Capitolul XV.

ULTIMA EXCENTRICITATE.

E de neînchipuit cu câtă repeziciune se răspândi această ştire. Chiar dacă fiecare casă din Chicago ar fi avut o sonerie în comunicaţie cu un aparat instalat la gardianul Oakswoods-ului, cei un milion şapte sute de mii de locuitori ai metropolei din Illinois tot nu ar fi aflat-o mai iute şi simultan.

Mai întâi, în câteva minute cimitirul fu invadat de populaţia din cartierele învecinate. Apoi mulţimea sosi de pretutindeni. După o jumătate de oră, circulaţia începând din Washington Park fu complet întreruptă. Guvernatorul statului, John Hamilton, chemat în grabă, trimise detaşamente puternice de miliţie care pătrunseră, nu fără greutate, în cimitir şi evacuară pe numeroşii curioşi în aşa fel ca intrarea să rămână liberă.

Şi clopotul bătea fără întrerupere în clopotniţa superbului monument al lui William J. Hypperbone.

E de la sine înţeles că printre primii care sosiră în cimitir se număra Georges B. Higginbotham, preşedintele Excentric-Clubului, şi colegii săi, precum şi notarul Tornbrock. Dar cum au putut ei să ajungă înaintea mulţimii enorme şi zgomotoase, dacă nu fuseseră preveniţi dinainte?… Sigur e că sosiseră acolo la cele dintâi bătăi ale clopotului tras de gardianul din Oakswoods.

O jumătate de oră mai târziu, veniră şi cei şapte parteneri ai meciului Hypperbone. Nu era de mirare că se grăbiră încoace comodorul Urrican, Tom Crabbe, remorcat de John Milner, Hermann Titbury, împins de doamna Titbury, şi Harris T. Kymbale. Dar dacă Lissy Wag împreună cu Max Réal se găseau şi ei acolo şi Jovita Foley alături de dânşii, era pentru că aceasta din urmă o ceruse atât de imperios încât fuseseră obligaţi s-o asculte.

Toţi partenerii se aflau deci aici, înaintea monumentului păzit de trei rânduri de soldaţi din miliţie, pe care ar fi avut tot dreptul să-l comande cele două prietene, una cu gradul de colonel şi cealaltă de locotenent-colonel, deoarece aceste grade le fuseseră acordate de guvernatorul statului.

În fine, clopotul încetă să bată şi uşa cavoului se deschise larg.

Înăuntru lămpile şi candelabrele scânteiau. În plină lumină, splendidul catafalc apăru aşa cum rămăsese cu trei luni şi jumătate înainte, când porţile cavoului se închiseseră după înmormântarea la care luase parte tot oraşul.

Membrii Excentric-Clubului, cu preşedintele în frunte, pătrunseră în cavou. Maestrul Tornbrock intră în urma lor, cu haină neagră, cu cravată albă şi, ca de obicei, cu ochelarii pe nas. Cei şase parteneri îi urmară, împreună cu toţi spectatorii care mai puteau încăpea în holul funerar.

O tăcere adâncă domnea atât înăuntru cât şi afară – dovadă a unei emoţii la fel de adânci. Jovita Foley nu era cea mai puţin mişcată din toată asistenţa. Se simţea nedesluşit că dezlegarea enigmei, căutată în zadar de la tragerea din 24, va fi în sfârşit cunoscută, că ea purta un nume – numele câştigătorului meciului Hypperbone.

Era ora unsprezece şi treizeci şi trei de minute când se auzi un zgomot înăuntrul cavoului. Acest zgomot venea dinspre catafalc, al cărui linţoliu alunecă până la pământ, ca şi cum ar fi fost tras de o mână nevăzută.

Şi atunci, ce minune! în timp ce Lissy Wag se strângea la braţul lui Max Réal, capacul sicriului se ridică şi trupul dinăuntru se înălţă… Apoi un om se ivi în picioare, viu, teafăr şi nevătămat, şi acest om nu era altul decât defunctul William J. Hypperbone!

Dumnezeule! exclamă Jovita Foley, al cărei strigăt fu auzit numai de Max Réal şi Lissy Wag, în mijlocul zarvei generale a întregii asistenţe.

