Capitolul I

PARCUL NAŢIONAL.

Pe 15 mai, la prânz, la oficiul poştal din Fort Riley, Max Réal primi telegrama trimisă în aceeaşi zi din Chicago. Zece, din cinci cu cinci, acesta era numărul de puncte, ieşit la tragerea care-1 privea, în al doilea tur, pe deschizătorul jocului.

Pornind de la a opta căsuţă, statul Kansas, cu zece puncte, jucătorul ajungea la una din căsuţele statului Illinois. Regula îl obliga deci să dubleze numărul, astfel încât, cu 20 de puncte, pictorul trebuia să se îndrepte spre căsuţa douăzeci şi opt, statul Wyoming.

Am noroc! zise Max Réal, când se întoarse la hotel împreună cu Tommy.

Dacă stăpânul meu e mulţumit, răspunse tânărul, sunt şi eu.

Este, declară Max Réal, din două motive: primul pentru că drumul nu va fi lung, deoarece Kansas şi Wyoming se ating aproape la unul din capete, al doilea fiindcă vom avea timp să vizităm cea mai frumoasă regiune din Statele Unite, fermecătorul Parc Naţional din Yellowstone, pe care încă nu-1 cunosc. E un adevărat noroc să-mi iasă tocmai zece, care îmi dublează numărul de puncte şi aşază Wyomingul pe itinerarul meu. înţelegi, Tommy, înţelegi?

Nu, stăpâne, răspunse Tommy.

Şi adevărul era că Tommy nu ajunsese încă să înţeleagă regulile nobilului Joc al Statelor Unite ale Americii, care-1 încântau pe tânărul pictor.

Dealtfel, acest fapt nu avea mare importanţă şi Max Réal nu putu decât să se felicite pentru a doua tragere, cu toate că rămăsese în urma Lissyei Wag şi a comodorului Urrican; însă cel din urmă, după cum ştiţi, era condamnat să reînceapă partida.

Într-adevăr, nu numai că noua călătorie nu-1 supunea la nici o oboseală, dar permitea primului partener să viziteze un admirabil colţ al statului Wyoming. Deci, vrând să-i dedice cât mai mult timp cu putinţă şi având numai 15 zile, de la 15 mai la 29 mai, el hotărî să părăsească imediat micul oraş Fort Riley.

La Cheyenne, capitala statului Wyoming, Max Réal urma să găsească telegrama pentru următoarea tragere, în caz că partida nu fusese câştigată până atunci.

Era destul ca Hodge Urrican să ajungă cu zece puncte la căsuţa şasezeci şi trei şi ultima, deoarece la prima aruncare de zaruri el fusese mult înaintea tuturor celorlalţi concurenţi şi se găsea la căsuţa a cincizeci şi treia.

Ar fi în stare de aşa ceva omul ăsta fioros, zise Max Réal când ziarele publicară rezultatul. Atunci adio moştenire, nu te voi mai putea cumpăra, bietul meu Tommy! În sfârşit, tot am fost în câştig vizitând regiunea Yellowstone… Haide, sclav urâcios, închide valizele şi o pornim spre Parcul Naţional…

Sclavul urâcios, nespus de încântat, făcu în grabă pregătirile de plecare.

Dacă Max Réal s-ar fi mulţumit să facă drumul de la Fort Riley la Cheyenne, ar fi parcurs cu trenul cele patru sute cincizeci de mile între cele două oraşe într-o singură zi. Dar pentru că intenţia sa era de a urca până în unghiul de nord-vest al Wyoming-ului, unde se găsea Parcul Naţional, avea de făcut cel puţin de două ori pe atâta. Nu se va mira deci nimeni că, imediat după primirea telegramei, Max Réal se uită în mersul trenurilor pentru a găsi drumul cel mai scurt.

Două linii ale Union Pacificului ofereau legături aproape la fel de rapide. Prima începe la Kansas din Nebraska şi, prin Marysville, Rearney City, Norlh Platle, Ogalalla, Antelope, ajunge până-n sud-estul Wyoming-ului şi duce la Cheyenne. A doua, prin Salina, Ellis, Oakley, Monument, Wallaee, trece frontiera în Colorado la Monolony, se îndreaptă spre Denver, capitala statului, şi prin Jersey, La Salle, Dover ajunge la graniţa cu Wyoming-ul şi se opreşte la Cheyenne.

