XXIII.

STATUIA COMANDORULUI

Fericitul John Watkins, acum cel mai bogat fermier al Griqualand-ului, după ce dăduse un prim banchet, pentru a sărbători naşterea Stelei Sudului, nu putea decât să dea un al doilea, pentru a-i sărbători regăsirea. Numai că, de astă dată, putem fi siguri că aveau să se ia toate măsurile de precauţie pentru ca diamantul să nu mai dispară – şi nici Dada nu mai fu invitat la petrecere.

În după-amiaza zilei următoare, festinul se desfăşura în toată splendoarea lui.

De dimineaţa, John Watkins îi invitase pe toţi comesenii sai obişnuiţi, comandase la măcelăriile districtului cantităţi de carne care ar fi ajuns să sature o companie de infanterie, îngrămădise în cămară toate proviziile, toate cutiile de conserve, toate sticlele de vinuri şi de lichioruri străine pe carele putuseră furniza localurile din împrejurimi.

La ora patru după-amiaza, masa era aranjată în sala cea mare, sticlele aşezate în ordine pe bufet şi sferturile de bou şi de oaie puse la fript.

La ora şase, invitaţii începură să sosească, îmbrăcaţi în cele mai frumoase veşminte. La şapte, tonul conversaţiei era atât de ridicat, încât i-ar fi fost greu unei trâmbiţe să domine gălăgia. Se aflau acolo Mathys Pretorius, care-şi recăpătase liniştea de când nu se mai temea de farsele de prost gust ale lui Annibal Pantalacci, Thomas Steel, în plină forţă şi sănătate, samsarul Nathan, fermieri, mineri, negustori, ofiţeri de poliţie.

La porunca domnişoarei Alice, Cyprien nu putuse refuza să asiste la acest banchet, deoarece fata era silită să apară şi ea. Dar amândoi erau destul de trişti, căci – lucru prea evident – de cincizeci de ori milionarul Watkins nu se mai putea gândi să-şi dea fiica unui mic inginer „care nu ştie nici măcar să fabrice diamante!” Da, egoistul moşneag ajunsese să-l trateze astfel pe tânărul savant, căruia îi datora, în realitate, noua sa bogăţie!

Banchetul se desfăşura, deci, în mijlocul entuziasmului prea puţin reţinut al comesenilor.

În faţa fericitului fermier – şi nu în spatele lui, de data asta – Steaua Sudului, aşezată pe o perniţă de catifea albastră, sub dublul adăpost al unei colivii din bare de metal şi al unui glob de sticlă, scânteia la lumina lumânărilor.

Se închinase până atunci de zece ori pentru frumuseţea ei, pentru limpezimea ei, pentru strălucirea ei fără egal.

Era o căldură apăsătoare.

Izolată şi parcă retrasă în sine, în mijlocul tumultului, miss Watkins părea că nu aude nimic. Îl privea pe Cyprien, tot atât de abătut ca şi ea şi era gata să plângă.

Trei lovituri puternice în uşa sălii făcură să înceteze brusc zgomotul discuţiilor şi clinchetul paharelor.

— Intră! Strigă Mr. Watkins, cu vocea sa răguşită. Oricine ai fi, vii tocmai la timp, dacă ţi-i sete! Uşa se deschise. Siluetă deşirată şi descărnată a lui Jacobus Vandergaart se ivi în prag.

Toţi comesenii se priviră, foarte surprinşi de această apariţie neaşteptată. Întregul ţinut cunoştea foarte bine motivele duşmăniei dintre cei doi vecini, John Watkins şi Jacobus Vandergaart, aşa încât un freamăt surd făcu înconjurul mesei. Fiecare se aştepta la ceva grav.

Se lăsase o tăcere adâncă. Toţi ochii erau îndreptaţi spre bătrânul şlefuitor cu părul alb. Acesta, în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, cu pălăria pe cap, îmbrăcat cu redingota sa lungă, neagră, de zile mari, părea însuşi spectrul răzbunării.

Mr. Watkins se simţi cuprins de o spaimă ciudată şi de un tremur ascuns. El păli sub stratul roşu-aprins pe care vechile deprinderi alcoolice i-l imprimaseră definitiv pe pomeţi. Totuşi, fermierul încerca să lupte împotriva acestui sentiment nelămurit, pe care nu şi-l putea explica, adresându-se lui Jacobus:

— Ei, e multă vreme, vecine Vandergaart, de când nu mi-ai făcut favoarea să mă vizitezi! Ce vânt te aduce în această seară?

