Capitolul I

UN ORAŞ ÎN SĂRBĂTOARE.

Un străin, sosit în cel mai de seamă oraş din Illinois, în dimineaţa de 3 aprilie 1897, ar fi putut să se considere pe drept cuvânt un favorit al zeului călătoriilor, căci în această zi şi-ar fi îmbogăţit carnetul cu însemnări deosebit de interesante, pe care să le folosească mai târziu în scrierea unor articole senzaţionale. Şi dacă şi-ar fi prelungit, mai întâi cu câteva săptămâni şi apoi cu câteva luni, şederea la Chicago, i-ar fi fost dat să trăiască, alături de ceilalţi, emoţiile, palpitaţiile, trecerile de la speranţă la desperare, înfrigurarea şi, la un moment dat, chiar buimăceala acestui mare oraş care-şi pierduse stăpânirea de sine. Începând de la ora 8, o mulţime imensă, mereu crescândă, se mişca în direcţia cartierului 22, unul dintre cele mai bogate, situat între North Avenue şi División Street, iar în sensul opus, între North Halsted Street şi Lake Shore Drive, scăldat de apele lacului Michigan.

Se ştie că oraşele moderne ale Statelor Unite îşi orientează străzile lor după latitudini şi longitudini, impunându-le simetria liniilor unei table de şah.

Ei, zise un sergent al poliţiei municipale, stând de gardă la colţul străzii Beethoven cu strada Norh Wells, oare tot poporul va invada acest cartier?

Sergentul acesta, de origine irlandeză, era un individ înalt, ca majoritatea colegilor săi de la corporaţie, vrednici păzitori ai ordinei, care îşi cheltuiesc cea mai mare parte a soldei de 1000 de dolari pentru a-şi stinge setea nepotolită, atât de obişnuită la băştinaşii din verdele Erin.

O să fie o zi bună pentru hoţii de buzunare, îi răspunse unul din camarazi, tot atât de înalt, tot atât de însetat şi tot atât de irlandez ca el.

Aşa că, rosti primul, fiecare să-şi păzească buzunarul dacă nu vrea să-1 găsească gol când va ajunge acasă, căci noi suntem prea puţini ca să-i putem prinde pe răufăcători.

Şi astăzi, urmă al doilea, o să avem, cred, destul de lucru. Chiar dacă ar fi numai să oferim braţul doamnelor la traversarea străzilor.

Pariez că vor fi mai mult de o sută de accidentaţi, adăugă celălalt. Din fericire, în America lumea are bunul obicei de a-şi purta singură de grijă, fără a aştepta de la administraţie un ajutor pe care aceasta nu-i în măsură să-1 dea.

Şi totuşi, ce îmbulzeală ameninţa cartierul 22 dacă o jumătate a populaţiei din Chicago se îndrepta spre el!

Metropola număra pe atunci nu mai puţin de 1 700 000 de locuitori. Dealtfel, oraşul nu ocupa încă, aşa cum remarcă Elisée Reclus, tot teritoriul municipiului, pe care legiuitorii i l-au atribuit pe malul lacului Michigan, adică 471 000 de kilometri pătraţi, o suprafaţă aproape egală cu cea a departamentului Senei.

Deci numărul locuitorilor n-avea decât să crească (lucru nu numai posibil, dar chiar probabil) pentru a popula întinderea aceea de 47 000 hectare.

Sigur este că în ziua despre care vorbim mulţimea curioşilor sosea din trei secţiuni formate de râul Chicago cu cele două braţe ale sale din nord-vest şi sud-vest – North Side şi South Side – considerate de către anumiţi călători primul drept cartierul Saint-Germain, iar al doilea drept cartierul Saint-Honore ale marelui oraş din Illinois.

Este adevărat că şuvoiul de lume nu lipsea nici din partea cuprinsă la vest între cele două braţe ale cursului de apă.

