Capitolul XIV.

CLOPOTUL DIN OAKSWOODS.

Un bubuit de tunet, care s-ar fi auzit în toate părţile globului terestru, n-ar fi avut mai mare răsunet ca această aruncare de zaruri, rostogolite din cornetul maestrului Tornbrock în ziua de 24 iunie, ora 8 dimineaţa fix, în sala Auditorium. Miile de spectatori care asistau la tragere – cu gândul că ar putea fi ultima din meciul Hypperbone – răspândiră rezultatul în toate cartierele oraşului Chicago şi mii de telegrame îl făcură cunoscut în cele patru colţuri ale Lumii Noi şi ale vechiului continent.

Omul mascat, partenerul de ultimă oră, intrusul din codicil, într-un cuvânt, sau mai bine-zis în trei litere, X. K. Z. câştiga partida şi odată cu ea cele şasezeci de milioane de dolari!

Nu s-ar cădea să urmărim cum s-a desfăşurat mersul acestui favorit al norocului?… în timp ce ceilalţi şase concurenţi erau victimele câtorva lovituri ale soartei: unul închis la «han», altul obligat să plătească vamă la «podul» Niagara, unul pierdut în «labirint», altul aruncat în fundul «puţului», trei din ei condamnaţi la «închisoare», toţi având de dat penalizări, X. K. Z. trecuse tot timpul cu un pas sigur din Illinois în Wisconsin, din Wisconsin în districtul Columbia, din districtul Columbia în Minnesota şi din Minnesota la ţintă, fără a fi penalizat şi într-o rază de ţinuturi restrânsă, de unde economie de oboseală şi cheltuieli în cursul unei călătorii uşoare!

Aceasta nu dovedea o şansă puţin obişnuită, ba chiar extraordinară? S-ar spune norocul unui privilegiat căruia totul îi reuşeşte în viaţă!

Rămâne de văzut cine era X. K. Z. şi el nu va întârzia să se arate, fără îndoială, chiar dacă numai pentru a intra în posesia imensei moşteniri.

Sigur că la epocile indicate pentru tragerile sale, când se prezentase la oficiile poştale din Milwaukee-Wisconsin, din Washington-Columbia, din Minneapolis-Minnesota, curioşii se adunaseră grămadă, dar o dată zăriseră un om de vârstă mijlocie, altă dată unul de peste sasezeci de ani care dispăru imediat, fără să-i mai fi putut găsi urma. În fine, în curând se va şti totul despre prenumele, numele şi starea sa şi, după ce i se va stabili identitatea, Federaţia va avea un nou nabab în locul lui William J. Hypperbone.

Iată acum care era situaţia celorlalţi şase în ziua de 3 iulie, nouă zile după ultima tragere.

Mai întâi trebuie să spunem că toţi se întorseseră la Chicago, da toţi, unii desperaţi, alţii furioşi – e uşor de ştiut care – şi doi cu totul nepăsători în ce priveşte rezultatul final al meciului – şi nici pe aceştia nu e nevoie să-i numim.

Puţin după sfârşitul săptămânii, Max Réal, cu rana aproape vindecată, reveni în oraşul său natal însoţit de Lissy Wag şi de Jovita Foley. El se înapoie în locuinţa sa din South Halstedt Street, în timp ce ambele partenere se întoarseră în casa din Sheridan Street.

Şi atunci doamna Réal, care cunoştea atentatul comis contra Lissyei Wag, află împreună cu toată lumea numele tânărului care o salvase.

Ah, copilul meu, copilul meu!… exclamă strângându-l în braţe pe Max. Tu erai acela… tu erai…!

De vreme ce sunt vindecat, dragă mamă, ce rost mai are să plângi!… Ceea ce am făcut, am făcut pentru ea… înţelegi… pentru ea… pe care o vei cunoaşte şi o vei iubi cât te iubeşte şi ea şi cât o iubesc eu!

În orice caz, în această zi Lissy Wag, însoţită de Jovita Foley, veni să facă o vizită doamnei Réal. Tânăra plăcu foarte mult preabunei doamne, cum şi ea îi plăcu fetei. Doamna Real o copleşi cu dezmierdări fără s-o uite nici pe Jovita Foley, atât de deosebită de prietena sa şi totuşi atât de drăguţă în felul ei…

Astfel se cunoscură aceste trei persoane şi ceea ce se întâmplă mai departe vom afla după ce vor trece câteva zile.

