I.BLACKLAND

Aproape de întâlnirea celui de-al doilea grad de longitudine vest cu al şaisprezecelea grad de latitudine nord, adică ceva mai jos de punctul cel mai nordic atins de Niger, oraşul Gao-Gao se înalţă pe malul stâng al fluviului care, în această parte a cursului său, marchează limita sud-vestică a Saharei. Dincolo începe Marele Deşert, care se continuă, spre nord, până în Maroc, Alger şi Tripolitania, spre est, până în Egipt şi Nubia, spre sud, până la posesiunile europene din Africa centrală, iar spre vest, până la ocean. Oazele cele mai apropiate de Gao-Gao, Adrar, la nord, Air, la est, se află şi ele separate de oraş, prima prin patru sute, a doua prin nouă sute de kilometri de nisip. Pe hărţile geografice cele mai exacte şi mai recente, întinderea aceasta imensă, de trei sute şaizeci de mii de kilometri pătraţi, e înfăţişată doar printr-un spaţiu complet alb. Pe vremea când misiunea condusă de deputatul Barsac trecea prin încercările redate în prima parte a povestirii de faţă, nimeni n-o străbătuse încă, nimeni nu pătrunsese în ea. Întinderea era complet necunoscută.

Pe atunci, printre locuitorii de pe malurile Nigerului circulau tot felul de poveşti ciudate cu privire la ţinutul acesta neexplorat. Indigenii povesteau că, uneori, se vedeau trecând cu mare viteză spre câmpiile sterpe, sau venind dintr-acolo nişte uriaşe păsări negre, cu ochi de foc. Alteori, după câte se povesteau, era vorba de o hoardă de diavoli roşii, de nişte uriaşi călări pe cai aprigi din ale căror nări ţâşneau flăcări, şi care ieşeau deodată din ţinutul misterios. Călăreţii aceştia fantastici străbăteau satele în galop, ucigând, masacrându-i pe cei întâlniţi în cale, apoi plecau iar în deşert, ducând în şa bărbaţi, femei, copii, care nu se mai reîntorceau niciodată.

Cine erau răufăcătorii care distrugeau astfel satele, prădau colibele, îşi însuşeau biata agoniseală a sărmanilor negri şi dispăreau lăsând în urma lor ruina, deznădejdea şi moartea? Nimeni nu ştie. Nimeni nu căutase măcar să ştie. Căci, într-adevăr, cine ar fi îndrăznit să cerceteze urma unor duşmani pe care imaginaţia populară îi înzestra cu puteri supranaturale şi despre care mulţi presupuneau că ar fi înseşi divinităţile feroce ale pustiului?

Iată zvonurile care circulau de atunci de-a lungul Nigerului, de la Aribinda la Curma, până la peste o sută cincizeci de kilometri pe partea dreaptă a fluviului.

Dacă cineva, mai curajos decât negrii aceştia fricoşi, s-ar fi aventurat în deşert, şi dacă îndrăzneţul acesta ar fi atins, cu preţul unui marş de două sute şaizeci de kilometri, punctul situat la un grad patruzeci de minute longitudine est şi la cincisprezece grade cincizeci de minute latitudine nord, ar fi fost răsplătit pentru curajul său, căci ar fi văzut ceea ce nu mai fusese niciodată văzut, nici de geografi, nici de exploratori, nici de caravane: ar fi văzut un oraş.

Da, un oraş, un adevărat oraş, netrecut pe nici o hartă şi căruia nimeni nu-i bănuia existenţa, deşi întreaga lui populaţie, exceptându-i pe copii, se ridica la şase mii opt sute opt de locuitori!

Dacă presupusul călător l-ar fi întrebat atunci pe vreunul din localnici cum se numea oraşul, şi dacă localnicul ar fi consimţit să-l informeze poate că i-ar fi spus în engleză:, Blackland is the name of the city”, dar s-ar fi putut la fel de bine să-i răspundă în italiană: „Questa citta e Terra Nera”; în bambara: „Ni duguba ntoko a Banku Fing”; în portugheză: „Hista cidade e Terranegra”; în spaniolă: „Esta ciudad es Tierranegra”, sau în oricare altă limbă, toate răspunsurile vrând să însemne: „Numele acestui oraş e Ţara-Neagră”.

Şi n-ar fi fost imposibil ca răspunsul să-i fie dat în latină: Ista urbs Terra Nigra est. În acest caz, cel ce-ar fi întrebat ar fi avut a face cu Josias Eberly, un fost profesor care, negăsind la Blackland o slujbă potrivită cu erudiţia sa, deschisese acolo o prăvălie şi se transformase în spiţer şi negustor de produse pentru vopsit, după cum arăta şi firma: Josias Eberly, Druggisl, Products for dye.