Pictorul, adică Steagul violet, care era după cum se ştie culoarea primului partener, preferă itinerarul din urmă. Când va fi la Cheyenne. va schimba trenul pentru a ajunge în cel mai scurt timp în patrulaterul Parcului National.

În după-amiaza zilei de 16 mai se urcară în tren, Max Réal ducând ustensilele de pictor şi Tommy valiza.

Nemărginite, fără urcuşuri şi povârnişuri, şesurile occidentale din Kansas sunt udate de Arkansas care coboară din White Mountains din Colorado.

Cât de uşoară a fost aici construcţia feroviară! Pe măsură ce şinele erau aşezate pe traverse, înainta şi locomotiva şi astfel se făceau pe zi mai multe mile de cale ferată. E adevărat că aceste stepe nesfârşite nu trezeau nici un interes în ochii unui artist, dar priveliştile vor deveni variate, stranii, minunate în partea muntoasă a statului Colorado.

Noaptea trenul trecu frontiera convenţională dintre cele două state şi se opri în plină zi la Denver.

Max Réal nu avu timp să vadă acest oraş nici măcar un singur ceas. Trenul pentru Cheyenne pleca imediat şi, dacă nu-1 lua, ar fi avut o întârziere de o zi întreagă. Cele o sută de mile fură străbătute, lăsând în partea de vest minunata privelişte a munţilor Snowy Ranges, dominată de crestele Long’s Peak.

Ce este Cheyenne? Este denumirea unui râu, a unui oraş şi de asemenea a locuitorilor de altădată ai ţinutului, indienii cheyenne sau «chiens» (câinii) de unde le venea numele, pe care limbajul popular 1-a schimbat în cheyenni. Cât despre oraş, el s-a născut dintr-una din taberele unde forfoteau primii căutători de aur. Corturilor le-au urmat colibele, colibelor casele de o parte şi de alta a străzilor şi pieţelor, în jur se construi calea ferată şi azi Cheyenne are aproape douăsprezece mii de locuitori. Clădit pe o înălţime de o mie de stânjeni, el este un important nod de cale ferată a marii lirii ferate a Pacificului.

Statul Wyoming nu are graniţe naturale. El este cuprins între limitele fixate de geodezie, adică între nişte linii drepte ale unui mare dreptunghi. E un ţinut cu munţi înalţi şi văi adânci din care izvorăsc fluviile Colorado, Columbia şi Missouri. Şi când ai dat naştere la aceste trei ape, atât de considerabile în hidrologia americană, ai dreptul să adaugi o stea la cele ce strălucesc pe steagul Statelor Unite!

Ca de obicei, Max Réal nu-şi dădu nicăieri numele. Cheyenne nu ştia că în această zi în oraş se află unul dintre jucătorii meciului Hypperbone, pe care nu-1 aştepta atât de curând. căci avea să se prezinte la postul său pe 29. El evită în felul acesta recepţiile, banchetele indigeste, ceremoniile obositoare, pe care ar fi trebuit, fără îndoială, să le suporte din partea populaţiei gata să se entuziasmeze şi de unde cu siguranţă n-ar fi lipsit femeile, care au dreptul la vot în fericitul stat Wyoming.

Sosit în dimineaţa zilei de 16 mai, Max Réal se pregătea să meargă fără întârziere la Parcul Naţional. Dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi putut face călătoria cu trăsura sau cu diligenţa, oprindu-se la întâmplare, hoinărind de-a lungul regiunii Laramie Ranges, cu şesurile ei înalte, al căror pământ argilos fusese cândva căldarea unui lac imens. Apoi ar fi trecut uşor peste nenumăratele şuvoaie, afluenţi capricioşi ai râurilor North Forth şi Platte River, vizitând depresiunile minunatei aşezări muntoase, cu văi întortocheate, păduri dese şi reţeaua deasă a apelor ce se varsă în râul Columbia, în fine, întreg ţinutul dominat la peste două mii de stânjeni de Union Peak, Hayden Peak, Fremont Peak şi posomorâtul Ouragans din lanţul munţilor Wide Water, de unde poate i s-a tras şi numele de Oregon. Acest pisc, bântuit de vijelii şi furtuni, putea să se ia la întrecere cu nu mai puţin posomorâtul comodor Urrican.