Tom Crabbe ajunsese la Saint-Louis după plecarea lui Max Réal. De prisos să vă spunem în ce hal de furie şi ruşine era John Milner! Atâţia bani cheltuiţi în van – nu numai preţul călătoriilor, dar şi tripla penalizare pe care a trebuit s-o plătească în «statul-închisoare» Missouri! Apoi reputaţia campionului Lumii Noi compromisă în întâlnirea cu nu mai puţin umilitul Cavanaugh, când adevăratul învingător fusese reverendul Hugh Hunter din Arondale! Cât despre Tom Crabbe, el continua să nu înţeleagă nimic din rolul pe care-1 juca, mergând unde-1 ducea antrenorul său. Oare animalul din el nu era satisfăcut din moment ce i se garantau şase mese pe zi?! Şi câte săptămâni va mai fi închis John Milner în metropola missouriană…?

Dar chiar a doua zi fu lămurit în această privinţă: terminându-se partida, nu mai avea decât să se întoarcă la locuinţa sa din Calumet Street din Chicago.

Acelaşi lucru făcu şi Hermann Titbury. Trecuseră patrusprezece zile de când cei doi soţi ocupau apartamentul rezervat jucătorului din meciul Hypperbone la Excelsior Hotel din New Orleans, patrusprezece zile în care timp, în definitiv, mâncaseră bine, băuseră bine, având trăsură şi iaht, la dispoziţie, lojă la teatru, în fine se bucuraseră de avantajele oamenilor cu venituri mari şi care ştiu să cheltuiască. E drept că acest fel de viaţă îi costa două sute de dolari pe zi şi când primiră nota de plată, ce lovitură de măciucă! Ea se ridica la suma de două mii opt sute de dolari şi, adăugând penalizările din Louisiana, amenda din Maine, furtul din Utah, plus cheltuielile necesare pentru deplasări, pe cât de depărtate pe atât de costisitoare, totalul se ridica la aproape opt mii de dolari!

Loviţi în inimă, adică la pungă, domnul şi doamna Titbury se dezmeticiră la ultima tragere. După ce se întoarseră la locuinţa lor din Robey Street, izbucniră între ei certuri de o rară violenţă, în timpul cărora doamna îşi mustra soţul de a se fi lansat în această aventură distrugătoare, cu toate că ea se împotrivise, şi îi demonstra că el era vinovat de toate. Şi domnul Titbury, ca de obicei, se convinse de vina sa, cu atât mai mult cu cât teribila slujnică era – tot ca de obicei – de partea stăpânei. Se hotărî ca, drept urmare, cheltuielile de menaj să fie reduse. Dar aceasta nu împiedică pe cei doi soţi să rămână obsedaţi de amintirea zilelor petrecute la Excelsior Hotel – şi ce decepţie pentru ei când se trezeau azvârliţi de pe aripile visului la crunta realitate!

Un monstru acest Hypperbone, un monstru groaznic!… exclama câteodată doamna Titbury.

Trebuia ori să puneţi mâna pe milioanele sale, ori să nu vă amestecaţi în afacerea asta!… adăuga slujnica.

Da, să nu ne amestecăm, striga matroana, asta-i spuneam şi eu tot timpul domnului Titbury! Dar du-te şi fă-1 să înţeleagă, pe un asemenea…

Nu se va şti niciodată cum fusese calificat în ziua aceea soţul doamnei Titbury!

Harris T. Kymbale?… Ei bine, Harris T. Kymbale a scăpat teafăr din ciocnirea premeditată pentru inaugurarea porţiunii de cale ferată dintre Medary şi Sioux Falls City. Înainte de ciocnire putuse să sară pe linie şi, rostogolindu-se, rămăsese fără cunoştinţă la poalele pantei, fiind la adăpost de explozia celor două locomotive. Desigur, se întâmplă ca şi în America trenurile să se ciocnească şi să se sfarme, dar e rar s-o afli dinainte, pe când de astă dată spectatorii, care se găseau la o bună distanţă de ambele părţi ale căii ferate, reuşiseră să-şi ofere această privelişte incomparabilă. Din nefericire, Harris T. Kymbale, în starea în care se afla, n-avusese cum să se bucure de spectacol.