Toate limbile erau vorbite în acest nou Turn al lui Babel, a cărei populaţie, în momentul când misiunea Barsac eşua lângă Kubo, număra, în afară de cinci mii şapte sute şaptezeci şi opt de negri şi negrese, o mie treizeci de albi, veniţi din toate ţările lumii, dar a căror imensă majoritate aveau ca trăsătură comună faptul că scăpaseră de prin ocne şi puşcării, aventurieri capabili de orice în afară de bine, declasaţi, gata la cele mai rele ticăloşii. Totodată, aşa cum reprezentanţii populaţiei engleze predominau în mulţimea aceasta eteroclită, limba engleză avea şi ea întâietate asupra celorlalte limbi. În engleză erau redactate şi proclamaţiile Şefului, şi actele de stare civilă, atât cât exista acolo o stare civilă, şi ziarul oficial din localitate: The Blackland’s Thunder (Tunetul din Blackland).

Foate ciudat ziarul acesta, după cum se va putea judeca din fragmentele de mai jos, extrase din câteva numere: „Ieri, John Andrew l-a spânzurat pe negrul Koromoko fiindcă negrul uitase să-i aducă pipa după al doilea dejun”.

„Mâine seară, la orele şase, plecarea spre Kurkusu şi Bidi a zece planoare, cu zece Merry Fellows7 sub comanda colonelului Hiram Herbert, jefuire completă a acestor două sate, pe care noi nu le-am mai vizitat de trei ani. Întoarcerea în aceeaşi noapte”.

„Am aflat că o misiune franceză, condusă de un deputat numit Barsac, urmează să plece curând din Konakry. Misiunea se pare că ar avea intenţia să atingă Nigerul, trecând prin Sikasso şi Uagadugu. Măsurile noastre de precauţie au fost luate. Douăzeci de oameni din Garda Neagră şi doi Merry Fellows vor porni imediat la drum. Căpitanul Edward Rufus îi va întâlni la momentul potrivit. Edward Rufus care este, după cum se ştie, dezertor din Infanteria Colonială, va juca, sub numele de Lacour, rolul unui locotenent francez, şi va profita de perfecta cunoaştere a vieţii militare a acestei naţiuni, pentru al opri, într-un fel sau altul, pe numitul Barsac, care, putem fi siguri, nu va ajunge niciodată până la Niger”.

„Ieri, pe Garden’s Bridge, în urma unei discuţii, consilierul Ehle Willis s-a văzut nevoit să-i vâre câţiva plumbi în ţeastă Merry Fellow-ului) Constantin Bernard. Acesta a căzut în Red River, unde, tras de greutatea anormală a capului său proaspăt plumbuit, s-a înecat. S-a deschis imediat un concurs în vederea înlocuirii răposatului. A câştigat Gilman Ely, cu şaptesprezece condamnări pronunţate de tribunalele franceze, engleze şi germane, cu un total de douăzeci şi nouă de ani de puşcărie şi treizeci şi cinci de ani de ocnă. Gilman Ely trece deci din Civil Body la Merry Fellows, îi transmitem cu acest prilej cele mai bune urări”.

După cum fără îndoială s-a observat, Josias Eberly, John Andrew, Hiram Herbert, Edward Rufus, Ehle Willis, Constantin Bernard, Gilman Ely nu erau indicaţi decât prin asocierea a două prenume. Practica aceasta era generală în Blackland, unde fiecare nou-venit, supus unui al doilea botez, îşi pierdea numele de familie pe care nimeni, în afară de Şef, nu i-l cunoştea. Dacă lăsăm la o parte un mic număr de oameni despre care vom vorbi curând, Şeful era singurul locuitor de rasă albă care purta un nume normal, dar şi numele lui părea să fie mai mult o poreclă cumplită şi sinistră. Lui i se spunea Harry Killer, adică, în sens literar, Harry Asasinul, Harry Ucigaşul.

Cu vreo zece ani înaintea răpirii rămăşiţelor misiunii Barsac, cu care s-a încheiat prima parte a povestirii de faţă, Harry Killer, venind, nu se ştie de unde, cu câţiva indivizi de teapa lui, sosise în acest punct al deşertului în care avea să fie clădit oraşul Blackland, îşi înfipsese cortul şi spusese: „Aici va fi oraşul”. Şi Blackland se ivise din nisip, ca prin farmec.

Blackland era o aşezare cu totul neobişnuită. Clădit pe un teren perfect plat, pe malul drept al râului Tafasasset, râu totdeauna secat până în ziua când voinţa lui Harry Killer îl umpluse cu apă curgătoare, oraşul avea forma unei jumătăţi de cerc trasată cu exactitate, şi măsura exact o mie două sute de metri de la nord-est la sud-vest, adică, paralel cu râul şi tot atât de exact, şase sute de metri de la nord-vest la sud-est. Suprafaţa sa, care atingea deci cam cincizeci şi şase de hectare, era împărţită în trei secţiuni foarte inegale, limitate de ziduri de netrecut, făcute din pământ bătătorit, semicirculare şi concentrice, înalte de zece metri şi de o grosime aproape egală la bază.

Pe marginea imediată a râului, al cărui nume iniţial fusese schimbat de Harry Killer în cel de Red River, Râul Roşu, prima secţiune fusese trasată cu o rază de două sute cincizeci de metri. Un bulevard lat de o sută de metri, luat din cele două capete ale celei de-a doua secţiuni şi urmând malul râului până la întâlnirea cu a treia secţiune, îi sporea suprafaţa al cărei total atingea aproape şaptesprezece hectare.