Dar, să colinzi cu trăsura, călare, pe jos, să umbli în voie, să te opreşti când vrei în faţa priveliştilor frumoase ale acestor meleaguri, să-ţi aşezi cortul ici sau colo, fără să ţii seama de timp, ce putea fi mai ispititor pentru un artist şi cu câtă bucurie ar fi făcut-o acum Max Réal!… Dar el nu putea să uite că nu era numai pictor, dar şi partener, că deci nu era propriul lui stăpân, că era jucăria hazardului, la cheremul întâmplării, că depindea de aruncarea zarurilor, că era obligat să se mişte în limita unor date anumite şi să fie tratat ca un pion de şah!… în fond, acest lucru nu înceta să-1 stânjenească.

«Un pion pe care soarta îl mână după gustul ei, îşi zise, nu sunt altceva! Asta înseamnă pierderea oricărei demnităţi omeneşti – şi totul pentru o şansă de unu la şapte, pentru a putea câştiga moştenirea unui defunct excentric!… îmi crapă obrazul de ruşine când mă priveşte Tommy cel tuciuriu. Aş fi fericit să-1 dau dracului pe Tornbrock, să nu mai iau parte la această partidă din care ar trebui să mă retrag spre marea satisfacţie a soţilor Titbury, a lui Crabbe, Kymbale şi alde Urrican! Nu vorbesc de dulcea şi modesta Lissy Wag, căci mi s-a părut foarte puţin încântală că se află printre «cei şapte»! Da, aş da dracului jocul chiar acum şi aş rămâne în Wyoming cât vreau eu, dacă n-ar fi buna mea mamă care nu mi-ar ierta dacă aş dezerta!… în fine, pentru că sunt în minunatul ţinut al Yellow-stone-ului, să vedem ce se poate vedea în zece zile!»

Astfel gândea Max Réal şi nu era rău gândit, după ce studie cel mai bun itinerar potrivit, cu împrejurările. Dealtfel, dacă ar fi călătorit cum voia, s-ar fi expus nu numai la întârzieri, dar şi la pericole. Câmpiile şi văile din centrul statului Wyoming nu sunt deloc sigure dacă mergi fără însoţitor. În afară de animale sălbatice – urşi şi alte fiare care le populează – sunt de temut şi atacuri ale indienilor, triburi de siucşi nomazi, care nu stau în rezervaţiile lor.

De aceea, când guvernul federal a organizat cercetări în 1870, pentru a explora ţinutul Yellowstone, domnii Langford şi doctorul Hayden au avut escorte militare pentru a-şi putea duce la capăt misiunea. Şi după doi ani, la 1 martie 1872, Congresul declară Parcul Naţional o regiune demnă din multe puncte de vedere să fie denumită a opta minune a lumii.

Două linii transcontinentale leagă New York de San Francisco: prima, Union Pacific, poartă numele de Oregon Short Line şi pleacă din Granger: lungă de trei mii trei sute optzeci de mile, trece prin Ogden; a doua, lungă de cinci mii trei sute mile, trece prin Topeka, Denver şi se întâlneşte la Cheyenne cu prima linie. Plecând din acest oraş, calea ferată traversează statele Wyoming, Utah, Nevada, California şi ajunge la oceanul Pacific. Din Utah Ia Ogden, se ramifică o linie care ajunge Union Pacificul Ia Pocatello, de unde Oregon Shat Line urcă până Ia Helena City în Montana. Această linie trece la scurtă distanţă de Parcul Naţional, al cărui teritoriu aparţine în mică parte celor două state de mai sus, dar pe cea mai mare porţiune unui al treilea stat.

De la Cheyenne la Ogden distanţa este de cinci sute cincisprezece mile şi de la Ogden la Monida, staţia cea mai apropiată de Parcul Naţional, de numai patru sute cincizeci – în total mai puţin de o mie de mile. Era deci foarte indicat ca Max Réal să aleagă acest itinerar – pentru a putea ajunge pe drumul cel mai scurt în unghiul de nord-vest al statului Wyoming – pe care, dacă-1 mai prelungea puţin, i-ar fi fost cu putinţă să viziteze şi Ogden.

