Capitolul II.

WILLIAM J. HYPPERBONE.

Cu toate că domnii James T. Davidson, Gordon S. Allen, Harry B. Andrews, John I. Dickinson, Georges B. Higginbotham, Thomas R. Carlisle au fost citaţi printre onorabilele grupuri de personaje care urmau îndeaproape carul funebru, nu trebuie să se creadă că ei erau cei mai notorii reprezentanţi ai clubului Excentric.

De fapt, la drept vorbind, singurul lucru excentric în felul lor de viaţă pe această lume era că făceau parte din sus-zisul club de pe strada Mohawk. Poate că aceşti fii înstăriţi ai lui Jonathan5, îmbogăţiţi în multele şi fructuoasele afaceri de terenuri, de peşte sărat, de petrol, de căi ferate, de mine, de crescătorii de animale, de abatoare, aveau intenţia să uluiască pe compatrioţii din cele 51 de state ale Uniunii, Lumea Veche şi Lumea Nouă, prin extravaganţe ultra-americane. Dar viaţa lor publică sau particulară, trebuie s-o spunem, nu oferea nimic care să atragă atenţia Universului. Erau vreo cincizeci, platnici de « mari impozite », dând o cotizaţie ridicată; fără a avea legături durabile cu societatea înaltă din Chicago, se arătau foarte zeloşi în saloanele de lectură şi la jocurile de noroc, citeau numeroase jurnale şi reviste, jucau pe sume mai mari sau mai mici ca în toate cercurile. Uneori îşi mărturiseau unul altuia ce-au făcut în trecut sau ce făceau în prezent.

«Categoric, nu suntem deloc, dar deloc excentrici!»

Totuşi, unul dintre membri se părea că are mai mult decât colegii săi oarecare predispoziţii spre originalitate! Cu toate că încă nu se remarcase printr-o serie de ciudăţenii răsunătoare, te puteai aştepta ca în viitor să ajungă să justifice numele purtat prematur de celebrul club.

Dar, din nenorocire, William J. Hypperbone murise. E adevărat că ceea ce nu făcuse niciodată în timpul vieţii sale realizase într-un anumit fel după moarte, căci, din voinţa lui expresă, funeraliile sale se desfăşurau în această zi în mijlocul veseliei generale.

Răposatul William J. Hypperbone, când şi-a sfârşit în mod brusc existenţa, nu avea peste cincizeci de ani. La această vârstă era un om frumos, înalt, cu umerii laţi, bine făcut, cam scorţos dar nu fără eleganţă, cu un aer de nobleţe. Avea părul castaniu, tuns scurt, o barbă în formă de evantai, ale cărei fire mătăsoase de aur se amestecau cu câteva fire de argint, ochii de un albastru închis, aprinşi şi strălucitori sub sprâncenele stufoase, gura cu şirurile de dinţi neştirbite şi buzele subţiri puţin strânse.

Acest splendid tip de american din nord se bucura de o sănătate de fier. Niciodată un medic nu i-a luat pulsul, nu i-a examinat limba, nu i s-a uitat în gât, nu i-a ciocănit pieptul, nu i-a ascultat inima, nu i-a luat temperatura. Şi totuşi nu lipseau la Chicago nici medicii, nici dentiştii, cu toţii de o mare abilitate profesională; dar n-au avut ocazia să şi-o arate în ceea ce îl priveşte.

Deci se putea spune că nici o maşină, fie ea şi de 100 de doctori putere, n-ar fi fost capabilă să-1 smulgă din această lume pentru a-1 duce în cealaltă; şi totuşi murise, murise fără ajutorul Facultăţii de Medicină şi, tocmai pentru că trecuse de la viaţă la moarte, carul lui funebru stătea înaintea porţii din Oakswoods Cemetery. Ca să întregim portretul fizic al personajului prin portretul său moral, trebuie să mai spunem că William J. Hypperbone avea o fire foarte rece, că era un om cu picioarele pe pământ şi că în orice împrejurare rămânea stăpân pe sine. Dacă găsea că viaţa are părţile ei bune, aceasta se datora faptului că era filosof – şi la urma urmei nu-i greu să fii filosof când posezi o mare avere. Scutit de orice boli şi griji fomiliale, poţi fi binevoitor şi generos.