În prima secţiune locuia aristocraţia Blackland-ului, cei numiţi prin antifrază Merry Fellows. Cu excepţia câtorva dintre ei, chemaţi să ocupe posturi înalte, acoliţii lui Harry Killer, în momentul când el hotărâse întemeierea unui oraş aici, formaseră embrionul corpului de Merry Fellows. În jurul primului nucleu veniseră curând să se grupeze o sumedenie de bandiţi, scăpaţi din închisori şi din ocne, pe care Killer îi atrăsese făgăduindu-le satisfacerea nelimitată a josnicelor lor instincte. În scurtă vreme, „Flăcăii Veseli” atinseseră astfel numărul de cinci sute şaizeci şi şase, număr care nu trebuia depăşit sub nici un motiv.

Funcţiunile corpului Merry Fellows erau multiple. Organizat milităreşte, căci cuprindea un colonel, cinci căpitani, zece locotenenţi şi cincizeci de sergenţi, comandând respectiv cinci sute, o sută, cincizeci şi zece oameni, Merry Fellows constituia în primul rând armata Blacklandului şi se ocupau cu războiul. Un război de altfel fără mare merit, un război de jaf, care consta doar în a prăda sărmanele sate şi a-i măcelări pe locuitorii care nu erau luaţi ca sclavi. Corpul Merry Fellows făcea, printre altele, şi poliţia oraşului şi conducerea cu lovituri de matrac, când nu intrau în funcţie revolverele, sclavii împovăraţi cu toate muncile, fără excepţie, şi mai ales cu muncile agricole. Dar, mai presus de orice, ei formau garda Şefului şi-i executau orbeşte ordinele.

A treia secţiune, cea mai depărtată de centru, cuprindea doar un spaţiu semicircular, lung de o mie şase sute de metri, larg de cincizeci, ale cărui capete se terminau totodată şi în prima secţiune şi în Red River şi care urmărea conturul oraşului, între zidurile dinafară şi cele ce limitau a doua secţiune, unde erau ţinuţi ca într-un ţarc sclavii.

În această a treia secţiune locuiau, sub denumirea de Civil Body, albii care nu putuseră intra în prima. Aşteptând să se ivească vreun loc liber acolo, şi asta nu dura mult căci datorită moravurilor brutale din Blackland morţile erau foarte frecvente, ei făceau în Civil Body un stagiu care putea fi socotit, deci, ca un purgatoriu al cărui paradis ar fi fost corpul de Merry Fellows. Ca să trăiască până atunci, căci numai Merry Fellows erau întreţinuţi de Şef din produsul afacerilor comune, cei din Civil Body făceau comerţ. Secţiunea lor era deci cartierul comercial al oraşului, şi acolo Merry Fellows găsea pe bani o infinitate de produse, până la cele mai luxoase, cumpărate de negustor de la Şeful suprem, care şi le procura fie prin jaf – când era vorba de obiecte de provenienţă europeană, fie prin mijloace cunoscute numai de el şi de anturajul său imediat.

În momentul când Blacklandul a fost pomenit pentru prima dată în povestirea noastră, secţiunea a treia număra două sute optzeci şi şase de locuitori, dintre care patruzeci şi cinci femei albe, care preţuiau tot atâta cât şi concetăţenii lor masculi de aceeaşi culoare.

Între prima şi a treia secţiune, cea de-a doua, a cărei suprafaţă depăşea treizeci şi unu de hectare şi jumătate, ocupa tot restul oraşului. Acesta era cartierul sclavilor, al căror număr se ridica atunci la cinci mii şapte sute şaptezeci şi opt, dintre care patru mii o sută nouăzeci şi şase bărbaţi şi o mie cinci sute optzeci şi două femei. Acolo îşi aveau toţi locuinţa, cu foarte rare excepţii. Acolo se aflau colibele lor. Acolo se scurgea trista lor viaţă.

În fiecare dimineaţă, cele patru porţi scobite în zidul acestui infern se deschideau, şi, sub conducerea celor din Merry Fellows, înarmaţi cu matrace şi revolvere, negrii neocupaţi cu muncile din oraş erau duşi, pe brigăzi, la muncile agricole. Seara, jalnica turmă se reîntorcea în acelaşi fel, iar porţile grele se închideau până a doua zi. Nici o ieşire în afară. De-o parte, Merry Fellows, de alta Civil Body. De ambele părţi, nişte fiinţe la fel de sângeroase şi de crude.

Mulţi dintre nefericiţii aceştia mureau, fie din pricina lipsurilor îndurate, fie sub loviturile paznicilor prea adesea preschimbaţi în ucigaşi. Aceasta însă nu însemna mare nenorocire. O expediţie de jaf umplea repede golurile şi îi înlocuiau cu alţi martiri pe cei pe care moartea îi eliberase.