În aceeaşi seară, tot aşa de necunoscuţi la plecare ca şi la sosire, Max Réal şi Tommy se instalară în tren, traversară lungile câmpii ale Laramiei şi dormeau duşi când ajunseră la staţia Benton City, unul din oraşele care cresc în Far West ca ciupercile – la început sălbatice, dar curând civilizate. Fără ca ei să se fi deşteptat, trenul lăsă în urma sa Laramie, Rawlins, Halville, Granger, Separation, Buttes-Noires, Green River care se uneşte cu Grand River pentru a forma împreună fluviul Colorado. Apoi, mergând pe lingă cursul râului Muddy Fork până la staţia Aspen, aproape de frontiera statului Utah, pătrunse pe teritoriul cu acest nume şi în dimineaţa zilei de 27 se opri la Ogden. Aici, cum s-a mai spus, Union Pacificul, înainte de a înconjura Great Salt Lake, pe la curba sa superioară, pentru a se îndrepta spre vest, îşi întinde o ramificaţie de patru sute cincizeci de mile până la Helena City. În acelaşi punct, a doua ramificaţie uneşte Ogden cu Great Salt Lake City, capitala statului, marele oraş mormon de care s-a vorbit de atâtea ori şi nu totdeauna de bine.

Ce ocazie ar fi avut Max Réal să viziteze acest oraş atât de faimos, fără să trebuiască să se depărteze mai mult de treizeci şi şase de mile! El nu o făcu totuşi şi cine ştie dacă hazardul partidei îl va mai aduce vreodată la Cetatea sfinţilor, de unde s-a dus faima isprăvilor matrimoniale ale lui Birgham Young şi ale compatrioţilor săi poligami…!

Întreaga zi de 17 trenul urcă spre Idaho, lăsând la est frontiera statului Wyoming, şi luând-o pe la poalele muntelui Bear River, prin Utah Hot Springs, trecu hotarul statului Idaho la Oxford.

Idaho aparţine bazinului Columbia, bogat în zăcăminte miniere care atrag zgomotoasa mulţime a căutătorilor de aur şi unde agricultorii vor face să rodească într-un viitor destul de apropiat câmpiile meridionale. Boise City, cu cei două mii cinci sute de locuitori ai săi, este capitala acestui teritoriu unde sunt şi câteva rezervaţii pentru Picioare-negre, Nasuri-găurite, în afară de chinezi care s-au amestecat în cea mai mare parte cu populaţia albă.

Montana este un teritoriu muntos, aşa cum o indică şi numele său. Vast teritoriu al Federaţiei, impropriu pentru agricultură, dar bun pentru creşterea vitelor, el este bogat în aur, argint şi aramă. Dintre toate statele, aici se găseşte numărul cel mai mare de indieni, care ocupă şi cele mai întinse meleaguri din Far West.

Se înţelege de la sine că între Parcul Naţional şi staţia Monida, unde se oprise primul partener, existau cele mai rapide şi confortabile mijloace de comunicaţie şi că ele se vor înmulţi în viitor pentru legiunile de turişti din Lumea Veche şi Nouă, invitaţi de guvernul federal să viziteze domeniul Yellowstone. Max Réal putu deci să plece imediat din Monida, graţie unui perfect serviciu de diligente şi, câteva ore mai târziu, ajunse la destinaţie însoţit de Tommy.

Parcurile naţionale s-ar putea zice că sunt pentru teritoriul Republicii ceea ce sunt grădinile pentru marile oraşe. Altele în afară de Yellowstone s-au creat sau se vor crea în scurt timp, ca acela din Crater Lake în regiunea vulcanică din nord-vest, sau Elveţia americană, supranumit şi «Grădină a zeilor» cu o splendidă aşezare în zona muntoasă a Colorado-ului.

La sfârşitul lui februarie 1872, Senatul şi Camera reprezentanţilor ascultară citirea unui raport asupra unei propuneri de înaintat Congresului. Era vorba să se confişte de la particulari şi să se pună la dispoziţia statului o parte din pământul Federaţiei, o suprafaţă de cincizeci şi cinci pe şasezeci de mile, situată spre izvoarele râurilor Yellowstone şi Missouri. Această regiune va fi de-acum înainte un Parc Naţional, a cărui deplină şi întreagă folosinţă să aparţină poporului american.