Cei din cartierele mai puţin elegante se arătau la fel de dornici să-şi adauge prezenţa la masa publicului, chiar dacă veneau din locuinţele mizere din împrejurimile străzilor Madison şi Clark. Deci tot acest exod se îndrepta spre cartierul 22 gălăgios, năvalnic, şi cele 80 de străzi care-l deserveau n-ar fi ajuns niciodată la scurgerea unei asemenea mulţimi.

În furnicarul acela de oameni se amestecau diferite categorii ale populaţiei – funcţionari de la Federal Building şi de la Poşta Centrală magistraţi de la Court House, membri superiori de la Hotel Comté, consilieri municipali de la City Hall, personalul imensului Caravanserai Auditorium, ale cărui camere se numărau cu miile, comisionari de la marile magazine de noutăţi ca şi de la prăvăliile mici, cei de la Marshall Field, Lehmann şi W. W. Kimball, lucrători de la fabricile de untură de porc şi margarina care produc un unt de o calitate excepţională cu 10 cenţi sau 10 centime livra1, muncitorii atelierelor de vagoane ale celebrului constructor Pullmann, veniţi din cartierul lor îndepărtat din sud, slujbaşi ai importantei case de vânzări universale Montgomery Ward and Co., 3000 lucrători de la M. Mac Cormick, inventatorul faimoasei combine, cei de la marile cuptoare şi laminoare unde se fabrică în uriaşe cantităţi oţelul Bessemer, cei de la uzinele M. J. Mac Gregor Adams care prelucrează nichelul, cositorul, zincul, arama şi rafinează aurul şi argintul, cei de la industria de încălţăminte, unde utilajul este atât de perfecţionat încât un minut şi jumătate ajunge pentru confecţionarea unei perechi de pantofi, şi cei 1800 de lucrători de la firma Elgin care livrează comerţului 2000 ceasuri zilnic. Trebuie să adăugăm la această enumerare destul de lungă personalul elevatoarelor din Chicago, cel dintâi oraş al pieţii mondiale agricole.

Mai sunt de menţionat feroviarii care pe 27 linii diferite şi cu mai mult de 1300 de trenuri aduc în fiecare zi 75 000 călători în acest oraş, cei de la vehiculele cu aburi sau electrice, de la funiculare sau alte mijloace, care transportă 2 000 000 de persoane, în fine populaţia de cârmaci şi marinari ai unui port însemnat, a cărui mişcare comercială ocupă într-o singură zi vreo 60 de vapoare.

Numai un orb n-ar fi văzut, în mijlocul acestei mulţimi, pe directorii, redactorii, cronicarii, compozitorii, reporterii de la 540 ziare, cotidiene ori săptămânale, ale presei din Chicago. Numai un surd n-ar fi auzit strigătele agenţilor de bursă bulls. adică cei care anunţă valorile în urcare, şi bears, care vestesc valorile în scădere, la fel ca la Board of Trade sau Wheat Pit, bursa grâului. Şi în jurul acestei lumi gălăgioase se agitau toţi slujbaşii băncilor naţionale sau de stat: Corn Exchange, Calumet, Merchants’-Loane Trust and Co., Fort Dearborn, Oakland, Prairie State. American Trust and Savings Chicago City, Guarantee of North America, Dime Savings, Northern Trust and Co. etc. Şi cum i-am putea uita în această demonstraţie publică pe elevii colegiilor şi pe studenţii universităţilor Northwestern University, Union College of Law, Chicago, Manual-trainingschool şi multe altele, pe artiştii celor 23 teatre şi cazinouri ale oraşului, cei de la Opera Mare ca şi cei de la Iacobs’ Clark Street Theater, cei de la Auditorium şi Lyceum. cum să nu amintim personalul de la 29 de cluburi şi hoteluri de mâna întâi, chelnerii şi ajutoarele lor din restaurantele spaţioase, gata să primească 25 000 de clienţi pe oră, măcelarii şi casapii de la Great Union Stock Yard, care în contul caselor Armour, Swift, Nelson, Morris şi altele taie milioane de boi şi porci, plătiţi cu 2 dolari de cap de vită. Mai e de mirare că Chicago deţine locul al doilea, după New York, printre oraşele industriale şi comerciale ale Statelor Unite, când cifra lui anuală de afaceri atinge 30 miliarde?