Dar cartierele acestea de pe malul drept, descrise acum pe scurt, nu constituiau întregul oraş Blackland. Pe malul stâng al Red River-ului unde solul, ridicându-se brusc, forma o movilă de vreo cincisprezece metri înălţime, zidul incintei se continua, într-adevăr, şi delimita un dreptunghi, lung de o mie două sute de metri în lungul râului, şi lat de trei sute în celălalt sens. Acest al doilea oraş, ceva mai mic decât primul, căci suprafaţa lui atingea treizeci şi şase de hectare, se împărţea şi el în două părţi egale, despărţite printr-un zid înalt transversal.

Într-una din aceste jumătăţi, situată pe panta de nord-est a movilei, fusese amenajată Fortress’s Garden, Grădina publică; la capătul nordic, grădina comunica direct, printr-un pod, Garden’s Bridge, cu secţiunile corpurilor Merry Fellows şi Civil Body. Cealaltă jumătate, plasată în mijlocul movilei, conţinea organele vitale ale cetăţii.

În colţul nordic, lipită de Grădina publică, se afla o vastă construcţie dreptunghiulară, împrejmuită cu ziduri fortificate, a cărei faţadă dinspre nord-est cădea direct în Red River de la o înălţime de treizeci de metri; Palatul, aşa era numită îndeobşte clădirea aceasta, servea drept locuinţă pentru Harry Killer şi pentru nouă dintre acoliţii săi de la bun început, promovaţi la rangul de Consilieri. Ciudaţi consilieri, complicii aceştia cei mai obişnuiţi ai crimelor Şefului! Ciudaţi consilieri, a căror principală sarcină era să asigure executarea imediată a ordinelor unui stăpân inaccesibil şi aproape totdeauna invizibil, şi a sentinţelor lui fără drept de apel.

Un al doilea pod, barat pe timpul nopţii cu un grilaj solid, Castle’s Bridge lega sediul Guvernământului de malul drept.

La Palat erau anexate două cazărmi, una pentru cei doisprezece sclavi îndeplinind funcţiile de servitori şi pentru cei cincizeci de negri, aleşi printre cei ale căror instincte naturale fuseseră recunoscute drept cele mai fioroase şi care constituiau Garda Neagră; cealaltă cazarmă adăpostea patruzeci de albi aleşi după aceleaşi criterii şi cărora le era încredinţată conducerea a patruzeci de maşini zburătoare, numite la Blackland, planoare”.

Planoarele acestea, admirabilă invenţie a unui creier genial, erau capabile, graţie unor procedee asupra cărora vom da curând unele lămuriri, să parcurgă fără escală de aprovizionare până la cinci mii de kilometri, cu o viteză medie de patru sute kilometri pe oră. Darul de a se afla în mai multe locuri odată, pe care păreau că-l au piraţii din Blackland, se datora acestor planoare; ele îi ajutau sa dispară imediat după săvârşirea crimei. Puterea despotică a lui Harry Killer se baza în primul rând pe ele.

Căci, într-adevăr, el guverna prin teroare imperiul necunoscut căruia Blackland-ul îi era capitală, şi prin teroare îşi stabilise şi-şi menţinea autoritatea. Totuşi, despotul nu uitase să prevadă răscoala supuşilor săi albi şi negri. Prudent, el îşi plasase în aşa fel palatul încât să domine şi să ţină permanent sub ameninţarea tunurilor oraşul, grădina, cazărmile. Orice revoltă ar fi fost deci semnalul unui masacru, fără ca răsculaţii să aibă măcar timp să recurgă la fugă. În afară de faptul că deşertul forma el însuşi o barieră de netrecut, se va vedea curând că, o dată intrat în cuibul acesta de tâlhari, trebuia să renunţi la orice speranţă de a mai ieşi din el.

În rest, Blackland era un oraş perfect curat, bine întreţinut şi prevăzut cu toate comodităţile posibile. Toate locuinţele celor din Merry Fellows şi din Civil Body aveau telefon. Nu exista stradă, nu exista casă, şi nici măcar colibă din cartierul sclavilor, care să nu se bucure de apă curentă şi de lumină electrică.

În împrejurimile cetăţii fundată cu zece ani în urmă în plin deşert miracolul era şi mai mare. Oceanul de nisip se mai întindea încă de jur împrejur, dar începea acum la câţiva kilometri de incintă. În imediata apropiere a oraşului, pe o întindere atât de mare încât marginea i se pierdea la orizont, deşertul făcuse loc unor ogoare cultivate după metodele cele mai perfecte, şi pe care creşteau, cu un succes sporit din an în an, toate vegetalele Africii şi ale Europei.

Aşa era, în ansamblu, opera lui Harry Killer, operă care ar fi fost admirabilă dacă n-ar fi avut crima drept bază şi scop. Dar cum o realizase el oare? Cum transformase în ogoare rodnice câmpiile acestea sterpe şi uscate? Apa este elementul absolut necesar oricărei vieţi animale sau vegetale. Pentru ca omul şi animalele să trăiască, pentru ca pământul să producă, e nevoie de apă. Cum înzestrase Harry Killer cu apă ţinutul acesta în care, odinioară, se scurgeau ani întregi fără să cadă un strop de ploaie? Avea el oare vreo putere magică de înfăptuise singur aceste miracole?