— Vântul justiţiei, vecine Watkins! Răspunse cu răceală bătrânul. Vin să-ţi spun că dreptatea va triumfa în sfârşit şi va ieşi la iveală, după o eclipsă de şapte ani! Vin să te anunţ că a sunat ceasul compensaţiei, că îmi recapăt bunul şi că acest Kopje, care a purtat totdeauna numele meu, îmi aparţine de acum înainte în mod legal, cum n-a încetat niciodată să-mi aparţină din punct de vedere al dreptăţii! John Watkins, m-ai deposedat de pământul pe care eram stăpân! Astăzi, legea te deposedează pe dumneata şi te obligă să-mi restitui ceea ce mi-ai luat!

Pe cât se simţise de înfiorat John Watkins la început, de apariţia neaşteptată a lui Jacobus Vandergaart şi de pericolul vag pe care ea părea să-l anunţe, pe atât natura sa, sangvină, violentă, îl îndemna acum să înfrunte deschis un pericol direct şi bine precizat. Aşa că, lăsându-se pe spătarul fotoliului, începu să râdă dispreţuitor.

— Moşneagul e nebun! Spuse el, adresându-se comesenilor. Am crezut totdeauna că-i lovit cu leuca! Se pare că, de câtva timp, boala s-a agravat! Cei din jurul mesei aplaudară aceasta grosolănie. Jacobus Vandergaart nici nu clipi.

— Cine râde la urmă, râde mai bine! Reluă el, scoţând o hârtie din buzunar. John Watkins, ştii că o judecată contradictorie dar definitivă, confirmată la apel şi pe care nici regina n-ar mai putea să o caseze, ţi-a atribuit în acest district terenurile situate la apus de al douăzeci şi cincilea grad de longitudine estică faţă de meridianul Greenwich şi mi-a atribuit pe cele ce se găsesc la răsărit de acest meridian?

— Chiar aşa, preacinstite flecar! Strigă John Watkins. Şi tocmai de aceea ai face mult mai bine să te duci şi să te culci, dacă eşti bolnav, decât să vii şi să deranjezi de la cina nişte oameni vrednici care nu datorează nimănui nimic! Jacobus Vandergaart desfăcuse hârtia.

— Iată o declaraţie, reluă el cu o voce mai blândă – o declaraţie a Comitetului cadastral, contrasemnată de guvernator şi înregistrată la Victoria, cu data de alaltăieri – care constată o eroare materială introdusă până azi în toate planurile Griqualand-ului.

Aceasta eroare, comisă de geodezii însărcinaţi acum zece ani cu măsurarea districtului, care n-au ţinut seama de declinaţia magnetică în determinarea exactă a nordului, aceasta eroare, zic, falsifică toate hărţile şi toate planurile bazate pe releveele lor. În urma rectificării efectuate, al douăzeci şi cincilea grad de longitudine estică se găseşte – la latitudinea noastră – la mai mult de trei mile spre apus. Aceasta rectificare, de acum înainte oficială, mă repune, aşadar, în posesiunea Kopje-ului care îţi revenise – căci, după părerea tuturor jurisconsulţilor şi a şefului justiţiei în persoană, hotărârea judecătorească nu pierde nimic din puterea ei! Iată, John Watkins, ce aveam să-ţi spun!

Fie că fermierul nu înţelesese prea bine, fie că prefera să refuze în mod sistematic să înţeleagă, el încercă să răspundă bătrânului şlefuitor printr-un nou hohot de râs dispreţuitor.

Dar, de data aceasta, râsul suna fals şi nu găsi ecou în jurul mesei.

Toţi martorii acestei scene, uluiţi, îl priveau ţintă pe Jacobus Vandergaart şi păreau puternic impresionaţi de gravitatea sa, de siguranţa vorbelor sale, de certitudinea de nezdruncinat pe care o exprima întreaga lui fiinţă.

Misitul Nathan se făcu, primul, interpretul sentimentului general.