Ne vom întreba, aşadar, dacă era logic să te aştepţi la vreo manifestare excentrică de la o fire atât de practică şi atât de cumpătată. Era oare în trecutul acestui american ceva care să te facă să crezi posibil un asemenea lucru? Da, exista un singur indiciu.

La vârsta de patruzeci de ani, lui William J. Hypperbone i-a venit în minte să se însoare în toată regula cu cea mai autentică centenară a noului continent, a cărei naştere data din anul 1781, chiar din ziua când, în timpul marelui război, capitularea lordului Cornwallis obligase Anglia să recunoască independenţa Statelor Unite. Dar, în momentul când voia s-o ceară în căsătorie, demna domnişoară Anthonia Burgoyne muri de o boală a copilăriei, de un acces de tuse convulsivă. Totuşi, fidel memoriei venerabilei domnişoare, el rămase celibatar, şi acest lucru poate foarte bine trece drept o excentricitate.

De atunci nimic nu mai putu să tulbure viaţa sa, căci el nu făcea parte din şcoala marelui poet care a avut îndrăzneala să spună aceste minunate versuri:

Oh moarte întunecată zeiţă în care totul piere, Ia-ţi înapoi copiii la sânul tău stelar, Sloboade-i tu de spaţiu, de timp şi de durere Şi pacea, de viaţă tulburată, dă-le-o iar.

Într-adevăr, ce-i veni lui William J. Hypperbone s-o invoce pe întunecata zeiţă? Timpul, durerile, spaţiul l-au stingherit vreodată pe acest pământ? Oare nu i-a reuşit totul pe lume? Nu era marele favorit al soartei, care 1-a copleşit cu binefacerile ei întotdeauna şi în toate împrejurările?

La 25 de ani, având o oarecare avere, el a ştiut s-o dubleze, s-o însutească, s-o înmiască în speculaţii reuşite, la adăpostul oricăror necazuri neprevăzute. Originar din Chicago, el nu a avut decât să urmeze nemaipomenita dezvoltare a acestui oraş cu cele patruzeci şi şapte de mii de hectare ale sale care, după cum afirmă un călător, în valoare de 2 500 de dolari în 1823, preţuiesc azi opt miliarde. În aceste condiţii uşoare, cumpărând la preţ mic şi revânzând la preţuri mari terenuri pentru care s-au găsit cumpărători la două şi trei mii de dolari suprafaţa de un yard pentru construcţii de case cu 28 de etaje, apoi prin diverse participări la afaceri de cale ferată, de petrol, de zăcăminte aurifere, William J. Hypperbone putu să se îmbogăţească în aşa fel, încât să lase în urmă-i o avere enormă. În adevăr, domnişoara Anthonia Burgoyne a greşit lăsând să-i scape o căsătorie atât de frumoasă.

În orice caz, dacă părea firesc ca moartea nemiloasă s-o fi răpit pe centenară la acea vârstă, era de mirare că William J. Hypperbone, la doar 50 de ani, în plină viaţă, în plină putere, s-a dus s-o regăsească într-o lume pe care nu avea nici un motiv s-o creadă mai bună.

Şi acum, când el nu mai exista, cui îi vor reveni milioanele onorabilului membru al Excentric-Clubului?

La început s-a pus problema dacă însuşi clubul nu va fi instituit ca moştenitor al celui dintâi dintre membri care a murit, de la înfiinţarea lui, ceea ce i-ar îndemna poate pe colegi să-i urmeze mai târziu bunul exemplu.