După ce arătă că spaţiul cuprins intre limitele indicate nu era propriu nici unei culturi productive, raportul adăugă: «Legea propusă nu va aduce nici o micşorare a venitului statului şi va fi primită de toată lumea, ca o măsură conformă cu spiritul de progres şi ca un titlu de onoare pentru Congres şi Naţiune».

Concluziile raportului fură adoptate. Parcul Naţional din Yellowstone trecu sub administraţia locală şi dacă până acum nu a fost vizitat de toată lumea, putem fi siguri că viitorul va împlini dorinţa Congresului.

Se pare că acest colţ privilegiat al vastului ansamblu al Statelor Unite nu-i cultivabil nici pe platouri, nici în văi şi nici pe câmpii, care se găsesc la o înălţime medie de şapte mii de picioare. Clima este foarte aspră şi nu e lună pe an fără îngheţ. Astfel, nu e bun pentru creşterea vitelor care nu ar rezista la asemenea temperaturi joase şi nu există nici o bogăţie minerală într-un sol în general vulcanic, plin de roci eruptive, arse de activitatea vulcanilor, fiind în întregime încercuit de munţi ai căror piscuri sunt la o mie de stânjeni deasupra nivelului mării.

Regiunea poate fi socotită deci cea mai nefolositoare parte a lumii. Cu toate acestea, este una dintre cele mai vestite, datorită frumuseţilor sale, monumentelor sale naturale, pe care mâna omului nu mai are cum să le întregească. Această mână a intervenit totuşi în scopul de a atrage turişti din toate părţile globului, lucru prevăzut şi iniţiat chiar de raportul oficial. Circulaţia este uşurată de drumuri bune care traversează acest labirint plin de obstacole. S-au ridicat clădiri care se întrec în eleganţă şi confort. Poţi străbate domeniul în toată siguranţa. Te pândeşte doar primejdia să nu se transforme într-o staţiune termală, într-o imensă localitate balneară, unde să mişune bolnavii atraşi de sursele de apă caldă de la Fire Hole şi Yellowstone.

Dealtfel, aşa cum spune Elisée Reclus, aceste parcuri naţionale au şi devenit nişte imense terenuri de vânătoare pentru directorii societăţilor financiare, care posedă căile ferate de acces şi principalele hoteluri. Astfel, întreprinderea din Terrasse Mammoth este centrul unui adevărat principat. Cine ar fi crezut?… Un principat în marea Republică Nord-Americană.

Max Réal îşi petrecu aici tot timpul disponibil, dar, din păcate, în mijlocul unui mare număr de vizitatori care în această epocă a anului umpleau toate hotelurile. Din fericire, nimeni nu bănui că el ar fi unul din jucătorii meciului Hypperbone, căci ar fi fost întovărăşit, ba chiar escortat, de sute de pisălogi. El putu deci să meargă în toate părţile, admirând ciudăţeniile naturii care nu-1 prea entuziasmau pe Tommy şi pictând diverse pânze pe care negrul le găsea mult mai reuşite decât priveliştile înfăţişate.

Nu, niciodată Max Réal nu va uita minunăţiile Parcului Naţional! Şi totuşi îşi spunea uneori: «Să nu pierd termenul de 29 când trebuie să fiu la Cheyenne! Dumnezeule!… Ce-ar spune buna mea mamă…?».

Este într-adevăr splendidă această vale a Yellowstone-ului, presărată de masive de bazalt, din care s-ar putea ciopli un întreg palat, cu piscurile sale dinţate care se ridică de jur împrejur, cu crestele albe de unde zăpezile se scurg în mii de râuleţe şi şuvoaie prin pădurile de pini, cu canioanele sale cu pereţii verticali foarte apropiaţi – nesfârşite coridoare ce brăzdează acest domeniu. Ici se văd convulsiunile unei naturi sălbatice, colo se întind câmpiile de lavă unde se adună revărsările vulcanice. Ici se înalţă colonade tăiate în falezele negricioase, vărgate cu dungi galbene şi roşii, modele bune de imitat pentru arhitectura policromă; colo se îngrămădesc rămăşiţele unor păduri împietrite de lava aruncată din craterele acum stinse.