Nu, Harry Killer nu avea nici o putere supranaturală şi, lăsat la propriile lui forţe, cu siguranţă că ar fi fost incapabil să înfăptuiască asemenea minuni. Dar Harry Killer nu era singur. Palatul în care locuia împreună cu cei pe care îi numea cu neruşinare Consilierii săi, cazărmile Gărzii Negre şi hangarele planoarelor nu ocupau laolaltă decât o infimă parte a ultimei secţiuni din Blackland. În mijlocul vastului spaţiu rămas liber, existau alte construcţii, mai degrabă un alt oraş, inclus în primul şi ale cărui felurite clădiri, curţi şi grădini interioare acopereau numai ele nouă hectare. În faţa Palatului, se înălţa Uzina.

Uzina era o cetate autonomă, independentă, pe care Şeful o scălda în bani, pe care o respecta şi de care, fără să-şi mărturisească, se şi temea puţin. Dacă el concepuse oraşul, Uzina îl crease, Uzina îl dotase cu toate perfecţionările moderne, şi, printre altele, cu invenţiile extraordinare pe care Europa lui trebuia să le cunoască decât cu mulţi ani după Blackland.

Uzina avea un suflet şi un trup. Sufletul îi era directorul ei, iar trupul cei vreo sută de lucrători din diferite ţări, dar mai ales din Franţa şi Anglia, unde fuseseră aleşi dintre cei mai buni în meseriile respective, şi de unde fuseseră aduşi pe bani grei. Fiecare dintre ei avea o leafă de ministru, în schimbul căreia trebuia să îndure legea de neclintit a Blacklandului.

Aproape toate meseriile îşi aveau reprezentanţi printre aceşti lucrători, dar ajustorii-mecanici formau, totuşi, majoritatea. Câte unii dintre ei erau însuraţi, şi, la epoca aceea a istoriei Blacklandului, Uzina cuprindea douăzeci şi şapte de femei, plus câţiva copii.

Muncitorii aceştia cinstiţi, care contrastau atât de ciudat cu ceilalţi locuitori ai oraşului, locuiau toţi în Uzină, de unde le era strict interzis să iasă vreodată. Şi chiar dacă ar fi vrut, tot n-ar fi putut s-o facă, datorită unei severe supravegheri exercitată zi şi noapte de Garda Neagră şi de Merry Fellows. De altfel, fuseseră preveniţi de la angajare, şi niciunul dintre ei nu se simţea ispitit să încalce legea adusă la cunoştinţă atunci. În schimbul lefurilor foarte mari pe care le primeau, ei trebuiau să se Considere ca izolaţi de lume, cât timp rămâneau la Blackland. Lucrătorii, nu numai că nu puteau părăsi Uzina, dar nu puteau nici să scrie nimănui, şi nici să primească scrisori dinafară. Acestea erau condiţiile puse în momentul angajării. Fireşte, asprimea condiţiilor îi făcea pe mulţi să dea înapoi. Dar, din când în când, câte unii se lăsau tentaţi de mărimea salariului oferit. Ce-ai de pierdut, la urma urmei, când eşti sărac, şi când trebuie să lupţi pentru pâine? Pentru şansa de-a te îmbogăţi merită să rişti neplăcerea de-a porni în necunoscut şi, la urma urmei, îşi spuneau ei, în aventura aceasta îţi riscai cel mult viaţa.

Imediat după încheierea contractului, începea executarea lui. Angajatul se îmbarca pe un vas care îi era indicat şi care îl ducea pe una din insulele Bissagos, arhipelag situat lângă coasta Guineei Portugheze, unde era debarcat. Acolo trebuia să accepte să fie legat la ochi, şi unul din planoare, pentru care fusese amenajat un adăpost special într-un loc pustiu de pe ţărmurile arhipelagului, îl ducea în mai puţin de şase ore la Blackland, aflat la o distanţă de două mii două sute de kilometri în linie dreaptă. Planorul cobora pe Esplanada care despărţea Palatul de Uzină, şi lucrătorul, acum dezlegat la ochi, intra în Uzină, ca să nu mai iasă decât în ziua când dorea să-şi rezilieze contractul şi să se întoarcă în ţara lui.

În privinţa aceasta contractul rezerva, într-adevăr, libertatea lucrătorului angajat. Dacă era prizonier cât timp se afla la Blackland, în schimb nimeni nu-l oprea, oricând ar fi vrut, să părăsească pentru totdeauna oraşul. Într-un asemenea caz, de pe aceeaşi Esplanadă unde îl depusese planorul, un alt planor îl transporta spre insulele Bissagos, unde găsea un steamer gata să-l readucă în Europa. Aşa cel puţin li se spunea lucrătorilor dornici să plece. Dar ceea ce tovarăşii lor rămaşi la uzină nu ştiau era faptul că oamenii plecaţi astfel nu ajungeau niciodată la destinaţie, că oasele lor albeau în vreun punct al deşertului şi că salariile pe care le duceau cu ei fuseseră totdeauna luate înapoi de cel ce le distribuise. Astfel, casa de bani a acestuia nu sărăcea de loc; astfel era păstrat secretul existenţei Blackland-ului; astfel, imperiul lui Harry Killer rămânea necunoscut.