Trei ore mai târziu, când echipele veniră să cureţe linia, fu găsit la capătul pantei un om fără cunoştinţă. îl ridicară şi-1 duseră până la o casă din apropiere, unde fu chemat un medic care constată că necunoscutul nu era grav rănit. Când îşi veni în simţiri, aflară că era al patrulea partener al meciului Hypperbone, precum şi că se urcase în acest tren experimental, menit de la început distrugerii complete, îl mustrată cum merita şi-1 puseră să plătească preţul călătoriei, căci pe căile ferate americane poţi plăti în timpul mersului sau la sosirea trenului. Apoi telegrafiară întâmplarea directorului Tribunei şi imprudentul reporter fu expediat pe calea cea mai scurtă la Chicago, unde la 25 se găsea acasă, în Milwaukee Avenue. Curajosul Harris T. Kymbale se declară bineînţeles gata să-şi reia călătoria, să continue meciul şi să străbată din nou, dacă era nevoie, Statele Unite dintr-un capăt la altul. Dar auzind că partida se terminase în ajun în favoarea lui X. K. Z., nu-i mai rămânea decât să stea liniştit locului şi să-şi scrie interesantele cronici despre ultimele peripeţii la care participase, în orice caz, nu pierduse degeaba timpul şi osteneala, căci adunase amintiri de neuitat din călătoriile sale prin New México, South Carolina, Nebraska, Washington, South Dakota şi mai ales despre felul original cum se inaugurase porţiunea de cale ferată între Medary şi Sioux Falls City. Se simţi însă rănit în amorul său propriu de reporter bine informat, din cauza unei destăinuiri care provocă glumele şi ironiile unor ziare de mâna a doua. Era vorba despre ursul pe care-1 întâlnise în trecătorile din Idaho, acel grizzly care-şi făcea semnul crucii la fiecare tunet, ursul pe care-1 denumise aşa de frumos «Ursus christianus». S-a văzut mai târziu că era vorba, pur şi simplu, de un locuitor de prin partea locului, care luase de la blănar pielea unui superb plantigrad şi o ducea acasă. Cum ploua torenţial, el se acoperise cu ea şi, fiindu-i teamă, se crucea la fiecare trăsnet, ca un bun creştin ce era.

În cele din urmă, Harris T. Kymbale râse de aventura sa, dar râsul era de culoarea steagului pe care Jovita Foley nu putuse să-1 desfăşoare victorios pe cea de-a 63-a căsuţă.

Cât despre a cincea parteneră, se ştie în ce condiţii se întorsese la Chicago cu devotata ei prietenă, cu Max Real şi cu Tommy, tot atât de necăjit de insuccesul stăpânului său ca şi Jovita Foley de acela al Lissyei Wag. ‚fţ.

Dar resemnează-te odată, sărmana mea Jovita!… îi tot spunea Lissy Wag. Ştii bine că niciodată n-am crezut…

Dar eu am crezut!

Greşeai.

La urma urmei, n-ai de ce să te plângi!

Păi, nici nu mă plâng… răspunse surâzând Lissy Wag.

Dacă ai pierdut moştenirea Hypperbone, totuşi nu mai eşti o fată fără avere…

Cum asta…?

Fără îndoială, Lissy!… După X. K. Z., care a ajuns primul la ţintă, tu eşti aceea care te-ai apropiat cel mai mult de ea, şi deci suma penalizărilor îţi revine în întregime.

Pe legea mea, nu mă gândisem deloc…

Dar eu gândesc pentru tine, nepăsătoare Lissy, şi e vorba de o sumă nu prea mare, dar nici de dispreţuit, care îţi va aparţine ca proprietară legitimă!

Într-adevăr, mia de dolari pentru Niagara, cele două mii de la «hanul» din New Orleans, două mii de la «labirintul» Nebraska, trei mii de la Valea Morţii din California şi cele nouă mii plătite la «închisoarea» Missouri făceau şaptesprezece mii de dolari care aparţineau, după clauza testamentului şi fără nici un drept de contestare, celui de-al doilea sosit în cursă, adică partenerei a cincea. Dar, aşa cum spusese, Lissy Wag nu era preocupată de câştigul ei, ci de cu totul altceva.

Totuşi mai exista o persoană pe care Max Réal nu putea fi gelos, deşi logodnica sa se gândea uneori la ea – căci e de prisos să spunem că pictorul şi tânăra fată hotărâseră să se căsătorească. Această persoană, după cum vă închipuiţi, era respectabilul Humphry Weldon, care în timpul bolii Lissyei Wag o onorase cu vizita sa la locuinţa din Sheridan Street şi trimisese suma de trei mii de dolari pentru plata penalizării la «închisoarea» din Missouri. Chiar dacă nu era decât un simplu jucător care pariase şi «alerga după banii săi», cum se zice, totuşi o îndatorase şi încă foarte mărinimos pe prizonieră; dealtfel, Lissy voia să-i înapoieze banii din câştigul ei. Avea pentru el o firească recunoştinţă şi ar fi fost bucuroasă să-1 revadă. Dar aceasta nu se întâmplase încă.