Trebuie spus că William J. Hypperbone trăia în cercul din Mohawk Street mai mult decât în casa din La Salle Street. El lua acolo masa, se odihnea şi se distra. Cea mai mare dintre plăcerile sale, şi e bine să ţinem minte acest lucru, era jocul. Nu şahul, nu jocurile jacquet sau trictrac, nici jocul de cărţi, nici baccara, nici treizeci şi patruzeci, nici lansquenet, nici pocker, nici măcar pichet, ecarte sau whist, ci numai acela pe care el însuşi 1-a introdus la club, rezervându-i preferinţa sa. E vorba de «jocul gâştei», nobilul joc mai mult sau mai puţin schimbat de cum îl jucau elinii. E cu neputinţă să exprimăm în cuvinte cât de mare-i era pasiunea pentru el, pasiune pe care ajunseseră să o aibă şi colegii săi. Fremăta când trecea dintr-o «căsuţă» în alta după capriciile zarurilor, când sărea din «gâscă» în «gâscă», pentru a ajunge la ultimul dintre aceşti locuitori ai ogrăzii, când se plimba pe «pod», rămânea la «han», se pierdea în «labirint», cădea în «puţuri», stătea la «închisoare», se împiedica de «capul de mort», pătrundea în ascunzişurile, colibele şi vizuinile «marinarului», «pescarului», «portului», «cerbului», «morii», «şarpelui», «soarelui», «măştii», «leului», «iepurelui», «ghiveciului cu flori» etc.

Se înţelege de la sine că între aceste personaje înstărite ale Excentric-Clubului penalizările după regulile acestui joc nu erau mici, că ele se cifrau la mii de dolari, iar câştigătorul, oricât de bogat era, simţea o adevărată plăcere să-şi umple buzunarele cu mari sume de bani.

Astfel, de vreo zece ani încoace, William J. Hypperbone, în afara câtorva plimbări de-a lungul lacului Michigan, îşi petrecea zilele la clubul său. Neavând niciodată dorinţa americanilor de a străbate lumea, călătoriile sale se mărginiseră la Statele Unite. Atunci, de ce colegii, cu care nu avusese decât relaţii excelente, nu l-ar fi moştenit? Nu erau ei singurii dintre semenii săi de care să fi fost legat prin simpatie şi amiciţie? Nu i-au împărţit ei zi de zi nemăsurata lui pasiune pentru nobilul joc al gâştei, luptând cu el pe acest teren unde norocul rezerva atâtea surprize? Asta în cazul că William J. Hypperbone nu avusese ideea de a fonda un premiu anual în onoarea unuia dintre partenerii săi care ar fi câştigat majoritatea partidelor între 1 ianuarie şi 31 decembrie.

E timpul să declarăm că defunctul nu avea familie, nici moştenitor direct sau colateral şi nici un fel de rudă care ar fi avut drept la averea sa. Or, fiind mort, fără să fi dispus de banii lui, aceştia ar fi revenit în mod firesc Republicii Federale care, ca şi statele monarhice, i-ar fi acceptat fară să se lase prea mult rugată.

Dealtfel, pentru a şti care au fost ultimele dorinţe ale defunctului, nu trebuia decât să te duci în Sheldon Street nr. 17, la maestrul Tornbrock, notar, şi să-1 întrebi dacă exista un testament al lui William J. Hypperbone, şi, în caz că da, care erau clauzele şi condiţiile.

Domnilor, răspunse maestrul Tornbrock lui Georges B. Higginbotham, preşedintele clubului, şi lui Thomas R. Carlisle, care fuseseră delegaţi cu studierea importantului act, mă aşteptam la vizita dumneavoastră… Ea mă onorează…

Şi pe noi ne onorează, rostiră cei doi membri ai clubului.

Dar, spuse notarul, înainte de a ne ocupa de testament, ar trebui să ne ocupăm de funeraliile defunctului.

Fiindcă veni vorba despre asta, urmă Georges B. Higginbotham, nu ar trebui să fie celebrate cu o strălucire demnă de colegul nostru?

Nu am decât să mă conformez instrucţiunilor clientului meu, care sunt în acest plic, răspunse maestrul Tornbrock, arătând un plic al cărui sigiliu îl rupse.

Şi aceste funeralii vor fi?… întrebă Thomas R. Carlisle.