De altfel, plecările acestea erau rare. Aflaţi în imposibilitate de a cunoaşte, de a bănui măcar, ce fel de viaţă duceau locuitorii unui oraş asupra căruia le lipseau cele mai elementare date, lucrătorii nu cereau decât în mod excepţional să-şi părăsească orăşelul lor particular. Acolo trăiau între ei, având nouă sclavi negri de ambele sexe, prizonieri ca şi ei, şi care le ajutau femeilor la treburile casnice; la urma urmei muncitorii erau fericiţi, mai fericiţi, în orice caz, decât fuseseră în ţările de baştină, şi se dăruiau cu totul muncii care îi pasiona într-atâta încât o prelungeau uneori până noaptea, foarte târziu.

Peste ei, muncitorii nu aveau decât un şef, directorul lor, un francez, numit Marcel Camaret, pe care îl priveau aproape ca pe un Dumnezeu.

Marcel Camaret era singurul locţiitor al Uzinei care putea să iasă liber de acolo şi să rătăcească în voie, fie pe străzile Blackland-ului, fie prin împrejurimi. Deşi folosea din plin libertatea aceasta şi îşi plimba pretutindeni reveriile, nu trebuie să credem că era mai bine informat decât personalul aflat sub ordinele sale în ceea ce priveşte moravurile neobişnuite ale oraşului, căruia nu-i cunoştea nici măcar numele.

Într-o bună zi, când un lucrător îl întrebase cum se numeşte oraşul, Camaret se gândise o clipă, cu bună credinţă, apoi, spre marea mirare a subordonatului său, răspunsese şovăielnic:

Pe legea mea… nu prea ştiu…

Până atunci nu-i trecuse niciodată prin minte să întrebe un asemenea amănunt. Şi, de altfel, nu-i mai trecu nici după ce-i fusese pusă întrebarea.

Ciudată fiinţă acest Marcel Camaret.

Părea om de vreo patruzeci de ani. De statură mijlocie, cu umerii înguşti, cu pieptul plat, cu părul fin şi rar, de-un blond spălăcit, Camaret avea o înfăţişare firavă şi plăpândă. Gesturile îi erau măsurate, avea un calm de neclintit, şi vorbea cu o timiditate de copil, cu o voce slabă şi blândă, care nu se ridica niciodată la tonul mâniei şi nici măcar al nerăbdării, în orice împrejurare s-ar fi aflat el. Camaret îşi ţinea totdeauna capul prea greu plecat pe umărul stâng, iar faţa lui de-o paloare mată, cu trăsături fine şi bolnăvicioase, nu avea decât un lucru frumos: doi admirabili ochi albaştri, plini de cer şi de vise.

Un observator atent ar fi descoperit şi altceva în ochii lui minunaţi. Câteodată, o lucire vagă şi tulbure trecea prin ei, şi, uneori, expresia lor avea, o clipă, ceva rătăcit… Cine ar fi observat lucirea aceasta ar fi susţinut fără îndoială că Marcel Camaret e nebun şi poate că, la urma urmei, spusele nu i-ar fi fost prea depărtate de adevăr. De fapt, nu-i oare destul de mică distanţa care îl separă pe omul superior de nebun? Undeva, geniul nu atinge oare nebunia?

În ciuda timidităţii, a slăbiciunii fizice şi a blândeţii sale, Marcel Camaret era înzestrat cu o energie fără margini. Cele mai mari nenorociri, cele mai ameninţătoare primejdii, lipsurile cele mai cumplite nu-l tulburau de loc, pentru simplul motiv că le ignora. Ochii lui albaştri şi limpezi nu priveau decât spre înlăuntru şi nu vedeau nimic din ce se întâmpla în afară. Camaret trăia dincolo de timp, într-o lume feerică, populată cu himere. Şi gândea. Gândea puternic. Nu făcea, veşnic, decât să gândească. Marcel Camaret nu era decât o maşină de gândit, o maşină uimitoare, inofensivă – şi teribilă.

Fiind atât de distrat încât l-ar fi întrecut până şi pe Saint-Berain, sau mai degrabă fiind atât de „străin” faţă de tot ce formează viaţa materială, Camaret căzuse de câteva ori în Red River, convins că păşeşte pe-un pod. Servitorul său, căruia o faţă ca de maimuţă îi atrăsese porecla de Joko, nu izbutea să-l facă să mănânce la ore regulate. Marcel Camaret mânca dacă îi era foame, şi dormea dacă îi era somn, fie că asta se întâmpla la amiază sau la miezul nopţii.