— Ceea ce spune domnul Vandergaart nu are nimic absurd, la prima vedere, remarcă el, adresându-se lui John Watkins. Aceasta eroare de longitudine a putut fi într-adevăr comisă, la urma urmei şi poate că ar fi mai bine, înainte de a ne pronunţa, să aşteptăm, lămuriri mai complete.

— Să aşteptăm lămuriri?! Strigă Mr. Watkins, izbind cu pumnul în masă. N-am ce face cu lămuririle! Nu-mi pasa de lămuriri! Sunt la mine acasă, da sau nu? Mi s-a confirmat dreptul de posesiune a Kopje-ului printr-o hotărâre definitivă, a cărei validitate o recunoaşte chiar acest crocodil bătrân? Ei bine, ce mă interesează restul?! Dacă vrea cineva să conteste dreptul de posesie paşnică a bunurilor mele, voi face ceea ce am mai făcut, mă voi adresa tribunalelor şi vom vedea cine va avea câştig de cauză!

— Tribunalele şi-au spus ultimul cuvânt, replică Jacobus Vandergaart, cu calmul lui neînduplecat. Totul se reduce acum la o chestiune de fapt: al douăzeci şi cincilea grad de longitudine estică trece sau nu trece prin linia trasată pe planurile cadastrale? Or, acum s-a recunoscut în mod oficial că s-a greşit în această privinţă şi concluzia inevitabilă este că reintru în posesia Kopje-ului.

Spunând acestea, Jacobus Vandergaart arată constatarea oficială pe care o avea în mână şi care era întărită cu toate timbrele şi sigiliile.

Indispoziţia lui John Watkins creştea văzând cu ochii. Se agita pe scaun, încerca să rânjească, dar nu prea reuşea. În clipa aceea, privirea îi căzu întâmplător pe Steaua Sudului, ceea ce păru să-i redea încrederea care începea să-l părăsească.

— Şi chiar dacă ar fi aşa, strigă el, dacă ar trebui să renunţ, în pofida oricărei dreptăţi, la această proprietate, care mi-a fost atribuita în mod legal şi de care mă bucur în pace de şapte ani, ce-mi pasă, la urma urmei? Nu am cu ce mă consola – de-ar fi numai această bijuterie, pe care pot s-o pun în buzunarul vestei şi s-o apăr astfel de orice surpriză?

— Încă o eroare, John Watkins, riposta sec Jacobus Vandergaart. Steaua Sudului îmi aparţine, de acum înainte, ca şi toate produsele Kopje-ului aflate în mâinile dumitale, ca mobilierul acestei case, vinul din sticle, carnea rămasă în farfurii! Totul este al meu aici, deoarece provine din nedreptatea ce mi s-a făcut! Şi n-avea nici o teamă, mi-am luat măsurile de prevedere!

Jacobus Vandergaart bătu din palmele lui descărnate.

Imediat, agenţii de poliţie, în uniforma neagră, se iviră în prag, urmaţi de un ofiţer al şerifului, care intră autoritar şi puse mâna pe spătarul unui scaun.

— În numele legii, zise el, declar sechestrate provizoriu toate valorile mobile şi, în general, toate obiectele de oarecare preţ care se găsesc în această casă!

Toţi cei prezenţi se ridicaseră în picioare, în afară de John Watkins. Fermierul, distrus, răsturnat în marele său fotoliu de lemn, părea lovit de trăsnet. Alice se aruncase de gâtul lui şi caută să-l îmbărbăteze.

Jacobus Vandergaart nu-l pierdea din vedere. Îl privea chiar mai mult cu milă decât cu ură, supraveghind Steaua Sudului, care strălucea mai puternic ca totdeauna în mijlocul acestui dezastru.

— Ruinat! Ruinat! Doar aceste cuvinte mai ieşeau acum de pe buzele tremurătoare ale lui Mr. Watkins. În clipa aceea, Cyprien se ridica în picioare şi zise, cu o voce gravă:

— Domnule Watkins, deoarece bunăstarea vă este ameninţată de o catastrofă ireparabilă, daţi-mi voie să văd în acest eveniment doar posibilitatea apropierii mele de fiica dumneavoastră! Am onoarea să cer mâna domnişoarei Alice Watkins!

XXIV.

O STEA CARE DISPARE.