Se ştie că Chicago, ca şi celelalte mari oraşe americane, se bucură de o libertate în acelaşi timp absolută şi democratică. Descentralizarea este completă şi, îngăduindu-ne un joc de cuvinte, ne putem întreba ce-i făcea în acest caz pe oameni să se centralizeze în acea zi în jurul străzii La Salle?

Oare spre City Hall se îndreptau valurile nestăvilite ale populaţiei? Era oare vorba de un curent irezistibil al speculaţiilor, de ceea ce se cheamă un boom, de vreo adjudecare de terenuri care înfierbânta toate minţile? Sau poate de una din acele campanii electorale care pasionează mulţimile, de un meeting unde republicanii, conservatorii şi democraţii liberali se luptă la Federal Building? Se duceau la inaugurarea unei noi expoziţii mondiale columbiene, repetând, sub umbrarele parcului Lincoln, de-a lungul bulevardului Midway Plaisance, primirile fastuoase şi solemne din 1893?

Nu, se pregătea o ceremonie de cu totul alt gen, cu un caracter foarte trist dacă organizatorii ei nu s-ar fi conformat dorinţelor personajului în cauză, îndeplinindu-le în mijlocul bucuriei generale. La această oră, strada La Salle era în întregime liberă datorită sergenţilor plasaţi în număr mare la cele două capete.

Procesiunea, care trebuia să parcurgă acest drum, putea aşadar să treacă nestingherită.

Dacă bogătaşii americani nu căutau să locuiască pe strada La Salle în aceeaşi măsură ca pe bulevardele Prairie, Calumet sau Michigan cu clădirile lor impunătoare, ea este totuşi una din străzile cele mai populate ale oraşului. Poartă numele unui francez, Robert Cavelier de La Salle, unul din primii călători veniţi în 1679 să exploreze această regiune a lacurilor şi ajuns celebru în Statele Unite.

Pe la mijlocul străzii La Salle, trecătorul, care ar fi putut să răzbată prin dubla baricadă de sergenţi, ar fi văzut la colţ cu strada Goethe un car tras de şase cai, staţionând în faţa unei locuinţe deosebit de frumoase.

Înaintea şi în urma acestui car, un cortegiu într-o ordine perfectă nu aştepta decât semnalul de a se pune în mişcare. Prima jumătate a cortegiului se compunea din câteva companii de soldaţi, toţi în mare ţinută, conduşi de ofiţerii lor, o orchestră de nu mai puţin de 100 de executanţi şi un cor bărbătesc cu acelaşi număr de membri, care trebuia în mai multe rânduri să intervină în acordurile orchestrei.

Carul era acoperit de draperii de un roşu aprins, tivite cu argint şi aur, pe care se reliefau cu străluciri diamantine literele W. J. H. Deasupra se amestecau nenumărate jerbe şi buchete de flori, rare în orice altă parte decât în acest oraş supranumit Oraşul Grădină. De la înălţimea vehiculului, demn de a figura într-o serbare naţională, atârnau ghirlande până la pământ ţinute de către 6 persoane – 3 la dreapta, 3 la stânga. La câţiva paşi în urmă se vedea un grup de vreo 20 de personalităţi, printre alţii James T. Davidson, Gordon S. Allen. Harry B. Andrews, John I. Dickinson, Thomas R. Carlisle etc., membri ai clubului Excentric din Mohawk Street, al cărui preşedinte era Georges B. Higginbotham, membri ai cercului Calumet din Michigan Avenue, ai clubului Hyde Park din Washington Avenue, ai lui Columbus din strada Monroe, ai ligii Union din Custom House Place, ai ligii irlandezo-americane din strada Dearborn şi alte 14 cluburi ale oraşului.