În acelaşi timp fastuoase şi voioase, domnilor, cu acompaniament de instrumentişti şi coruri şi de asemenea cu participarea publicului, care va cinsti din toată inima, cu vesele urale, memoria lui William J. Hypperbone…

Nu mă aşteptam la altceva din partea unui membru al clubului nostru, spuse preşedintele, aprobând din cap.

Nu putea să vrea să fie îngropat ca un muritor de rând. adăugă Thomas R. Carlisle.

Totodată, continuă maestrul Tornbrock, William J. Hypperbone şi-a manifestat dorinţa ca întreaga populaţie a Chicago-ului să fie reprezentată la înmormântarea sa printr-o delegaţie de şase membri, traşi la sorţi în condiţii speciale. In vederea acestui proiect, el a strâns de câteva luni încoace, într-o urnă, numele tuturor cetăţenilor de ambe sexe din Chicago, având între douăzeci şi şaizeci de ani. Ieri, conform instrucţiunilor sale, am procedat la această tragere la sorţi în prezenţa primarului şi a adjuncţilor săi, apoi am făcut cunoscut, prin scrisoare recomandată, celor dintâi şase persoane ieşite la tragere, dispoziţiile defunctului şi i-am invitat să-şi ia locul în primele rânduri ale cortegiului, rugându-i să nu se sustragă de la datoria de a-i aduce omagiile lor postume…

Vor face totul ca să nu lipsească, spuse Thomas R. Carlisle, căci este de presupus că vor fi răsplătiţi în testamentul defunctului… chiar dacă nu sunt singurii săi moştenitori…

E posibil, zise maestrul Tornbrock, şi nu m-ar mira deloc.

Şi ce condiţii trebuie să îndeplinească aceste persoane pe care le-a ales soarta?… voi să ştie Georges B. Higginbotham.

Una singură, răspunse notarul, să fie născuţi şi să domicilieze la Chicago.

Ce… numai atât?

Nimic altceva.

Perfect, răspunse Thomas R. Carlisle, şi acum, domnule Tornbrock, când trebuie să deschideţi testamentul?

Cincisprezece zile după deces.

De-abia peste cincisprezece zile?

De-abia atunci, cum o indică nota alăturată, deci la 15 aprilie…

Şi de ce această întârziere?

Deoarece clientul meu a vrut, înainte de a pune publicul la curent cu ultimele sale dorinţe, să existe certitudinea că el a trecut irevocabil de la viaţă la moarte.

Un om prevăzător, prietenul nostru Hypperbone… spuse Georges B. Higginbotham.

Nu eşti niciodată destul de precaut în aceste grave împrejurări, adăugă Thomas Carlisle, decât dacă e să te incinereze…

Şi încă, spuse notarul, rişti să fii ars de viu…

Fără îndoială, ripostă preşedintele, dar astfel este cel puţin sigur că ai murit…

N-a fost vorba de incinerarea corpului lui William J. Hypperbone şi defunctul a fost aşezat în sicriu, sub draperiile cernite ale carului funebru.

Se înţelege de la sine că atunci când ştirea morţii lui William J. Hypperbone s-a răspândit în oraş, ea a făcut mare vâlvă.

Iată ce se află în primul moment. La 30 martie, după-amiază, onorabilul membru al Excentric-Clubului era aşezat cu doi din colegii săi în faţa mesei cu nobilul joc al gâştei. Tocmai făcuse prima mişcare, adică dăduse nouă din şase şi trei – început foarte bun – care-1 trimitea la căsuţa cincizeci şi şase. Deodată faţa i se congestiona şi membrele îi înţepeniră. Vru să se ridice, se clătină, întinse mâinile şi ar fi căzut jos dacă John I. Dickinson şi Harry B. Andrews nu l-ar fi prins în braţe şi l-ar fi culcat pe o canapea. Au fost nevoiţi să cheme imediat un medic. Veniră doi. Declaraţia lor fu că William J. Hypperbone încetase din viaţă în urma unei congestii cerebrale, decesul fiind absolut sigur. Şi Dumnezeu ştie că se pricepeau bine la moarte, atât doctorul H. Burnham din aleea Cleveland cit şi doctorul S. Buchanan din Franklin Street!

