XXII.

UN NOU TIP DE MINĂ.

Miss Watkins aflase tot ce se petrecuse, atât de scena cu oamenii mascaţi, cât şi despre eşecul atât de neplăcut, suferit de tânărul inginer.

— Ah, domnule Cyprien, îi zise ea, imediat ce o puse la curent cu cele petrecute, oare nu valorează viaţa dumitale mai mult decât toate diamantele lumii?!

— Draga Alice…

— Să nu ne mai gândim la toate astea şi renunţă de acum înainte la acest fel de experienţe!

— Îmi ordoni…? Întrebă Cyprien.

— Da! Da! Răspunse tânăra. Îţi ordon să încetezi, după cum ţi-am ordonat să începi… dacă binevoieşti să primeşti ordine de la mine!

— După cum vreau să le şi execut pe toate! Răspunse Cyprien, luând mâna pe care i-o întindea miss Watkins. Dar când Cyprien îi aduse la cunoştinţa condamnarea lui Matakit, ea fu consternată – mai ales când află contribuţia tatălui său la aceasta condamnare.

Nici ea nu credea în vinovăţia bietului cafru! Şi ea, ca şi Cyprien, ar fi vrut să facă totul pentru a-l salva! Dar cum să procedeze şi, mai ales, cum să-l atragă pe John Watkins, devenit reclamant de neclintit în această afacere, de partea nenorocitului împotriva căruia el însuşi aruncase cele mai nedrepte acuzaţii?

Trebuie adăugat că fermierul nu putuse obţine nici o mărturisire de la Matakit, nici arătându-i spânzurătoarea ridicată pentru el, nici făcându-l să spere în iertarea sa, dacă ar fi vorbit. Silit deci să renunţe la orice speranţă de a mai regăsi Steaua Sudului, John Watkins devenise groaznic de morocănos. Nu se mai putea sta de vorbă cu el. Totuşi, fiica sa vru să încerce o ultimă intervenţie.

A doua zi după condamnarea lui Matakit, Mr. Watkins, suferind de gută ceva mai puţin ca de obicei, profitase de răgaz pentru a-şi pune hârtiile în ordine.

Aşezat la un birou mare cu cilindru, din lemn de abanos, încrustat cu marchetărie galbenă – încântătoare epava a dominaţiei olandeze, ajunsă după destule aventuri în acest colţ pierdut al Griqualand-ului – îşi trecea în revista diferitele sale titluri, contractele, corespondenţa.

În spatele lui, Alice, aplecată peste lucrul său de mână, broda fără să dea prea mare atenţie struţului Dada, care umbla de colo-colo prin salon, cu gravitatea lui obişnuită, când aruncând o privire pe fereastră, când privind cu ochii lui mari, aproape omeneşti, mişcările lui Mr. Watkins şi ale fiicei sale. Deodată, o exclamaţie a fermierului o făcu pe miss Watkins să-şi ridice iute capul:

— Acest animal e insuportabil! Zise el. Mi-a luat un document! Dada! Aici! Dă-mi-l imediat! Abia articulate aceste cuvinte, ele fură urmate de un torent de injurii.

— Ah, animalul ăsta oribil l-a înghiţit! Un document de cea mai mare importanţă! Chiar copia legalizată a decretului care ordona punerea în exploatare a Kopje-ului meu! E intolerabil! Dar am să i-l scot eu din gâtlej, de-ar trebui să-l sugrum… John Watkins, roşu de furie, scos din fire, se ridicase brusc de la birou. El alerga după struţ, care se învârti de două-trei ori prin încăpere şi sfârşi prin a sări pe fereastră, care era la acelaşi nivel cu pământul.

— Tata, spuse Alice, mâhnită de această nouă poznă a favoritului ei, linişteşte-te, te rog! Ascultă-mă! Ai să te îmbolnăveşti! Dar furia lui Mr. Watkins ajunsese la culme. Fuga struţului îl exasperase.

— Nu, făcu el cu vocea sugrumată, e prea de tot! Trebuie să se isprăvească odată! Nu pot să renunţ la cel mai important dintre titlurile mele de proprietate! Un glonte în cap îl va potoli pe tâlharul ăsta! Voi avea documentul meu, te asigur! Alice îl urma plângând.