Se ştie că la Chicago se găseşte cartierul general al diviziei Missouri şi reşedinţa permanentă a comandantului. Este de la sine înţeles că acest comandant, generalul James Morris, statul său major, ofiţerii din birourile instalate în clădirea Pullman se grăbeau în urma grupului menţionat mai sus. Pe urmă venea guvernatorul statului, John Hamilton, primarul şi adjuncţii săi, membrii Consiliului municipal, comisarii administratori ai ţinutului sosiţi special din Springfield, capitala oficială a statului Illinois, unde se află diferitele servicii publice, precum şi magistraţii Curţii federale care, spre deosebire de alţi funcţionari, nu sunt aleşi prin vot universal, ci numiţi direct de preşedintele Statelor Unite. La sfârşitul coloanei, se înghesuiau negustori, industriaşi, ingineri, profesori, avocaţi, medici, dentişti, judecători, procurori, şerifi, la care urma să se adauge o mulţime imensă, în momentul când cortegiul avea să iasă din strada La Salle.

Este adevărat că, pentru a feri convoiul de năvala populaţiei, generalul James Morris masase detaşamente puternice de cavalerie, care aşteptau cu săbiile scoase şi drapelele fâlfâind în briza răcoroasă.

Lunga descriere a tuturor acestor corpuri civile sau militare, a tuturor acestor societăţi şi corporaţii care luau parte la extraordinara ceremonie trebuie să fie completată de un detaliu semnificativ: toţi cei ce participau, fără excepţie, purtau o floare la butonieră, o gardenie care le fusese oferită de către majordomul în haină neagră postat la intrarea locuinţei. În plus, clădirea căpătase o înfăţişare sărbătorească. Râurile de lumină ale candelabrelor cu multe braţe şi becurile electrice luptau cu razele puternice ale soarelui de aprilie. Ferestrele larg deschise lăsau să se vadă tapetele multicolore. Servitorimea, în livrele pentru marile primiri, se găsea pe treptele de marmoră ale scării de onoare. Saloanele erau aranjate ca pentru o recepţie solemnă. Sufrageriile aveau mesele împodobite cu strălucitoare vase din argint masiv, cu splendida veselă a multimilionarilor din Chicago şi cu pahare de cristal pline cu vinurile cele mai bune şi cu şampanie de mărci renumite.

În sfârşit, la ceasul din City Hall bătu ora 9. Fanfarele izbucniră la colţul străzii La Salle. Trei strigăte de «ura!», ieşite din toate piepturile, umplură văzduhul. La semnalul şefului poliţiei, cortegiul se puse în mişcare cu steagurile desfăşurate.

La început, formidabilele instrumente ale orchestrei lăsară să se audă ritmurile înălţătoare ale lui «Columbus March», compus de profesorul John K. Paine din Cambridge. Încet şi măsurat, defilarea începu urcând strada La Salle. Aproape în acelaşi timp, carul se puse în mişcare în pasul celor şase cai împodobiţi luxos cu egrete. Ghirlandele de flori fură întinse celor şase privilegiaţi, a căror alegere se datora capriciilor fanteziste ale hazardului. Pe urmă, cluburile, autorităţile militare, civile şi municipale şi mulţimea care urma detaşamentele de cavalerie înaintară într-o ordine perfectă.

Este de prisos să spunem că la porţi, pe balcoane, la ferestre, pe streşini se aflau spectatori de toate vârstele, care-şi ocupaseră locurile cu o seară înainte.

Când primele rânduri ale cortegiului ajunseră la capătul străzii La Salle, o luară puţin la stânga pentru a trece prin bulevardul situat de-a lungul parcului Lincoln. Ce furnicar de necrezut pe cei 250 de acri ai acestui parc admirabil, scăldat la est de undele înfiorate ale Michiganului, cu aleile sale umbroase, boschetele, peluzele, coastele sale împădurite, cu atolul Winston, cu monumentele ridicate în memoria lui Grant2 şi Lincoln3, câmpurile de paradă şi grădina zoologică, unde animalele sălbatice urlau iar maimuţele ţopăiau pentru a fi la unison cu agitaţia generală.