Cu zece ani în urmă, o serie de împrejurări pe care le vom povesti curând îl scoseseră în calea lui Harry Killer. În epoca aceea, una din himerele lui Camaret era o maşină uluitoare, în stare, după inventatorul ei, să producă ploaie. Şi cum acesta nu se sfia să-şi povestească visele oricui voia să-l asculte, Harry Killer aflase despre invenţia lui, cu totul teoretică încă, o dată cu ceilalţi auditori ai visătorului. Dar, pe când ceilalţi nu făceau decât să râdă de asemenea nebunii, Harry Killer le luase în serios într-atâta încât îşi bazase pe ele planul pe care mai apoi îl şi realizase.

Dacă Harry Killer era un bandit, cel puţin era un bandit de mare clasă şi avusese meritul de a înţelege ce foloase putea să tragă de pe urma geniului necunoscut de nimeni. Întâmplarea i-l dăduse în mână pe Camaret, şi Killer îl făcuse pe savant să-şi întrevadă realizarea viselor, îl atrăsese până în punctul acela din deşert unde se înălţa acum Blackland-ul, şi spusese: „Aici să cadă ploaia făgăduită”. Şi ploaia, supusă, începuse să cadă.

De atunci, Camaret trăia într-o febră necontenită. Îşi materializase, pe rând, toate himerele. După maşina de plouat, creierul lui produsese o sută de alte invenţii de care beneficiase Harry Killer, fără ca autorul lor să se sinchisească vreodată de scopul pentru care erau folosite.

Fireşte, un inventator nu poate fi tras la răspundere pentru un rău căruia, totuşi, el i-a fost cauza indirectă. Nimănui n-o să-i treacă prin minte să-l acuze, de pildă, pe inventatorul revolverului pentru toate crimele săvârşite cu ajutorul armei acesteia care, fără el, n-ar fi existat. Dar, oricum, creatorul acestei unelte a morţii ştia că o asemenea armă putea şi trebuia să ucidă, şi e vădit că în acest scop a şi creat-o.

Cu Marcel Camaret, lucrurile se petreceau altfel. Dacă ar fi avut vreodată fantezia să studieze vreun tun cu bătaie mai lungă şi cu proiectil mai greu decât toate cele realizate până atunci, el ar fi calculat cu plăcere forma piesei, greutatea şi profilul obuzului şi încărcătura de pulbere, fără să vadă în studiul lor altceva decât o curiozitate balistică. Şi s-ar fi mirat grozav dacă cineva i-ar fi spus că odrasla lui ar putea, la nevoie, să dea dovadă de brutalitate.

Harry Killer dorise ploaia, şi Camaret făcuse să plouă; Harry Killer dorise unelte agricole, şi Camaret crease pluguri, semănătoare, prăşitoare, secerătoare şi treierătoare mecanice perfecţionate, care arau, semănau, prăşeau, secerau şi treierau fără motor autonom; Harry Killer dorise maşini zburătoare şi Camaret îi dăduse planoarele capabile să străbată cinci mii de kilometri cu viteză de bolid.

Cât despre întrebuinţarea dată de Harry Killer feluritelor invenţii realizate de el, lui Marcel Camaret nici nu-i trăsnise prin minte să se întrebe. Fire cu totul abstractă, el văzuse numai problemele în sine, fără să se preocupe nici de aplicarea lor practică, nici de sursa mijloacelor materiale puse la dispoziţie ca să le rezolve. La fel cum asistase, fără să-şi dea seama, la naşterea Blackland-ului şi la transformarea progresivă a deşertului într-o câmpie fertilă, tot aşa Camaret nu avusese niciodată nici cea mai mică dorinţă să afle prin ce mijloace îi procurase Harry Killer primele unelte şi primele maşini cu care Uzina le fabricase mai apoi pe celelalte.

În primul rând, Marcel Camaret ceruse, ca pe-un lucru foarte simplu, să se construiască o uzină, şi, curând, sute de negri o construiseră. Îi ceruse apoi cutare şi cutare maşină-unealtă, dinamuri şi un motor cu aburi, iar dacă nu imediat, cel puţin după câteva luni maşinile-unelte, dinamurile şi motoarele sosiseră ca prin minune în deşert. În sfârşit, Camaret ceruse lucrători, şi, unul după altul, lucrătorii veniseră, până la numărul fixat de el. Cum se înfăptuiseră minunile acestea uimitoare? Marcel Camaret habar n-avea…El ceruse, şi fusese servit. Nimic nu i se părea mai simplu…

De asemenea, Camaret nu se gândise niciodată să evalueze importanţa capitalurilor înghiţite de realizarea viselor lui şi nu-şi pusese niciodată întrebarea atât de firească: „De unde vin banii?”

Principalele trăsături ale Blackland-ului şi ale locuitorilor săi fiind astfel schiţate, putem recapitula acum, în câteva cuvinte, caracteristicile lor esenţiale:

Pe malul stâng al Red River-uluiPalatul, cu Harry Killer, cu cei nouă acoliţi ai săi şi cu cei doisprezece servitori negri. În apropiere – cei cincizeci de oameni din Garda Neagră şi cei patruzeci de conducători ai planoarelor, în cazărmile respective.