— Te rog, tata, îndură-te de bietul animal! Hârtia asta e chiar atât de importantă? Nu se poate obţine un alt exemplar? Vrei să mă îndurerezi omorându-l în faţa mea pe bietul Dada, pentru o greşeală atât de mică?

Dar John Watkins nu voia să audă nimic şi privea în toate părţile, căutându-şi victima.

În sfârşit, zări struţul în clipa în care se retrăgea înspre cabana ocupată de Cyprien Méré. Îndată, ducând puşca la umăr, fermierul îl ochi; dar Dada, ca şi cum ar fi ghicit proiectele ucigaşe urzite împotriva lui, cum văzu aceasta mişcare, se şi grăbi să se pună la adăpost în spatele clădirii.

— Aşteaptă! Aşteaptă! Te găsesc eu, animal blestemat! Strigă John Watkins, îndreptându-se spre cabană.

Din ce în ce mai înspăimântată, Alice îl urmă pentru a încerca o ultimă intervenţie.

Ajunseră astfel amândoi în faţa casei tânărului inginer şi o ocoliră. Nici urmă de struţ! Dada era invizibil! Totuşi, n-avea cum să fi coborât măgura, căci l-ar fi zărit în împrejurimile fermei. Trebuia să-şi fi căutat un refugiu în cabană, prin una dintre uşile sau ferestrele din spate. Aşa gândea John Watkins. Aşa că se grăbi să se întoarcă şi să bată la uşa principală.

Veni chiar Cyprien să deschidă.

— Domnul Watkins? Miss Watkins? Încântat să vă văd la mine! Spuse el, destul de surprins de această vizită neaşteptată.

Fermierul, gâfâind, îi explica chestiunea în câteva cuvinte, dar cu ce furie!

— Ei bine, să-l căutăm pe vinovat! Răspunse Cyprien, invitându-i în casă pe John Watkins şi pe Alice.

— Şi-ţi garantez că-i viu eu de hac! Repetă fermierul, agitându-şi armă ca pe un tomahawk. În aceeaşi clipă, o privire rugătoare a fetei îi mărturisi lui Cyprien oroarea cu care aştepta execuţia proiectată. Aşa că tânărul inginer lua o hotărâre rapidă şi foarte simplă: nu va găsi struţul.

— Li, îi strigă el în franceză chinezului, care tocmai intra în casa, bănuiesc că struţul trebuie să fie în camera ta! Prinde-l şi încearcă să-l faci scăpat, în timp ce eu îl voi plimba pe domnul Watkins în partea opusă!

Din nenorocire, acest frumos plan era vulnerabil în esenţa lui. Struţul se refugiase tocmai în prima cameră unde începură căutările. Era acolo, făcându-se mic de tot, cu capul ascuns sub un scaun, dar la fel de vizibil ca soarele de amiază.

Mr. Watkins se arunca asupra lui.

— A, ticălosule, s-a isprăvit cu tine! Zise el. Totuşi, oricât era de pornit, se opri o clipă în faţa acestei enormităţi: să tragă un foc de puşca la o distanţă foarte mică, într-o casă care, cel puţin provizoriu, nu mai era a lui. Alice se întoarse, plângând, ca să nu vadă ceea ce avea să urmeze. În clipa aceea, mâhnirea ei profunda îi sugeră tânărului inginer o idee strălucită.

— Domnule Watkins, zise el deodată, nu ţineţi decât să vă căpătaţi documentul, nu-i aşa? Ei bine, este cu totul inutil să-l omorâţi pe Dada pentru asta! E suficient să i se deschidă stomacul, de unde documentul n-a putut încă să treacă mai departe! Îmi permiteţi să fac această operaţie? Am urmat un curs de zoologie la Museum şi cred că am să mă descurc destul de bine!

Fie că această perspectivă de vivisecţie măgulea instinctele de răzbunare ale fermierului, fie că mânia începea să i se potolească sau că era mişcat, fără voie, de durerea reală a fiicei sale, se lăsă înduplecat şi consimţi să accepte aceasta cale de mijloc.

Dar cu nici un chip nu admitea să-şi piardă documentul! Declară el. Dacă nu se găsea în stomac, trebuia căutat în altă parte! Avea nevoie de el, neapărat!