Deoarece, de obicei, parcul este aproape pustiu în timpul săptămânii, un străin ar fi putut crede că-i duminică! Nu, era într-o vineri, tristă şi posomorâtă vineri, care anul acesta cădea în ziua de 3 aprilie.

Curioşilor nu le păsa însă de acest lucru şi schimbau păreri la trecerea cortegiului, din care fără îndoială regretau că nu fac parte.

Să ştii, zicea unul, că este tot atât de frumos ca la ceremonia de deschidere a Expoziţiei noastre.

Adevărat, răspundea altul, la fel de impunător ca la defilarea de 24 octombrie din Midway Plaisance.

Uite-i pe cei şase care merg alături de car! strigă un luntraş de pe Chicago-river.

Şi care se vor întoarce cu buzunarele pline, zise un lucrător de la uzina Cormick.

Iată câştigătorii lozului cel mare! zbiera un berar uriaş, care năduşea bere prin toţi porii. Aş da o avere să fiu în locul lor…

Şi fii sigur că n-ai pierde! îi răspunse un măcelar voinic din Stock Yards.

Ziua asta le va aduce pachete de acţiuni în valoare de milioane! se repeta în jurul lor.

Da, a dat norocul peste ei…!

Şi încă ce noroc!

10 milioane de dolari fiecare…

Vrei să spui 20 milioane…

Mai curând 50 decât 20!

Porniţi cum erau, aceşti oameni vrednici sfârşiră prin a ajunge la un miliard, cuvânt des rostit în Statele Unite. Dar toate nu erau decât simple presupuneri. Cortegiul urma să facă acum înconjurul oraşului? Ei bine, dacă programul ar fi stabilit un asemenea traseu, o zi întreagă ar fi fost prea puţin.

Oricum, cu mereu aceleaşi demonstraţii de bucurie, însoţiţi de acordurile puternice ale orchestrei şi de corul care intona bucata «To the Son of Art», în strigătele de «hip, hip, ura!» ale mulţimii, lunga coloană neîntreruptă ajunse la intrarea parcului Lincoln unde începe bulevardul Fullerton. Apoi o luă spre stânga şi merse înspre vest aproape două mile, până la braţul de nord al râului Chicago.

Între trotuarele ticsite de lume era destul loc ca defilarea să se poată desfăşura cum trebuie. După ce trecu podul, cortegiul o luă pun Brand Street, pe admirabila arteră care poartă numele de bulevardul Humboldt, pe un parcurs de 11 mile, şi coboară spre sud după ce coteşte spre vest. Urmă această direcţie până la colţul şoselei Logan după ce sergenţii, nu fără greutate, degajaseră şoseaua de mulţimea de curioşi aşezată pe mai multe rânduri. De acum încolo, carul merse drept înainte până la Palmer Square şi se opri în faţa parcului care poartă numele ilustrului savant prusac.

Era ora 12. Se făcu un popas de o jumătate de oră care era foarte binevenit, căci mai aveau un drum lung.

Mulţimea putea să se împrăştie în voie pe aceste locuri înverzite, răcorite de izvoare sprinţare, şi a căror suprafaţă depăşeşte 200 de acri.

Când carul rămase pe loc, orchestra şi corul atacară bucata «Star Spangled Banner», care fu primită cu aplauze ca un număr de music-hall.

Punctul cel mai de vest pe care programul îl fixase în mersul cortegiului, parcul Garfield, fu atins la ora 2. După cum se vede, parcurile nu lipseau în marele oraş din Illinois. Se puteau număra peste 15 principale – dintre care acela al lui Jackson nu măsoară mai puţin de 586 de acri – iar în total ele cuprindeau 2000 de acri4 de crânguri, de hăţişuri, de boschete şi pajişti. Când colţul dinspre est al bulevardului Douglas a fost depăşit, defilarea continuă în aceeaşi direcţie ca să ajungă la Douglas Park şi de acolo, prin sud-vest, să treacă braţul de sud al râului Chicago, apoi canalul Michigan care merge paralel cu partea superioară a acestuia. Nu mai aveau decât să coboare spre sud de-a lungul lui Western Avenue, pe o lungime de 3 mile, pentru a întâlni parcul Gage.