O oră mai târziu defunctul era transportat acasă, în camera lui, unde maestrul Tornbrock, prevenit de îndată, sosi fără întârziere.

Cea dintâi grijă a notarului fu să deschidă plicul cu dispoziţiunile defunctului, referitoare la funeraliile sale. În primul rând, era poftit să tragă la sorţi cele şase persoane care trebuiau să ia parte la cortegiu; numele lor se găsea, împreună cu alte sute de mii, într-o urnă enormă aflată în mijlocul holului.

Când această bizară clauză fu cunoscută, ne dăm seama cu uşurinţă ce mulţime de ziarişti asaltară pe maestrul Tornbrock – atât reporterii de Ia Chicago Tribune, de la Chicago Inter-Ocean, de la Chicago Evening Journal, care sunt republicane sau conservatoare, cei de la Chicago Globe, Chicago Herald, Chicago Times, Chicago Mail, Chicago Evening Post, care sunt democrate sau liberale, cât şi cei de la Chicago Daily News, Daily News Record, de la Freie Presse şi Staats Zeitung. de politică independentă.

Locuinţa din La Salle Street fu plină de lume toată după-amiaza. Şi tot ce aceşti căutători de noutăţi, aceşti furnizori de fapte diverse, aceşti redactori de cronici senzaţionale, aceşti reporteri – ca să nu zicem «reporteraşi» – voiau să-şi smulgă unul altuia, nu erau amănunte despre moartea lui William J. Hypperbone, despre cauzele care au provocat-o atât de neaşteptat în momentul faimoasei aruncări de zaruri: nouă din şase cu trei… Nu! Voiau numele celor şase privilegiaţi care urmau să fie trase din urnă.

Maestrul Tornbrock, asaltat, ieşi cu îndemânare din încurcătură, cu acel simţ practic pe care îl au în cel mai înalt grad compatrioţii săi. El oferi să pună aceste nume la licitaţie, să le comunice ziarului care le va plăti cel mai scump, cu singura condiţie ca suma încasată să fie împărţită între două din cele douăzeci şi unu de spitale ale oraşului.

Câştigă ziarul Tribune. Zece mii de dolari. Se ajunsese cu licitaţia până la zece mii de dolari, după o luptă acerbă cu Chicago Inter-Ocean.

Administratorii spitalelor Charitable Eye and Ear Illinois Infirmary, 237, strada W. Adams şi cei de la Chicago Hospital for Women and Children, W. Adams, Corner Paulina îşi frecară mâinile de bucurie!

Dar şi ce succes, a doua zi, pentru marele ziar şi ce beneficiu realiză el cu un tiraj suplimentar de două milioane cinci sute de mii de exemplare!

Trebuiră expediate cu sutele de mii în cele 51 de ţări care alcătuiau atunci Statele Unite.

«Numele, strigau vânzătorii de ziare, numele celor mai fericiţi muritori, aleşi de scrutin din populaţia oraşului Chicago!»

Ei erau cei şase «norocoşi» sau «şansarzi» cum fură porecliţi – înzestrând cu acest termen dicţionarul pe care Academia franceză va sfârşi prin a-1 îmbogăţi cu sus-numitul cuvânt – sau, pe scurt, «cei şase».

Dealtfel, Tribune era cunoscut pentru asemenea îndrăzneli care făceau vâlvă, ceea ce nu-şi puteau îngădui ziarele bine informate ca acela din Dearborn şi Madison Street, stând pe un buget de un milion de dolari şi având acţiuni emise cu o mie de dolari, ajunse azi la douăzeci şi cinci de mii…

Pe deasupra, în afara numărului acesta de 1 aprilie, Tribune publică cele şase nume pe o listă specială, pe care agenţii săi o distribuiră din plin până în cele mai îndepărtate oraşe ale Republicii Statelor Unite.