Operaţia nu era atât de simplă cum s-ar fi putut crede la prima vedere, după atitudinea resemnată a bietului Dada. Un struţ, chiar de dimensiuni mici, are o forţă cu adevărat de temut. Abia atins de bisturiul chirurgului improvizat, fără îndoială că pacientul avea să se revolte, să se înfurie, să se zbată cu turbare. Aşa că Li şi Bardik fura chemaţi să-l asiste pe Cyprien, ca ajutoare.

S-a căzut de acord ca struţul să fie mai întâi legat. Pentru asta, se luară frânghii din provizia pe care Li o avea întotdeauna în camera sa. Apoi, printr-un sistem de piedici şi de noduri, legară picioarele şi ciocul bietului Dada, care fu pus în imposibilitate să încerce cea mai mică rezistenţă.

Cyprien nu se mulţumi cu atât. Pentru a cruţa sensibilitatea domnişoarei Watkins, vru să-l scutească de orice suferinţă pe struţul ei, acoperindu-i capul cu o compresă îmbibată cu cloroform.

Apoi începu operaţia, nu fără oarecare îngrijorare în privinţa urmărilor.

Alice, mişcată de aceste pregătiri preliminare, palidă ca o moartă, se refugiase în camera vecină.

Cyprien începu prin a pipăi baza gâtului animalului, pentru a-şi da seama de poziţia pipotei. Nu era un lucru greu, căci aceasta pipotă forma în partea superioară a regiunii toracice o masă considerabilă, dura, rezistenta, pe care degetele o simţeau foarte bine în mijlocul parţilor moi dimprejur.

Cu ajutorul unui briceag, pielea gâtului fu crestata cu atenţie. Era largă şi moale ca la un curcan, acoperită cu un puf cenuşiu, care putea fi uşor îndepărtat. Aceasta incizie aproape că nu sângera şi fu tamponată curat cu o bucată de pânză udă.

Cyprien identifica mai întâi două sau trei artere importante şi avu grijă să le dea la o parte cu nişte cârlige mici de sârmă, pe care le încredinţa lui Bardik. Apoi, desfăcu un ţesut alb, sidefiu, care închidea o cavitate vastă deasupra claviculelor şi dădu curând la iveală pipota struţului.

Închipuiţi-vă o pipotă de găina, cam de o sută de ori mai mare ca volum, grosime şi greutate şi vă veţi face o idee destul de exactă despre acest rezervor.

Pipota lui Dada se prezentă ca un buzunar cafeniu-închis, umplut de alimentele şi corpurile străine pe care lacomul animal le înghiţise în acea zi, sau poate chiar cu mult mai înainte. Era destul să vezi acest organ cărnos, puternic, sănătos, pentru a înţelege că nu era nici un pericol să-l ataci hotărât.

Înarmat cu cuţitul de vânătoare pe care Li i-l pusese la îndemână, după ce îl ascuţise în prealabil, Cyprien făcu o tăietură adâncă în această masă.

După producerea acestei fisuri, era uşor de introdus mâna până la fundul pipotei.

Imediat fu recunoscut şi scos afară documentul atât de regretat de Mr. Watkins. Era făcut ghem, puţin mototolit, fără îndoială, dar intact.

— Mai este ceva, zise Cyprien, care băgase din nou mâna în cavitate, de unde scoase, de data asta, o bilă de fildeş.

— Bila de cârpit a domnişoarei Watkins! Strigă el. Şi când te gândeşti că au trecut mai mult de cinci luni de când a înghiţit-o Dada! Evident, n-a putut trece prin orificiul interior! După ce-i dădu bila lui Bardik, el îşi relua explorările, cum ar fi făcut un arheolog intre zidurile unui vechi castru roman.

— Un sfeşnic de aramă! Strigă el, uimit, scoţând afară, aproape imediat, unul din aceste modeste ustensile, strivit, sfărâmat, turtit, oxidat, totuşi uşor de recunoscut. Râsetele lui Bardik şi ale lui Li deveniră atât de zgomotoase, încât chiar Alice, care reintrase în cameră, nu se putu reţine să nu li se alăture.

— Monezi! O cheie! Un pieptene din corn! Reluă Cyprien, urmându-şi inventarul.