Bătu ora trei şi se făcu o nouă oprire, înainte de a se reveni la cartierele estice ale oraşului.

De data aceasta orchestra cântă cu un antren extraordinar cele mai vioaie melodii de dans, cele mai furtunoase allegro-uri din repertoriul compozitorilor Lecocq, Varney, Audran, Offenbach. Era de mirare că lumea nu începu să danseze la auzul acestei muzici ritmate de bal popular. În Franţa nimeni nu ar fi stat locului. Dealtfel, timpul se arăta frumos, deşi rece. În primele zile de aprilie e încă iarnă în Illinois şi navigaţia pe lacul Michigan şi râul Chicago se întrerupe de la începutul lui decembrie până la sfârşitul lui martie. Dar, în ciuda temperaturii scăzute, aerul era deosebit de pur, cercul soarelui se profila pe un cer fără nori şi trimitea raze atât de calde, de parcă se simţea şi el «în sărbătoare», cum zic cronicarii presei oficiale; totul părea că va merge strună până seara. Dealtfel, mulţimea nu se împuţina deloc. Curioşii din cartierele de nord fuseseră înlocuiţi de curioşii cartierelor din sud, şi mai că îi întreceau pe primii prin demonstraţiile însufleţite şi prin entuziasmul uralelor la trecerea cortegiului.

În ceea ce priveşte diversele grupuri care alcătuiau convoiul, ele rămăseseră tot ca la început, în faţa locuinţei din strada La Salle, şi nu aveau să se schimbe, fără îndoială, până la sfârgitul acestei lungi etape. Ieşind din Gage Park, carul reveni direct spre est prin bulevardul Garfield.

La începutul acestui bulevard se deschide în toată splendoarea sa parcul Washington, având o întindere ae 371 acri. Mulţimea se înghesuia, aşa cum se întâmplase cu câţiva ani înainte cu ocazia expoziţiei organizate în preajmă. De la orele 4 la 4 şi jumătate avu loc o oprire, în timpul căreia fu executat în mod remarcabil de către corul de bărbaţi, în aplauzele frenetice ale numerosului auditoriu, imnul de slavă de Beethoven. Pe urmă drumul reîncepu sub umbrarele parcului, până la partea care cuprinde, împreună cu Midway Plaisance, cartierul de la World’s Columbian Fair, în vasta incintă a parcului Jackson, chiar pe malul lacului Michigan. Carul se îndrepta oare spre acest cartier, de acum înainte celebru? Era oare vorba de o aniversare, serbată în fiecare an, pentru a nu lăsa să se şteargă din analele oraşului Chicago o dată memorabilă?

Nu. După ce înconjurară Washington Park Club prin bulevardul Cottage Grove, primele rânduri ale poliţiei staţionară în faţa unui parc împresurat, în acest cartier populat, de şinele de tramvai, ca de o reţea deasă de oţel. Cortegiul se opri înainte de a pătrunde sub umbra stejarilor falnici şi instrumentiştii intonară unul dintre cele mai antrenante valsuri de Strauss.

Acest parc era oare parcul unui cazinou şi o imensă sală aştepta să-şi primească oaspeţii, invitaţi la o noapte de carnaval? Porţile se deschiseră larg şi poliţiştii nu parveneau, decât cu preţul unor mari sforţări, să ţină pe loc mulţimea mai numeroasă, mai zgomotoasă şi mai năvalnică decât oriunde. De astă dată ea nu mai năpădi parcul, păzit de detaşamente ale poliţiei, pentru a permite carului să intre la sfârşitul acestei plimbări, după un drum de vreo 15 mile prin imensul oraş.

Acest parc nu era un parc. Era Oakswoods Cemetery, unul din cele mai vaste din cele 11 cimitire din Chicago. Şi acest car era un car funebru, care ducea la ultimul lăcaş rămăşiţele pământeşti ale lui William J. Hypperbone, unul din membrii clubului Excentric.