Şi ea adăugă cu mâinile întinse:

Dar e venerabilul domn Humphry Weldon!

Da, venerabilul domn Humphry Weldon, dar de o vârstă mai puţin venerabilă decât aceea pe care o avusese în timpul vizitei sale la Lissy Wag… Acest gentleman şi William J. Hypperbone erau una şi aceeaşi persoană…

Iată în câteva cuvinte povestea pe care o reproduseră ziarele din lumea întreagă şi care explica tot ce părea inexplicabil în istoria acestei fantastice aventuri.

În ziua de 1 aprilie, la hotelul din Mohawk Street, în timpul unei partide a nobilului joc al gâştei, William J. Hypperbone fusese lovit de o congestie. Transportat la locuinţa sa din La Salle Street, el muri câteva ore mai târziu, sau, mai bine-zis, fu declarat mort de medici.

Ei bine, în pofida doctorilor şi de asemenea a faimoaselor raze ale profesorului Friedrich din Elbing, care confirmase spusele lor, William J. Hypperbone nu era decât într-o stare de catalepsie, nimic mai mult, dar având toate aparenţele unui om care şi-a dat duhul, într-adevăr, a fost o întâmplare fericită că nu şi-a manifestat prin testament dorinţa de a fi îmbălsămat după moarte, căci, cu siguranţă, dacă această operaţie ar fi fost făcută, el nu şi-ar mai fi venit în simţiri. Şi în asta a fost un om norocos…!

Frumoasele funeralii s-au desfăşurat după cum se ştie. Apoi, la data de 3 aprilie, porţile cavoului se închiseră în urma celui mai distins membru al Excentric-Clubului.

Dar în seara aceea, gardianul, care stingea ultimele lumini ale cavoului, auzi un zgomot în interiorul catafalcului. Ieşeau din el nişte gemete… răzbăteau chemările unui glas înăbuşit.

Gardianul nu-şi pierdu capul. Alergă să-şi aducă sculele, deşurubă capacul sicriului şi primele cuvinte pe care le rosti William J. Hypperbone, trezit din somnul său letargic, fură acestea:

Nici o vorbă… şi te îmbogăţesc…!

Apoi, cu o prezenţă de spirit extraordinară pentru un om revenit de atât de departe, adăugă:

Tu singur vei şti că trăiesc… tu singur şi cu notarul meu, maestrul Tornbrock, pe care te vei duce să-1 chemi imediat…

Gardianul, fără a mai aştepta alte explicaţii, ieşi din cavou şi alergă în grabă la notar. Şi ce surpriză – dintre cele mai plăcute – avu maestrul Tornbrock o jumătate de oră mai târziu, când se găsi în faţa clientului său, mai sănătos ca oricând.

Iată la ce se gândise William J. Hypperbone de când înviase şi la ce anume se decisese, ceea ce nu era de mirare de la un astfel de personaj.

Pentru că el hotărâse prin testament faimoasa partidă care trebuia să dea naştere la atâtea frământări, decepţii şi surprize. Înţelegea ca ea să se joace între partenerii ieşiţi la sorţi, el suportând toate consecinţele.

Atunci, reluă maestrul Tornbrock, veţi fi cu siguranţă ruinat, de vreme ce unul din «cei şase» va câştiga… E adevărat că deoarece nu sunteţi mort – lucru pentru care vă felicit din toată inima – testamentul dumneavoastră devine nul şi dispoziţiile lui rămân fără efect. Atunci de ce să lăsaţi să se joace partida?

Pentru că voi lua şi eu parte.

Dumneavoastră?

Eu…

Şi cum?

Voi adăuga un codicil la testamentul meu şi voi introduce un al şaptelea partener, care va fi William J. Hyyperbone sub iniţialele X. K. Z.

Şi veţi juca…

Voi juca, la fel ca şi ceilalţi.

Dar va trebui să vă conformaţi regulilor stabilite…

Mă voi conforma…

Şi dacă pierdeţi…

Voi pierde… şi întreaga mea avere va aparţine câştigătorului.

Rămâne hotărât…?