Cererea tânărului inginer avu efectul unei lovituri de teatru. Oricât de puţin sensibilă ar fi fost natura pe jumătate sălbatică a comesenilor lui JohnWatkins, aceştia aplaudară zgomotos. Atâta dezinteres nu putea să nu-i impresioneze.

Alice, cu ochii plecaţi, cu inima bătândă, fiind poate singura care nu era surprinsă de demersul tânărului, tăcea, lângă tatăl sau.

Nenorocitul fermier, copleşit încă de lovitura teribilă pe care o primise, îşi ridicase capul. Şi, în adevăr, îl cunoştea destul pe Cyprien pentru a şti că, dându-i-o pe fiică-sa, asigura viitorul şi fericirea Alicei, dar nu voia încă să arate, nici măcar printr-un semn, că nu mai avea nici o obiecţie faţă de căsătorie.

Cyprien, stânjenit acum de demersul public la care îl împinsese elanul afecţiunii sale, simţea el însuşi ciudăţenia acestei cereri şi începea să-şi reproşeze că nu fusese mai stăpân pe sine.

În mijlocul acestei încurcături comune, uşor de înţeles, Jacobus Vandergaart făcu un pas spre fermier.

— John Watkins, zise el, n-aş vrea să abuzez de victoria mea şi nu sunt dintre aceia care-şi calca în picioare duşmanii învinşi! Dacă mi-am revendicat dreptul, am făcut-o pentru ca un om trebuie să procedeze astfel totdeauna! Dar ştiu din experienţă ceea ce repeta avocatul meu şi anume, că rigoarea dreptului e vecină uneori cu nedreptatea şi n-aş vrea ca nişte nevinovaţi să suporte povara unor greşeli pe care nu le-au săvârşit! Şi apoi, sunt singur pe lume şi foarte aproape de mormânt! La ce mi-ar servi atâta bogăţie, dacă nu mi-ar fi îngăduit s-o împart cu alţii? John Watkins, dacă vei consimţi la unirea acestor doi copii, îi rog să primească drept zestre Steaua Sudului, care mie nu mi-ar folosi la nimic! În afară de asta, mă angajez să-i fac moştenitorii mei şi să repar astfel, pe cât posibil, răul involuntar pe care i-l fac încântătoarei dumitale fiice!

La aceste cuvinte, printre spectatori se produse ceea ce dările de seamă parlamentare numesc o „vie mişcare de interes şi simpatie”. Toate privirile se îndreptară spre John Watkins. Ochii acestuia se umeziră brusc şi el şi-i ascunse cu o mână tremurândă.

— Jacobus Vandergaart! Strigă el în sfârşit, nemaiputându-şi stăpâni sentimentele tumultoase care-l frământau. Da! Eşti un om de treaba şi te răzbuni în chip nobil pentru răul pe care ţi l-am făcut, înlesnind fericirea acestor doi copii!

Nici Alice, nici Cyprien nu puteau răspunde, cel puţin cu voce tare, dar privirile lor răspundeau pentru ei.

Bătrânul îi întinse mâna adversarului său şi Mr. Watkins o lua cu însufleţire.

Toţi ochii celor de faţă erau umezi – chiar şi cei ai unui bătrân agent de poliţie cu părul cărunt, care părea totuşi la fel de aspru ca un funcţionar al Amiralităţii.

John Watkins era într-adevăr transfigurat. Fizionomia lui era acum pe atât de binevoitoare, pe atât de blândă, pe cât era mai înainte de dură şi răutăcioasă.

Cât despre Jacobus Vandergaart, fata lui austeră îşi reluase expresia obişnuită, aceea a bunătăţii celei mai senine.

— Să uităm tot, strigă el şi să bem pentru fericirea acestor copii, dacă domnul ofiţer al şerifului binevoieşte să ne permită, din vinul pe care l-a sechestrat!

— Un ofiţer al şerifului are uneori datoria să se opună vânzării unor băuturi impozabile, zise omul legii surâzând, dar nu s-a opus niciodată consumării lor!

După aceste cuvinte pline de bună dispoziţie, sticlele circulară şi cea mai sinceră cordialitate se instaura în sufragerie.

Jacobus Vandergaart, aşezat în dreapta lui John Watkins, făcea împreună cu acesta planuri de viitor.

— Vom vinde tot şi-i vom urma pe copii în Europa! Spunea el. Ne vom stabili lângă ei la ţară şi vom mai avea de trăit zile frumoase!

