să fi văzut un singur diamant în ganga3 sa; un yankeu cu buze subţiri, stând de vorbă numai cu sticla sa în husa de piele şi venind fără îndoială să deschidă una din acele cârciumi care înghit cea mai mare parte a câştigurilor mânerului; un fermier de pe malurile Hart-ului; un bur din Statulliber Orange; un misit de fildeş, care se ducea întăra namaquaşilor; doi fermieri din Transvaal şi un chinez, numit Li, completau societatea cea mai pestriţă, cea mai şleampătă, cea mai interlopa, cea mai zgomotoasă, în care s-ar fi putut afla vreodată un om cumsecade.

După ce se amuză o bucată de vreme cu fizionomiile şi purtarea celorlalţi, Cyprien se plictisi. Îl mai interesau doar Thomas Steel, cu fiinţa lui puternică şi râsul lui sincer şi chinezul Li, cu manierele lui blânde şi feline. Cât despre napolitan, bufoneriile lui sinistre şi faţă de nemernic îi inspirau o repulsie de neînvins.

Una din glumele cele mai apreciate ale acestui personaj a constat, timp de două sau trei zile, în alega de coadă, pe care chinezul o purta pe spate, după obiceiul neamului sau, o mulţime de obiecte necuviincioase, strânse de pe câmp: mănunchiuri de iarbă, cotoare de varză, o coadă de vacă, un omoplat de cal.

Li, fără să se enerveze, dezlega apendicele ce fusese adăugat cozii lui lungi, dar nu arata nici prin vorbe, nici prin gesturi, nici chiar printr-o privire, ca i s-ar fi părut ca gluma întrecuse marginile permise. Faţa lui galbenă, ochii migdalaţi păstrau un calm inalterabil, ca şi cum ar fi fost străin de ceea ce se petrecea în jurul său. De fapt, s-ar fi putut crede că nu înţelegea un cuvânt din ce se vorbea în această arcă a lui Noe în drum spre Griqualand. Aşa ca Annibal Pantalacci nu întârzia să adauge, într-o engleză stricată, diferite comentarii la glumele lui de prost gust.

Şi călătorii râdeau. Ceea ce le mărea bună dispoziţie era faptul că burii înţelegeau ceva mai târziu ce spunea napolitanul şi atunci izbucneau dintr-o dată într-un râs zgomotos, cu două-trei minute după ceilalţi.

Până la urmă, Cyprien se enerva din cauza stăruinţei cu care bietul Li era luat drept ţintă a batjocurilor şi-i spuse lui Pantalacci că purtarea lui era reprobabilă. Napolitanul i-ar fi răspuns poate obraznic, dar o vorbă a lui Thomas Steel fu de ajuns ca să-l facă să-şi reţină cu prudenţă sarcasmul:

— Nu, nu-i cinstit să te porţi aşa cu bietul om, care nici măcar nu pricepe ce spui! Adaugă acest tânăr cumsecade, parându-i rău că râsese împreună cu ceilalţi.

Lucrurile s-au oprit deci aici. Dar, câteva clipe mai târziu, Cyprien văzu cu surprindere privirea fină şi uşor ironică – o privire evident plină de recunoştinţa pe care chinezul o îndrepta spre el. Se gândi ca Li ştia poate englezeşte mai bine decât lăsa să se vadă. În zadar încercă însă, la haltă următoare, să-i vorbească. Chinezul rămase indiferent şi mut. De atunci, această fiinţă bizară continua să-l intrige pe tânărul inginer, ca o enigmă a cărei dezlegare trebuie găsită. Aşa ca Cyprien privea destul de des, cu atenţie, faţa galbenă şi spână, buzele subţiri, care lăsau să se vadă dinţii foarte albi, nasul mic, scurt şi lat, fruntea largă, ochii oblici şi aproape totdeauna plecaţi, ca pentru a ascunde o licărire maliţioasă.

Ce vârsta putea să aibă Li? Cincisprezece, sau şaizeci de ani? Era imposibil de spus. Dacă dinţii, privirea, părul negru că funinginea păreau semne de tinereţe, ridurile de pe frunte, de pe obraji şi chiar de la colţurile gurii arătau mai curând o vârstă înaintată. Era mic de statură, subţire, agil în aparenţă, dar cu unele trăsături bătrânicioase.