Da… Pentru că nu m-am remarcat prin nici o excentricitate până acum, cel puţin mă voi arăta excentric sub taina falsei mele morţi.

Se poate ghici ce a urmat. Gardianul din Oakswoods, bine recompensat, cu promisiunea de a primi o răsplată mai mare dacă va şti să tacă până la sfârşitul acestei aventuri, i-a păstrat secretul. William J. Hypperbone părăsind cimitirul – înaintea judecăţii de apoi – se duse pe ascuns la maestrul Tornbrock, adăugă la testament codicilul cunoscut şi indică locul unde se va adăposti, pentru ca notarul să poată comunica cu el la nevoie. Apoi se despărţi de acest om vrednic, având încredere în şansa sa extraordinară care nu-1 părăsise niciodată în cursul vieţii şi care-i va rămâne credincioasă şi după moartea sa, cum s-ar spune. Restul se cunoaşte.

După ce partida începu în condiţiunile stabilite, William J. Hypper-bone avu prilejul să-şi facă o idee despre fiecare din «cei şase». Nu putură să-1 intereseze nici cusurgiul Hodge Urrican, nici zgârcitul Hermann Titbury sau bruta de Tom Crabbe. Poate simţi o oarecare simpatie pentru Harris T. Kymbale, dar dacă era vorba să ţină la reuşita cuiva, în afară de persoana sa, desigur că ar fi fost cea a lui Max Réal, Lissy Wag şi devotata ei Jovita Foley. Se poate înţelege de ce în timpul bolii celei de-a cincea partenere s-a dus s-o vadă sub numele de Humphry Weldon şi apoi i-a trimis cei trei mii de dolari la «închisoarea» din Missouri. De asemenea, era lesne de priceput satisfacţia mărinimosului jucător, prima oară când fata fu eliberată de Max Réal şi a doua oară când acesta fu eliberat la rândul său de Tom Crabbe!

Cât despre dânsul, el urmase cu un pas sigur şi regulat diversele peripeţii ale jocului, ajutat de nesecata şansă pe care se bizuia pe bună dreptate şi care nu-1 părăsi nici o clipă. Astfel ajunse la ţintă el, cel din afara celor aleşi în partidă, bătând pe diverşii favoriţi de pe acest hipodrom naţional.

Iată ceea ce se întâmplase, iată ceea ce se spuse şi se răspândi imediat în toată asistenţa. Şi iată de ce colegii acestui excentric personaj îi strânseră cu căldură mâna, de ce Max Réal făcu la fel, de ce primi mulţumirile Lissyei Wag şi acelea ale Jovitei Foley – care îi ceru şi obţinu permisiunea să-1 îmbrăţişeze – şi iată cum, purtat de mulţime, străbătu întregul Chicago, tot atât de triumfal ca şi cu trei luni înainte, când fusese dus la cimitirul Oakswoods.

Şi acum nu mai era nimeni în toată metropola care să nu fi ştiut cum s-a terminat acest mister atât de pasionant.

Dar partenerii se resemnară în cele din urmă…?

Da, câţiva, nu toţi. Dar acest sfârşit neprevăzut trebuia acceptat.

Hermann Titbury însă nu înţelegea să fi cheltuit degeaba atâta bănet pentru a alerga dintr-un capăt la celălalt al Confederaţiei. De aceea, nu se mai gândea decât cum ar putea să-şi recupereze banii. De acord cu doamna Titbury, care-1 împingea pe la spate, el se hotărî să-şi reia afacerile, cu alte cuvinte să redevină cămătarul îngrozitor de altădată – şi vai de sărmanele victime încăpute în ghearele lui de fiară sângeroasă!

Tom Crabbe nu înţelesese niciodată nimic din toate aceste aventuri, decât că avea să ia o revanşă, şi John Milner spera că într-o luptă apropiată îşi va recâştiga titlul de primul între pugilişti şi va face să se uite faimosul pumn primit de la pastorul Hugh Hunter.