Alice şi Cyprien, aşezaţi alături, discutau încet, în limba franceză – discuţie care nu părea mai puţin interesantă, judecând după însufleţirea celor doi parteneri.

Se făcuse mai cald ca oricând. O căldură grea şi apăsătoare usca buzele pe marginea paharelor şi-i transforma pe toţi comesenii în tot atâtea maşini electrice, gata să scapere scântei. În zadar fuseseră deschise uşile şi ferestrele. Nici cea mai uşoară adiere nu făcea să tremure flacăra luminării.

Fiecare simţea ca la o asemenea presiune atmosferică nu exista decât o singură soluţie: una din acele furtuni, însoţită de tunete şi de ploi torenţiale, care, în Africa Australă, iau înfăţişarea unei conjuraţii a tuturor elementelor naturii. Această furtună era aşteptată, dorită ca o uşurare.

Deodată, un fulger aruncă o lumină verzuie pe feţele tuturor şi, aproape imediat, bubuiturile tunetelor, rostogolindu-se deasupra câmpiei, anunţară că în curând va începe concertul.

În clipa aceea, o rafală neaşteptată, pătrunzând în încăpere, stinse toate luminile. Apoi, fără nici un răgaz, cataractele se deschiseră şi începu potopul.

— Aţi auzit, imediat după lovitura de trăsnet, un mic zgomot sec? Întreba Thomas Steel, în timp ce ferestrele erau închise în grabă şi se reaprindeau luminările. Parcă s-ar fi spart un glob de sticlă!

Imediat, toate privirile se îndreptară instinctiv spre Steaua Sudului…

Diamantul dispăruse.

Totuşi, nici colivia de fier, nici globul de sticla care-l acopereau nu-şi schimbaseră locul, fiind în mod evident imposibil oricui să se fi atins de el.

Fenomenul părea să ţină de domeniul miracolului.

Cyprien, care se aplecase iute înainte, observa, pe pernă de catifea albastră, în locul diamantului, un fel de pulbere cenuşie. Nu-şi putu reţine un strigăt de uimire şi explică scurt ceea ce se petrecuse:

— Steaua Sudului a explodat!

Toată lumea ştie, în Griqualand, ca aceasta este o boală specifică diamantelor din ţinut. Nu se vorbeşte despre ea, pentru că le scade considerabil valoarea; dar fapt este că, în urma unei acţiuni moleculare neexplicate, cele mai preţioase dintre aceste pietre explodează câteodată ca nişte simple petarde. În acest caz, nu mai rămâne din ele decât puţin praf, bun cel mult la întrebuinţări industriale.

Tânărul inginer era, evident, mult mai preocupat de aspectele ştiinţifice ale accidentului, decât de pierderea enormă care rezultă de aici pentru el.

— Ceea ce e ciudat, zise el, în mijlocul uluirii generale, nu e faptul că piatra a explodat în aceste condiţii, ci că a aşteptat până astăzi ca să explodeze! De obicei, asta se-ntâmplă mai curând la cel mult zece zile după tăiere, nu-i aşa, domnule Vandergaart?

— Întru totul exact şi e prima dată în viaţa mea că văd explodând un diamant după trei luni de la şlefuire! Declară bătrânul, cu un suspin. Gata! A fost scris că Steaua Sudului să nu fie a nimănui! Adăugă el. Când mă gândesc că, pentru a împiedica acest dezastru, ar fi fost suficient ca piatra să fie unsă cu un strat subţire de grăsime…

— Adevărat? Strigă Cyprien, cu satisfacţia omului care a găsit în sfârşit explicaţia unui fenomen greu de înţeles. În acest caz, totul se explica! Fragila stea a găsit, fără îndoială, în pipota lui Dada acest strat protector, care a salvat-o până astăzi! În adevăr, ar fi făcut mult mai bine să explodeze acum patru luni şi să ne cruţe drumul prin Transvaal! În clipa aceea, băgară de seamă că John Watkins, care părea că se simte rău, se agita violent în fotoliu.

— Cum puteţi trata cu atâta uşurinţă un asemenea dezastru? Zise el, în sfârşit, roşu de indignare. Pe cinstea mea, staţi la taclale despre cele cincizeci de milioane volatilizate, ca şi cum ar fi vorba despre o simplă ţigară!