Pentru a termina cu înfăţişarea întregii stări de lucruri, nu mai rămâne decât să ne amintim de situaţia lui Hodge Urrican.

La 22 iunie se ţinuse pentru el tragerea, pe când se găsea la Wis-consin. N-aţi uitat că numărul de puncte cinci, din unu cu patru, îl trimitea la căsuţa 31, statul Nevada. O nouă călătorie de aproape o mie două sute de mile, dar o va face pe linia Union Pacific. Nevada, unul din ţinuturile, cele mai populate din Confederaţie, cu toate că suprafaţa sa deţine locul şase, este cuprinsă între statele Oregon, Idaho, Arizona şi California. Dar, culmea ghinionului, în acest stat William J. Hypperbone a plasat «puţul», în fundul căruia trebuia să se arunce nefericitul jucător. Furia comodorului nu cunoscu margini. El se hotărî să ceară socoteală maestrului Tornbrock. Se va răfui cu el când se va termina partida şi Turk declară că-1 va sugruma, că-1 va sfâşia cu dinţii şi-i va despica burta, şi-i va mânca ficatul…

Dealtfel, grăbit cum era în toate, Hodge Urrican părăsi în 22 Milwaukee, se sui în tren cu nedespărţitul său tovarăş, după ce trimisese notarului cei trei mii de dolari cât îl costa ultima aruncare de zaruri, şi se îndreptă cu toată viteza spre Nevada.

Steagul portocaliu trebuia să se găsească înainte de 6 iulie la Carson City, capitala statului. Se cuvine să spunem că menirea Nevadei pe harta meciului, după voinţa defunctului, se explică fiindcă puţurile sunt numeroase acolo – se înţelege că e vorba de puţuri pentru mine de extracţie, Nevada deţinând al patrulea loc în ceea ce priveşte producţia de argint şi aur. Denumită în mod impropriu astfel, deoarece lanţul de munţi Nevada se găseşte în afara teritoriului său, ea are ca oraşe principale Virginia City, Gold Hill, Silver City – nume care se întemeiază pe zăcămintele sale. Aceste oraşe sunt construite peste filoanele de argint cum e Comstock Lode şi există puţuri care intră în pământ până la două mii şapte sute de picioare adâncime.

Puţuri de argint, dacă vreţi, dar puţuri care justifică alegerea teritoriului şi de asemenea furia îndreptăţită a celui trimis aici de soartă. El nu apucă să ajungă! Află marea noutate în dimineaţa zilei de 24, la Great Salt Lake City. Partida se terminase în favoarea lui X. K. Z., învingătorul meciului Hypperbone.

Comodorul Urrican se întoarse deci la Chicago, şi în ce hal e mai uşor de închipuit decât de scris. Nu exagerăm dacă afirmăm că, de ambele părţi ale Atlanticului, în sfârşit oamenii respirară în voie. Agenţiile se vor odihni şi curtierii îşi vor trage sufletul. Pariurile vor fi plătite cu sfinţenie, ceea ce va face cinste lumii atât de pestriţe a speculatorilor. Totuşi, pentru toţi cei ce se interesaseră de această partidă naţională – chiar şi platonic – se mai cerea satisfăcută o curiozitate, şi nu cea mai mică.

Cine era X. K. Z. şi îşi va dezvălui el oare identitatea? Nici o îndoială în această privinţă… Când e vorba să încasezi şasezeci de milioane de dolari, nu ţii să rămâi necunoscut… nu te ascunzi sub nişte iniţiale!… Fericitul câştigător trebuie să se prezinte în persoană, şi se va prezenta. Nici un termen nu fusese fixat de testament… Totuşi nu credea nimeni că deznodământul va întârzia mai mult decât câteva zile. Numitul X. K. Z. se afla în Minnesota când telegrama cu ultima tragere îi fusese expediată, şi jumătate de zi era de ajuns pentru a sosi de la Minneapolis la Chicago.

Dar trecu o săptămână, apoi încă una, şi nici o ştire despre necunoscutul nostru.