Harris T. Kymbale îşi privi cu filosofie înfrângerea, căci păstrase amintirea interesantelor sale călătorii. EI nu deţinea însă recordul lor, căci nu parcursese decât aproximativ zece mii de mile, pe când Hodge Urrican străbătuse mai mult de cincisprezece mii. Dar aceasta nu-1 împiedică pe reporter să publice în Tribune un articol dintre cele mai elogioase despre înviatul de la Excentric-Club. Cit despre comodor, el se duse la William J. Hypperbone şi îi spuse cu bunăvoinţa sa obişnuită:

Aşa ceva nu se face, domnule! Nu… nu se face. Când eşti mort, apoi eşti mort de-a binelea şi nu laşi oamenii să alerge după moştenirea ta când mai eşti încă pe lumea asta…

Ce vrei, domnule comodor, răspunse amabil William J. Hypperbone, nu puteam totuşi…

Puteai, domnule, şi trebuia s-o faci! Mai ales că dacă, în loc de sicriu, te-ar fi băgat în cuptorul crematoriului, altfel s-ar fi petrecut lucrurile…

Cine ştie, domnule comodor… Am atâta noroc…

Şi fiindcă m-aţi înşelat, reluă Hodge Urrican, iar eu nu îngădui niciodată aşa ceva, îmi veţi da socoteală…

Unde şi când doriţi!

Şi cu toate că Turk jură pe sfântul Jonathan că va mânca ficatul domnului Hypperbone, stăpânul său nu mai căută de astă dată să-1 calmeze şi-1 trimise chiar pe el să fixeze cu fostul defunct ziua şi ora întâlnirii.

Dar iată că, de la început, Turk se mărgini să spună lui William J. Hypperbone:

Vedeţi dumneavoastră, domnule, comodorul Urrican nu este chiar atât de rău pe cit ar vrea să pară… în fond e un om cumsecade, pe care-1 linişteşti cu uşurinţă…

Şi vii din partea lui…

Să vă spun că regretă ieşirea de ieri şi vă roagă să primiţi scuzele sale!

Pe scurt, diferendul se opri aici, căci Hodge Urrican recunoscu în cele din urmă că s-ar face de râs dacă ar stărui. Dar, din fericire pentru Turk, mâniosul lup de mare nu ştiu niciodată în ce fel îşi îndeplinise acesta însărcinarea.

În fine, în ajunul zilei când avea să se celebreze căsătoria Iui Max Réal cu Lissy Wag, pe data de 29 iulie, ei primiră vizita nu a unui Humphry Weldon, puţin încovoiat de povara anilor, ci aceea a lui William J. Hypperbone, mai fercheş şi mai tânăr ca niciodată, după cum observă Jovita Foley. Simpaticul gentleman, după ce se scuză că n-o lăsase pe domnişoara Wag să câştige partida, căci cu siguranţă ar fi ajuns prima, declară că, fie că voia sau nu, fie că aceasta era sau nu pe placul soţului ei, el depusese un nou testament la maestrul Tornbrock prin care împărţea averea sa în două, o parte fiind atribuită Lissyei Wag.

N-are rost să mai stăruim asupra celor ce i se răspunse acestui om, pe atât de generos pe cât era de original.

Şi iată-1 pe Tommy asigurat că va fi cumpărat de stăpânul său la un preţ convenabil.

Rămânea Jovita Foley. Ei bine, această sprintenă, vioaie şi sănătoasă persoană nu resimţi nici o invidie faţă de împrejurările fericite din viaţa tovarăşei ei dragi. Şi ce bucurie pentru prietena sa de a se căsători cu cel pe care-1 adora şi de a găsi în William J. Hypperbone un unchi bogat pe care să-1 moştenească! Cât despre dânsa, după nuntă se va duce să-şi reia locul de primă vânzătoare în magazinul domnului Marshall Field.

Nunta avu loc a doua zi, se poate spune în faţa întregii metropole.

Guvernatorul John Hamilton şi William J. Hypperbone voiră să-i asiste pe tinerii căsătoriţi la această ceremonie magnifică.

Apoi, când mirii şi prietenii lor se înapoiară la doamna Réal, iată că William J. Hypperbone, adresându-se Jovitei Foley, încântătoarea sa domnişoară de onoare, zise:

Domnişoară Foley… am cincizeci de ani…

Vă lăudaţi, domnule Hypperbone, răspunse aceasta râzând… cum ştia ea să râdă…

Nu… am cincizeci de ani – nu-mi stricaţi socotelile – şi dumneavoastră aveţi douăzeci şi cinci…

Da, douăzeci şi cinci.