— Ceea ce arata că suntem filosofi! Răspunse Cyprien. Trebuie să fii înţelept, când înţelepciunea devine necesară!

— Fiţi filosofi cât vreţi, replică fermierul, dar cincizeci de milioane sunt cincizeci de milioane şi nu se găsesc în drum! Ah, ascultă, Jacobus, astăzi mi-ai făcut un serviciu straşnic, fără să-ţi dai seama! Cred că şi eu aş fi explodat ca o castană, dacă Steaua Sudului ar mai fi fost a mea!

— Ce vreţi? Reluă Cyprien, privind cu drag chipul fraged al domnişoarei Watkins, aşezată lângă el. Am dobândit, chiar în această seară, un diamant atât de preţios, încât nu m-ar putea mâhni pierderea oricărui altul!

Aşa luă sfârşit, printr-o lovitură de teatru demnă de istoria sa, atât de scurtă şi atât de agitată, cariera celui mai mare diamant şlefuit pe care l-a văzut vreodată lumea.

Vă închipuiţi că un asemenea sfârşit n-a contribuit puţin la confirmarea superstiţiilor care circulau pe seama lui în Griqualand. Mai mult ca oricând, cafrii şi minerii erau siguri că diamante atât de mari nu pot să aducă decât nenorocire.

Jacobus Vandergaart, care era mândru că-l şlefuise şi Cyprien, care se gândea să-l ofere muzeului Şcolii de Mine, erau, în fond, mai dezamăgiţi decât arătau, în urmă acestui deznodământ neaşteptat. Dar, în definitiv, pământul îşi continua drumul ca mai înainte şi nu s-ar putea spune că pierdea mare lucru în afacerea aceasta.

Toate aceste evenimente la un loc, aceste emoţii dureroase – pierderea averii, urmată de pierderea Stelei Sudului – îl zdruncinaseră grav pe John Watkins. Căzu la pat, zăcu câteva zile, apoi se stinse. Nici îngrijirile devotate ale fiicei sale şi ale lui Cyprien, nici chiar îmbărbătările lui Jacobus Vandergaart, care se aşeza la căpătâiul său şi-şi petrecu timpul încercând să-i dea curaj, nu putură atenua teribila lovitură. În zadar acest om admirabil îi făcea cunoscute planurile lui de viitor, vorbindu-i despre Kopje ca despre proprietatea lor comună, cerându-i părerea asupra măsurilor ce trebuiau luate şi asociindu-l totdeauna la proiectele sale. Bătrânul fermier era lovit în orgoliul său, în ideea sa fixă de proprietar, în egoismul sau, în toate obiceiurile sale; se simţea pierdut.

Într-o seară, îi chema la el pe Alice şi pe Cyprien, le uni mâinile şi, fără a pronunţa nici un cuvânt, îşi dădu ultima suflare. Nu supravieţuise nici două săptămâni scumpei sale stele.

Şi, în adevăr, părea că exista o strânsă legătură între bogăţia acestui om şi soarta acestei pietre stranii. Cel puţin coincidentele erau de aşa natură, încât explicau, într-o oarecare măsură, fără a le justifica în fata raţiunii, ideile superstiţioase care circulau în Griqualand. Steaua Sudului „adusese nenorocire” posesorului ei, în sensul că ivirea incomparabilei geme pe scena lumii marcase declinul prosperităţii bătrânului fermier.

Dar ceea ce nu vedeau limbuţii taberei, e că adevărata origine a acestei nenorociri se afla chiar în păcatele lui John Watkins, păcate care purtau în germene, ca pe o fatalitate, decepţiile şi ruină. Destule nenorociri în lumea asta sunt puse pe seama unui ghinion misterios, având ca unică bază, dacă pătrunzi până în miezul lucrurilor, chiar acţiunile celor asupra cărora se abat! Exista şi nenorociri nemeritate; dar exista mult mai multe care se explica absolut logic şi care pot fi deduse, asemeni concluziei unui silogism, din premisele puse de subiect. Dacă John Watkins n-ar fi umblat atâta după profit, dacă n-ar fi acordat o importanţa exagerată, mai curând criminală, acestor mici cristale de carbon, numite diamante, descoperirea şi dispariţia Stelei Sudului l-ar fi lăsat rece – cum îl lăsaseră pe Cyprien – şi sănătatea lui fizică şi morală n-ar fi fost la cheremul unui accident de acest fel. Dar el îşi pusese tot sufletul în diamante şi trebuia să piară prin ele.