Pe acelaşi mal, în faţa Palatului – celălalt capăt al oraşului. Uzina, directorul ei Marcel Camaret „umblând viu într-un vis înstelat”, servitorul Joko, ceilalţi nouă servitori negri şi cei o sută de lucrători, dintre care douăzeci şi şapte căsătoriţi, toţi prizonieri în cetăţuia aceasta autonomă şi fără nici o comunicaţie cu restul Blackland-ului.

Pe malul drept, cei din corpul Merry Fellows, în număr de cinci sute şaizeci şi şase, cu ofiţeri cu tot, nişte bandiţi trecuţi prin ciur şi prin dârmon, cei două sute patruzeci şi unu de albi şi cele patruzeci şi cinci de femei albe de acelaşi soi, care formau Civil Body, şi, în sfârşit, vastul cartier central al negrilor, unde trăiau, trudeau şi sufereau surplusul de sclavi, adică cinci mii şapte sute şase negri de ambele sexe.

Iată locurile unde se vor desfăşura evenimentele pe care a doua parte a cărţii de faţă îşi propune să le povestească.

În momentul când ea începe, totul se petrecea ca de obicei la Blackland. Personalul Uzinei muncea, câţiva Merry Fellows îi supravegheau pe negrii folosiţi la muncile agricole cerute de apropierea anotimpului ploios, pe când ceilalţi se dedau, ca în fiecare zi, celor mai grosolane plăceri, iar cei din Civil Body se ocupau cam vag cu un comerţ cât se poate de restrâns şi de neorganizat.

Cam pe la unsprezece dimineaţa, Harry Killer se afla singur în apartamentul său personal. Cugeta adânc şi gândurile, judecând după expresia feţei lui, pesemne că nu-i erau prea vesele.

Soneria telefonului răsună.

— Ascult, spuse Harry Killer luând receptorul.

— Vest, şaptesprezece grade sud, la orizont zece planoare, anunţă vocea de la telefon.

— Vin sus, răspunse Harry Killer punând receptorul în furcă.

Peste câteva minute, el se afla în partea de sus a Palatului, deasupra căreia se înălţa un turn înalt de vreo zece metri. Harry Killer se urcă în turn. Pe platformă se afla omul din corpul de Merry Fellows care îl anunţase:

— Acolo, făcu acesta arătând un punct în spaţiu.

Cu ajutorul unei lunete, Harry Killer privi în direcţia arătată.

— Ei sunt, spuse el după o clipă de cercetare.

Apoi, după ce scotoci din nou orizontul spre vest, îşi lăsă jos luneta şi porunci:

— Cheamă Consilierii, Roderik. Eu cobor.

Pe când Roderik executa ordinul primit şi telefona membrilor Consiliului, Harry Killer coborî repede până la Esplanada amenajată între Uzină şi Palat. Rând pe rând, cei nouă Consilieri veniră la el, şi, cu ochii spre cer, aşteptară.

Aşteptarea lor nu dură mult. Planoarele semnalate se apropiau din ce în ce. Câteva minute mai târziu, ele aterizară lin pe Esplanadă.

Ochii lui Harry Killer sticleau de plăcere. Dacă în patru dintre planoare nu se aflau decât conducătorii respectivi, celelalte şase transportau fiecare câte doi pasageri suplimentari: un om din Garda Neagră şi un prizonier legat burduf, căruia o pânză pusă ca un sac îi acoperea bustul.

Cei şase prizonieri fură eliberaţi din legăturile şi din sacii lor. Când ochii li se obişnuiră iar cu lumina, ei priviră uluiţi în preajmă. Se aflau pe o vastă piaţă, împrejmuită din toate părţile cu ziduri de netrecut. La câţiva paşi, ciudatele aparate care îi transportaseră prin aer. În faţa lor, clădirea imensă a Palatului, cu turnul ei şi cei treizeci de negri din Garda Neagră masaţi în grup compact. Ceva mai aproape, un alt grup format din zece bărbaţi, cu mutre de bandiţi. În spatele lor, la peste o sută de metri, un zid lung de două sute cincizeci de metri, fără poartă şi fără fereastră, deasupra căruia apărea un coş de uzină foarte înalt şi un stâlp metalic, subţire, şi mai înalt încă, a cărui întrebuinţare le era necunoscută. Unde se aflau? Ce fortăreaţă era aceasta, netrecută pe niciuna din hărţile Africii, pe care le studiaseră toţi cu atâta atenţie şi răbdare?

Pe când ei îşi puneau aceste întrebări, Harry Killer făcu un semn şi, pe umărul fiecărui prizonier, se abătu câte o mână brutală. Cu sau fără voie, prizonierii trebuiră să meargă spre Palatul a cărui poartă se deschise în faţa lor şi se închise după ei.

Jane Buxton, Saint-Berain, Barsac, Amedee Florence, doctorul Châtonnay şi domnul Poncin se aflau definitiv în puterea lui Harry Killer, stăpân absolut al Blackland-ului, capitală necunoscută a unui imperiu necunoscut.