Or, dacă n-am uitat primele noţiuni de aritmetică, douăzeci şi cinci este jumătate din cincizeci…

Unde voia să ajungă acest gentleman, tot atât de enigmatic pe cât de priceput în ale matematicii…?

Ei bine, domnişoară Jovita Foley, pentru că aveţi jumătate din vârsta mea, dacă cumva aritmetica nu este o ştiinţă zadarnică, de ce nu aţi deveni jumătatea mea…?

Ce-ar fi avut de răspuns Jovita Foley la o propunere aşa de original formulată, dacă nu ceea ce ar fi răspuns oricare în locul ei…?

Şi, în definitiv, căsătorindu-se cu simpatica şi seducătoarea Jovita, dacă se arăta aşa de excentric pe cât o cerea situaţia lui de membru al Excentric-Clubului, nu făcea totodată şi un act de bun-gust şi de înţelepciune…?

Şi drept încheiere în privinţa faptelor, poate de necrezut, arătate în povestirea de faţă, cititorul nu trebuie să uite circumstanţa atenuantă, că acestea s-au petrecut în America.

SFÂRŞIT

1 O livră – 453 grame.

2 U. S. Grant, preşedintele Statelor Unite, 1868-1876.

3 Abraham Lincoln, preşedintele Statelor Unite, 1860-1865.

4 2000 acri – In jur de 400 ha.

5 Jonathan – nume simbolizând poporul american şi care pare să provină de la Jonathan Tnimbul! guvernatorul statului Connecticut, prieten şi consilier al lui Washington.

6 Mirador – pavilion la unghiul unei terase pe acoperişul caselor spaniole.

7 Transept – galerie spre naos.

8 Luncheon – gustare (în limba engleza în text).

9 Cottage – vilă, conac (în limba engleză în text).

10 Krilikstrahlen – raze critice (în limba germană în text).

11 1 deget – măsură de lungime engleza = 25.4 mm.

12 1 picior – 304.7 mm lungime.

13 1 livra = 453 grame

14 1 mila – 1812 metri.

15 In petto – în sinea lui (in limba latină în text).

16 Humbug – înşelătorie.

17 Transiré videndo – a trece privind (în limba latina în text).

18 Balansier – piesa care reglementează mersul unei maşini.

19 Quadrupedante sonitu – zgomot făcut de patrupede (în limba latină în lext).

20 Ex professo – ca specialist (în limba latină în text).

21 H. W. Longfellow – poet romantic american (1807-1884).

22 Auri sacra fames – foamea sfântă de aur (în limba (latină în text).

23 Cervantes Miguel – scriitor spaniol (1547-1616), autorul nemuritorului roman «Don Quijotte de la Mancha».

24 Cooper Fenimore – romancier american (1789-1851), autorul unor romane de aventuri, printre care «Ultimul mohican».

25 Traveller – călător (în limba engleză în text).

26 Cablu – lungime de circa 200 metri.

27 Deget-pouce – măsură dc lungime = 27.7 mm.

28 Cattle-kings – regi ai vitelor (in limba engleză în text).

29 Ward – district (în limba engleză în text).

30 Gnom – duh al pământului.

31 Iată ce a spus marele geograf francez Elisec Reclus şi speram că se va ţine seama de cererea lui: «Fiecare din comandanţii trupelor federale din timpul războiului de Secesiune îşi are statuia în pieţele Washington-ului sau ale marilor oraşe din nord. Dar locul unde a căzut Brown, al cărui suflet mergea în fruntea armatelor şi care prin pilda sa a făcut mai mult pentru victoria finală decât toate planurile generalilor, a rămas o grămadă de ruine, necunoscut de popor». (N. A.)

32 Pleiade – numele celor şapte fiice ale lui Atlas. Îndurerate de suferinţele tatălui lor, ele s-au omorât şi s-au preschimbat în stele. Grupul Pleiadelor constituie o constelaţie din emisfera boreală.