Câteva săptămâni mai târziu, căsătoria lui Cyprien Méré cu Alice Watkins fu celebrată foarte simplu şi spre marea bucurie a tuturor Alice era acum soţia lui Cyprien…

Ce-şi putea dori mai mult pe lume?

De altfel, tânărul inginer era mai bogat decât îşi imagina ea şi decât credea el însuşi.

În adevăr, în urma descoperirii Stelei Sudului, claim-ul său, fără ca el s-o ştie, căpătase o valoare considerabilă. În timpul călătoriei lui prin Transvaal, Thomas Steel continuase exploatarea şi, aceasta exploatare fiind dintre cele mai rodnice, ofertele pentru cumpărarea părţii lui Cyprien se îngrămădiseră de pretutindeni. Aşa că, înainte de plecarea spre Europa, o vându cu peste o sută de mii de franci, bani gheaţă.

Alice şi Cyprien părăsiră fără întârziere Griqualand-ul, pentru a se întoarce în Franţa – dar nu înainte de a asigura viitorul lui Li, Bardik şi Matakit, acţiune la care se asociase şi Jacobus Vandergaart.

Bătrânul şlefuitor îşi vându pământul unei companii, condusă de fostul misit Nathan. După ce termină cu bine lichidarea acestei afaceri, el veni în Franţa pentru a fi împreună cu copiii săi adoptivi care, datorită muncii lui Cyprien, meritului său recunoscut, primirii pe care lumea savantă i-o făcuse la întoarcere şi-au asigurat bunăstarea, după ce-şi asiguraseră fericirea.

Cât despre Thomas Steel, reîntors în Lancashire cu douăzeci de mii de lire sterline, s-a căsătorit, vânează vulpi ca un gentleman şi-şi bea în fiecare seara sticla de Porto; şi acesta nu e cel mai bun lucru pe care-l face.

Vandergaart-Kopje n-a secat încă şi continuă să furnizeze anual, în medie, a cincea parte din diamantele exportate de Colonia Capului; dar nici un miner n-a avut norocul sau neşansa de mai găsi aici o altă Stea a Sudului!

SFÂRŞIT

1 Mila engleză: 1609 metri (n.a.)

2 Un mare număr de buri sau ţărani olandezi din Africa Meridională sunt urmaşi ai francezilor emigraţi în Olanda, apoi în Colonia Capului, în urma revocării edictului de la Nantes (n.a.)

3 Gangă – ansamblul mineralelor amestecate cu minereul util dintr-un zăcământ

4 Măsură de lungime = aproximativ 33 cm

5 Moore Thomas – poet englez (1799-1852), autor al volumelor „Melodii irlandeze”, „Lalla Rookh” etc

6 10.000 de franci (n.a.)

7 Acest bur se numea Jacobs. Un oarecare Niekirk, negustor olandez, care călătorea pe aici în tovărăşia unui vânător de struţi, numit O'Reilly, recunoscu în mâinile copiilor buri, care se jucau cu el, un diamant pe care îl cumpără cu câţiva gologani şi pe care îl vându cu 12.500 de franci lui sir Philip Woodehouse, guvernatorul Coloniei Capului. Această piatră, imediat şlefuită şi trimisă la Paris, a figurat în expoziţia universală de la Champ de Mars, în 1867. De atunci din solul Griqualand-uluiau fost extrase anual diamante în valoare de aproximativ patruzeci de milioane. O împrejurare destul de curioasă este că existenţa zăcămintelor diamantifere în acest ţinut fusese cunoscută odinioară, apoi uitată. Hărţi vechi din secolul al XV-lea menţionează, în acest punct: „Here Diamonds” – „Aici sunt diamante”. (n.a.)

8 Circa 150 kg

9 0,0255 m

10 În urma intervenţiei armate a Marii Britanii (1899-1902) eroica rezistenţă a burilor este înfrântă, iar provinciile locuite de buri trec în posesiune engleză.

11 Errare humanum est (în limba latină în text) – a greşi este omenesc.