Era bogat sau sărac? Alt răspuns îndoielnic. Pantalonul său de pânză cenuşie, bluză de mătase galbenă, tichia din sfoara împletită, pantofii cu talpă de fetru, ciorapii, de un alb imaculat, puteau fi tot atât de bine ai unui mandarin de prim rang, ca şi ai unui om din popor. Bagajul său era alcătuit dintr-un singur cufăr, din lemn roşu, având aceasta adresă scrisă cu cerneală neagră:

H. Li front Canton to the Cape Town.

Ceea ce înseamnă: H. Li, din Canton, mergând la Cape Town.

Acest chinez era, de altfel, de o curăţenie exemplară, nu fuma, nu bea decât apă şi folosea toate haltele ca să-şi radă capul cu cea mai mare grijă.

Cyprien nu putu afla mai mult şi renunţă curând să se mai ocupe de această problemă vie. Între timp, zilele treceau, milele se adăugau milelor străbătute. Câteodată, caii mergeau repede.

Alteori, părea imposibil să-i faci să iuţească pasul. Dar, puţin câte puţin, drumul se scurtă şi, într-o bună zi, diligenta a ajuns la Hope Town. Încă o etapă şi trecură şi de Kimberley. Apoi, la orizont se arătară căsuţe de lemn.

Era New-Rush.

Tabăra minerilor nu se deosebea defel de ceea ce sunt, în toate ţările unde civilizaţia a pătruns recent, aceste oraşe provizorii, care ies din pământ ca prin farmec.

Cabane de scânduri, cele mai multe foarte mici şi asemănătoare colibelor cantonierilor de pe un şantier european, câteva corturi, o duzină de cafenele sau cârciumi, o sală de biliard, o Alhambră sau salon de dans, „store” -uri sau magazine generale cu articole de primă necesitate – iată ceea ce izbea mai întâi privirea.

Se găseau de toate în aceste prăvălii: haine imobile, pantofi şi pahare de sticlă, cărţi şi şei, arme şi stofe, mături şi muniţii de vânătoare, cuverturi şi ţigări, legume proaspete şi medicamente, pluguri şi săpunuri de toaletă, perii de unghii şi lapte condensat, plite şi litografii – de toate, afară de cumpărători.

Asta pentru ca populaţia taberei lucra încă în mină, la trei sau patru sute de metri de New-Rush.

Cyprien Méré, ca toţi noii sosiţi, se grăbi să se ducă într-acolo, în timp ce masa era pregătită în cabana botezata pompos „Hotel Continental”.

Era în jurul orei şase după-masa. Soarele se-nvăluia la orizont într-un uşor abur auriu. Tânărul inginer observa, încă o dată, diametrul enorm pe care astrul zilei, ca şi cel al nopţii, îl au la această latitudine sudică, fără că explicaţia fenomenului să fi fost încă dată în mod convingător. Acest diametru părea să fie cel puţin dublu faţă de cel vizibil în Europa.

Dar un spectacol şi mai nou pentru Cyprien Méré îl aştepta la Kopje, adică la zăcământul de diamante.

La începutul lucrărilor, mina forma un deluşor teşit, care cocoşa în acest punct câmpia – în rest netedă, ca o mare liniştită. Dar acum, o scobitură enormă, cu pereţii lărgiţi spre gura, un fel de depresiune în formă de elipsă, de aproximativ patruzeci de metri pătraţi, se deschidea aici. Această suprafaţă nu cuprindea mai puţin de trei sau patru sute de „claim”-uri, sau concesiuni, cu latura de treizeci şi unu de picioare4, pe care cei în drept le valorificau după placul lor. Muncă, de altfel, consta pur şi simplu din a extrage, cu ajutorul târnăcopului şi hârleţului, pământul de pe acest teren, compus în general dintr-un nisip roşiatic, amestecat cu pietriş. Adus la gura minei, acest pământ e transportat la mesele de triaj spre a fi spălat, fărâmiţat, dat prin ciur, apoi examinat cu cea mai mare grijă, pentru a descoperi în el eventualele pietre preţioase.

Toate aceste claim-uri, fiind săpate separat unele de altele, formează desigur gropi de adâncimi diferite.

Unele ajung la o sută de metri şi mai mult, altele numai până la cincisprezece, douăzeci, sau treizeci de metri.