Şi ce să mai spui de lacul Yellowstone cu ţărmurile sale, care şi-a săpat albia la peste şapte mii de picioare altitudine! Acest bazin, de trei sute treizeci de mile pătrate, cu apele limpezi cum e cristalul, are insule muntoase şi în unele locuri se ridică coloane de aburi, nu numai pe malurile sale, dar chiar şi pe suprafaţa sa.

Şi astfel, Max Réal, neţinând seama de orele şi de zilele ce se scurgeau, adună amintiri nepieritoare din contemplarea acestor splendori. El vizită, ca un turist neobosit. împrejurimile lacului Yellowstone, bazinele învecinate cu apă purpurie, pline de alge în culori vii. Apoi se îndreptă spre nord până la splendida desfăşurare a fintânilor naturale din Mammoth Springs. Se scăldă în piscinele lor de bazalt aşezate în semicerc, umplute cu apă călduţă, peste care se încolăcesc aburii. Il ameţiră vuietele celor două cataracte spumegătoare ale Yellowstone-ului, care, de-a lungul unei jumătăţi de milă, prin căderi, bulboane şi cascade, se strecoară printr-o albie strimtă plină de roci de lavă, pentru a se frânge într-o pulbere lichidă de o sută douăzeci de picioare înălţime. Circulă printre gropile arzânde care mărginesc torentul Fire Hole. În această vale, erodată de năvalnicul afluent al Madison-ului, se găsesc sute de surse fierbinţi, fântâni de nămol, gheizere neîntrecute nici de cele din Islanda. Şi ce privelişte se desfăşoară înaintea ochilor, de-a lungul malurilor acestui întortocheat şi neastâmpăral Fire Hole care se naşte dintr-un ghiol şi se îndreaptă spre nord. Pe toate treptele masivelor, care se prelungesc până la albia sa, se succed cratere de unde ţâşnesc gheizere cu denumiri grăitoare. Aici este Old Faithful «Bătrânul credincios» – cu jeturile lui regulate, a cărui fidelitate începe să scadă fiindcă intermitenţa acestor jeturi devine mai puţin precisă. Dincolo. «Castelul medieval», pe malul unui lac mlăştinos, are formă de vechi donjon ai cărui pereţi sunt inundaţi de o ploaie de vapori condensaţi. Apoi «Stupul», fintână monstruoasă ale cărei ghizduri se ridică deasupra solului ca un trunchi de turn. «Marele gheizer» care face câte o pauză de treizeci şi două de ore între erupţiile sale, «Uriaşul», ale cărui jerbe de apă se ridică la o sută de picioare, mai puţin puternice însă decât ale «Uriaşei» care le aruncă pe ale sale la o înălţime mai mult decât dublă.

În bazinul de sus se desfăşoară «Evantaiul» cu jeturile sale în toate nuanţele curcubeului, atunci când refractă razele solare. Puţin mai departe, «Excelsior» a cărui coloană centrală, pe o circumferinţă de vreo 30 de stânjeni, se ridică la 60, împrăştiind cu salvele formidabilei sale jerbe rămăşiţe de pietre şi lavă, smulse scoarţei pământului. O milă mai încolo se află «Gheizerul grotei», sau mai bine zis «al Izvorului», care încununează cu egretele sale uriaşe blocuri în formă de arcadă, orificii ale întunecatelor adâncuri unde lucrează neîncetat puterile plutonice. În sfârşit, «Ploodgeiser» scuipat dintr-un crater cu pereţi de argilă roşietică, pe care-1 spală în trecere, pare o jerbă de sânge.

Acesta este domeniul fără pereche în lume, cu văile, canioanele, adâncimile sale lacustre, pe care-1 colinda Max Réal, mergând din minune în minune, din uimire în uimire. În acest colţ al Wyoming-ului, scăldat de Fire Hole şi Yellowstone-ul de sus, al cărui sol tremură sub picioare cum fierbe un cazan, substanţele telurice se amestecă, se amalgamează, se combină sub acţiunea focurilor subpământene, alimentate continuu de un focar central de unde ies răgete prin mii de guri. Acolo se produc fenomenele cele mai neaşteptate, asemănătoare efectelor scenice ale unei feerii provocată de bagheta unui vrăjitor în mijlocul miracolelor neasemuitului Parc Naţional din Yellowstone.