Iată, în ordinea în care soarta i-a desemnat, numele menite să străbată lumea timp de mai multe luni, în viitoarea unor peripeţii extraordinare, cu neputinţă de închipuit chiar de către cei mai imaginativi romancieri din Franţa:

Max Réal.

Tom Crabbe.

Hermann Titbury.

Harris T. Kymbale.

Lissy Wag.

Hodge Urrican.

După cum se vede, din aceste şase personaje cinci aparţineau sexului tare şi unul singur sexului slab, în măsura în care acest calificativ ar putea fi justificat când e vorba de femeile americane.

Totuşi curiozitatea publicului nu fu complet satisfăcută din prima oară. Cine erau purtătorii celor şase nume, unde locuiau ei, cărei clase sociale aparţineau? Tribune nu putu de la început să-i informeze pe numeroşii săi cititori. Se găseau cel puţin în viaţă, la această dată, aleşii scrutinului postum?… întrebarea era firească.

Într-adevăr, numele fuseseră puse în urnă cu câtva timp în urmă, acum câteva luni şi, admiţând că nimeni, dintre cei pe care soarta îi alesese, nu decedase, se putea ca unul sau mai mulţi să fi părăsit America.

În fine, dacă erau în stare, ei vor veni să ia loc în jurul carului funebru – nu încăpea îndoială. Se putea să refuze, să nu răspundă la invitaţia bizară, dar serioasă, a lui William J. Hypperbone – excentric măcar după moartea sa – să renunţe la bogăţia pe care le-o rezerva, fără îndoială, testamentul depus în biroul maestrului Tornbrock?… Nu! Vor fi toţi acolo, căci puteau, pe drept cuvânt, să se considere ca moştenitorii marii averi a defunctului – şi moştenirea va scăpa cu siguranţă lacomelor dorinţe ale statului.

Acest lucru se văzu foarte bine, când, trei zile mai târziu, «cei şase», fără măcar să se cunoască, se iviră pe treptele locuinţei din La Salle Street în faţa notarului care, după ce verifică identitatea fiecăruia, le încredinţa panglicile carului. Şi câtă curiozitate şi invidie stârniră! Din ordinul lui William J. Hypperbone, orice semn de doliu fiind interzis la aceste funeralii extraordinare, ei s-au conformat clauzei publicate în ziare şi s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, haine care arătau prin calitatea şi croiala lor că cele şase personaje aparţineau unor clase sociale foarte diferite.

Iată în ce ordine au fost aşezaţi:

În rândul întâi: Lissy Wag la dreapta, Max Réal la stânga. În rândul doi: Hermann Titbury la dreapta, Hodge Urrican la stânga. În rândul trei: Harris T. Kymbale la dreapta, Tom Crabbe la stânga.

Mii de urale îi întâmpinară, după ce îşi luară locul în primire, urale la care unii răspunseră printr-un gest amabil şi alţii nu răspunseră deloc.

Şi astfel ei se puseră în mişcare, la semnalul dat de poliţie, şi străbătură timp de circa 8 ore străzile şi bulevardele marelui oraş Chicago.

Cei şase invitaţi la funeraliile lui William J. Hypperbone nu se cunoşteau dinainte, dar nu vor întârzia să facă cunoştinţă.

Şi cine ştie, dat fiind că lăcomia omenească este nesăturată, dacă aceşti candidaţi la viitoarea succesiune nu se considerau din primul moment ca rivali şi dacă nu le era teamă ca averea să nu fie atribuită unui singur moştenitor, în loc să fie împărţită la şase.

S-a văzut cum s-a desfăşurat înmormântarea, cu ce pompă s-a mers, în aclamaţiile publicului, din La Salle Street, până la cimitirul Oakswoods, ce piese vocale şi instrumentale, care nu aveau nimic funebru, au fost executate şi ce urale, în onoarea defunctului, au însoţit cortegiul pe tot parcursul său.

De acum nu mai rămâne decât să se pătrundă în lăcaşul morţilor şi să fie depus în mormânt, pentru a dormi somnul de veci, acela care a fost William J. Hypperbone de la Excentric-Club.