Deodată păli. Degetele sale întâlniseră un obiect de o formă excepţională! Nu putea fi nici o îndoială în legătură cu ceea ce era! Şi totuşi, nu îndrăznea să creadă într-un asemenea noroc!

În sfârşit, îşi scoase mâna din cavitate şi ridica obiectul pe care îl apucase… Ce mai strigat ieşi din gura lui John Watkins!

— Steaua Sudului!

Da! Faimosul diamant fusese regăsit intact, fără să-şi fi pierdut nimic din strălucirea lui şi scânteia, în lumina care intra pe fereastră, ca o constelaţie!

Numai că, lucru extraordinar şi care îi izbi imediat pe toţi martorii scenei, îşi schimbase culoarea.

Din negru cum era înainte, Steaua Sudului devenise roz, de un roz minunat, care marea şi mai mult, dacă e posibil, limpezimea şi splendoarea sa.

— Nu crezi că asta îi scade preţul? Întrebă cu interes Mr. Watkins, imediat ce putu vorbi, căci surpriza şi bucuria îi tăiaseră la început respiraţia.

— Nici un pic! Răspunse Cyprien. Dimpotrivă, e o curiozitate în plus, care clasează această piatră în familia atât de rară a „diamantelor cameleon!” Hotărât lucru, se pare că nu e frig în pipota lui Dada, deoarece schimbările de nuanţă ale diamantelor colorate se datoresc variaţiei subite de temperatură, după cum s-a semnalat destul de des în cadrul societăţilor ştiinţifice!

— A! Slavă cerului, iată-te regăsit, frumosule! Repeta mereu Mr. Watkins, strângând diamantul în mină, ca pentru a se asigura că nu visează. Prea multe griji mi-ai făcut cu escapada ta, stea ingrată, ca să te mai las vreodată să fugi!

Şi el îl ridica în dreptul ochilor, îl mângâia cu privirea şi părea gata să-l înghită, urmând pilda lui Dada!

În acest timp, Cyprien, cerând de la Bardik un ac cu aţa groasă, cusu cu grijă pipota struţului, apoi, după ce închise printr-o altă cusătură incizia făcută la gât, îi desfăcu legăturile care-l făceau neputincios.

Dada, foarte abătut, stătea cu capul plecat şi nu părea de loc dispus să fugă.

— Crezi că o să-şi revină, domnule Cyprien? Întrebă Alice, mai mişcată de suferinţele favoritului ei, decât de reapariţia diamantului.

— Cum adică, miss Watkins, să nu cred că-şi va reveni?! Răspunse Cyprien. Îţi închipui că aş fi încercat operaţia dacă n-aş fi fost sigur? Nu! În trei zile, nici nu va mai simţi că a fost operat şi nu vor trece două ore până va începe să-şi umple din nou buzunarul pe care i l-am golit!

Liniştită de această promisiune, Alice adresă tânărului inginer o privire recunoscătoare care îl răsplătea pentru toată truda.

În acest moment, Mr. Watkins, reuşind să se convingă că era în toate minţile şi că regăsise într-adevăr steaua sa minunată, părăsi fereastra.

— Domnule Méré, zise el cu glas maiestuos şi solemn, mi-ai făcut un mare serviciu şi nu ştiu cum voi putea vreodată să mă achit pentru asta!

Inima lui Cyprien începu să bată cu putere.

Să se achite! Ei! Mr. Watkins avea un mijloc foarte simplu! Îi era atât de greu să-şi ţină promisiunea şi să-i dea pe fiica sa, pe care o făgăduise celui care ar aduce Steaua Sudului?! În adevăr, nu era ca şi cum ar fi adus-o din fundul Transvaal-ului?

Iată ce-şi spunea, dar era prea mândru ca să se exprime cu voce tare, fiind aproape sigur, dealtfel, ca gândul acesta se va ivi de la sine în capul fermierului.

Totuşi, John Watkins nu spuse nimic despre asta şi, după ce făcu semn fiicei sale să-l urmeze, părăsi cabană şi se întoarse la locuinţa sa.

E de la sine înţeles că, după câteva minute, Matakit îşi recapătă libertatea. Dar lipsise foarte puţin ca nenorocitul să fi plătit cu viaţa lăcomia lui Dada şi, în adevăr, scăpase ca prin urechile acului.