Una dintre cele mai nerăbdătoare – se înţelege de la sine – era Jovita Foley. Neastâmpărată cum o ştim, voia ca Max Réal să alerge de zece ori pe zi după informaţii, să stea în permanenţă la Auditorium, unde cel mai norocos din «cei şapte» îşi va face cu siguranţă prima apariţie. Dar Max Réal avea capul la cu totul altele.

Şi atunci Jovita Foley exclamă:

Ah, dacă aş pune eu mâna pe câştigător!…

Stăpâneşte-te, draga mea, îi spuse Lissy Wag.

Nu… nu mă voi stăpâni, Lissy, şi când voi pune mâna pe el, îl voi întreba cu ce drept şi-a permis să câştige partida… un domn al cărui nume nici măcar nu este cunoscut.

Dar, draga mea Jovita, răspunse Max Réal, dacă îl vei întreba, înseamnă că va fi acolo şi nu va mai fi necunoscut.

Nu trebuie să ne mirăm că cele două prietene nu se întorseseră încă la magazinele domnului Marshall Field spre a-şi relua slujba. Mai întâi, Lissy Wag va trebui să fie înlocuită, iar Jovita Foley aştepta ca întreaga poveste să ia sfârşit înainte de a reveni la raionul său ca primă vânzătoare, căci cele întâmplate o zăpăciseră cu totul.

De fapt, nerăbdarea oglindea exact starea opiniei publice din Statele Unite şi din alte părţi. Pe măsură ce trecea timpul, imaginaţia lucra. Presa – în special cea sportivă – era înnebunită. Numeroşi oameni veneau la maestrul Tornbrock, dar primeau mereu acelaşi răspuns. Notarul afirma că nu ştie nimic în ceea ce priveşte pe purtătorul steagului roşu… nu-1 cunoştea, nu putea spune unde plecase când a părăsit Minneapolis după ce telegrama îi fusese predată în mână… Şi când stăruiau potopindu-1 cu întrebări, se mărginea să răspundă:

Va veni când va avea chef.

Atunci partenerii, în afară de Lissy Wag şi Max Réal, crezură de cuviinţă să intervină, oarecum pe drept. Într-adevăr, de vreme ce câştigătorul nu se prezenta, nu aveau motive să pretindă că partida nu era câştigată şi că ar trebui reluată şi continuată…?

Comodorul Urrican, Hermann, Titbury, John Milner, împuternicitul lui Tom Crabbe, sfătuiţi de avocaţii lor, refuzară orice discuţii şi anunţară intenţia lor de a da în judecată pe executorul testamentar al defunctului. Ziarele, care-i susţinuseră în timpul meciului, nu-i părăsiră. În Tribune, Harris T. Kymbale publică un articol fulminant împotriva lui X. K. Z., căruia i se nega existenţa, iar Chicago Herald, Chicago Inter-Ocean, Daily New Record, Chicago Mail şi Freie Presse apărară cu o violenţă nemaipomenită cauza partenerilor. Toată America lua parte pătimaş la acest conflict. Imposibil, dealtfel, să se vadă ce-i cu pariurile, atâta timp cât identitatea câştigătorului nu era constatată printr-un act autentic, atâta timp cât nu va exista certitudinea că meciul se terminase definitiv. Toţi erau de această părere, se auzea chiar că se va face o manifestaţie monstră şi se va ţine un miting la Auditorium. Dacă X. K. Z. nu se va prezenta în termen de…, maestrul Tornbrock va fi somat să reia tragerile. Tom Crabbe, Hermann Titbury, Harris T. Kymbale, comodorul Urrican, până şi Jovita Foley, dacă i se va îngădui s-o înlocuiască pe Lissy Wag, erau gata să plece în oricare parte a Statelor Unite, unde soarta va voi să-i trimită.

În fine, agitaţia atinse o asemenea intensitate, că autorităţile trebuiră să ia măsuri. Mai ales la Chicago a fost nevoie să fie apăraţi membrii Excentric-Clubului şi notarul, care erau făcuţi răspunzători.

Dar la 10 iulie, trei săptămâni după ultima aruncare de zaruri care-1 făcuse câştigător pe omul mascat, avu loc o întâmplare dintre cele mai neaşteptate.

În această zi, la ora zece şi şaptesprezece minute dimineaţa, se răspândi zvonul că bătea clopotul la monumentul funerar al lui William J. Hypperbone, din cimitirul Oakswoods.