Pentru necesităţile muncii şi ale circulaţiei, fiecare concesionar este obligat, prin regulamentele oficiale, să lase pe una din laturile groapei sale o bucată de teren, largă de şapte picioare, absolut intactă. Aceste spaţii, puse cap la cap, formează un fel de şosea sau dig, la nivelul iniţial al terenului. Pe această şosea se aşază de-a curmezişul un şir de grinzi, care o depăşesc de fiecare parte cu aproximativ un metru şi asigură drumului o lărgime suficientă pentru că două cotige să poată trece fără să se ciocnească.

Din nenorocire pentru soliditatea acestei căi suspendate şi pentru siguranţa minerilor, concesionarii sapă puţin câte puţin partea de jos a peretelui, pe măsură ce coboară, astfel ca digul, care se afla câteodată la o înălţime de două ori mai mare decât a turlelor catedralei Notre-Dame, sfârşeşte prin a lua forma unei piramide răsturnate, care se sprijină pe vârful ei. Urmarea acestei rele aşezări e uşor de prevăzut: prăbuşirea frecventă a acestor pereţi, fie în anotimpul ploilor, fie când o schimbare bruscă de temperatură produce crăpături în grosimea digurilor. Dar repetarea periodică a acestor dezastre nu-i împiedică pe minerii imprudenţi să continue să-şi sape claim-ul lor până la limita extremă a peretelui.

Apropiindu-se de mină, Cyprien Méré nu văzu la început decât cotigele, încărcate sau goale, care circulau pe drumurile suspendate. Dar, apropiindu-se destul de marginea minei ca să poată privi până-n adâncuri, văzu mulţimea minerilor de toate rasele, de toate culorile, îmbrăcaţi în toate felurile, care lucrau cu râvnă în fundul claim-urilor. Erau acolo negri şi albi, europeni şi africani, mongoli şi celţi, cei mai mulţi aproape goi sau îmbracaţi numai cu pantaloni de in, cămăşi de flanelă sau cu o bucată de pânză înfăşurată în jurul coapselor, cu pălării de pai împodobite adesea cu pene de struţ.

Toţi oamenii aceştia umpleau cu pământ găleţile din piele care urcau apoi până la gura minei, de-a lungul cablurilor mari de sârmă, fiind trase cu corzi din fâşii de piele de vită, din loc în loc înfăşurate pe tambure de lemn. Găleţile erau golite repede în cotige, apoi reveneau în fundul minei, casa urce cu o nouă încărcătura.

Aceste cabluri lungi de sârmă, întinse în diagonală de-a lungul paralelipipedelor formate de claim-uri, dau „dry-digging” -urilor, sau minelor de diamante, o înfăţişare aparte. Sunt ca nişte fire ale unei uriaşe pânze de păianjen, a cărei urzire ar fi fost întreruptă brusc.

Cyprien se distra câtva timp privind acest furnicar omenesc. Apoi se întoarse la New-Rush, unde clopoţelul îl chema curând la masă. Îi făcu plăcere să audă toată seară pe unii vorbind despre descoperiri nemaipomenite, despre mineri săraci, îmbogăţiţi de un singur diamant, pe când alţii se plângeau de „ghinion”, de lăcomia misiţilor, de necinstea cafrilor folosiţi în mine, care furau cele mai frumoase pietre şi discutau despre diferite detalii tehnice. Nu se vorbea decât despre diamante, carate, despre sute de lire sterline.

În general, toţi aveau o înfăţişare destul de mizeră şi, pe lângă un „digger” fericit, care cerea zgomotos o sticlă de şampanie, ca să-şi sărbătorească şansa, vedeai douăzeci de figuri posomorâte, ale celor care nu beau decât o sticlă de bere.

Din când în când, o piatră preţioasă circula din mână în mână împrejurul mesei pentru a fi cântărită din ochi, examinată, evaluată, revenind până la urmă pentru a fi înghiţită de chimirul posesorului ei. Aceasta pietricică, de un cenuşiu spălăcit, fără mai multă strălucire decât o bucată de silex rostogolită de un torent oarecare, era diamantul în ganga lui.

La căderea nopţii, cafenelele se umplură şi aceleaşi conversaţii, aceleaşi discuţii care animaseră cina, continuară cu foc în jurul paharelor de gin şi de brandy.

Cyprien se culcase devreme, în patul ce-i fusese rezervat sub un cort vecin cu hotelul. Adormise curând, în gălăgia unui bal în aer liber, dat în împrejurimi de minerii cafri şi în sunetele pătrunzătoare ale unei trâmbiţe, care însoţea, într-un salon public, zbânţuielile coregrafice ale domnilor albi.