II.ÎN ZBOR CU TOATĂ VITEZA

(Carnetul de note al lui Amedee Florence)

25 martie.

— Iată aproape douăzeci şi patru de ore de când ne aflăm la… De fapt, unde ne aflăm? Dacă mi s-ar spune că sunt în lună, tot nu m-aş mira, dat fiind modul de locomoţie ale cărui farmece abia le-am gustat. Adevărul e că habar n-am. Oricum, pot, fără teama de a mă înşela, să spun după cum urmează: Iată aproape douăzeci şi patru de ore de când suntem prizonieri, şi abia azi-dimineaţă, după o noapte altminteri excelentă, mă simt în putere să adaug aceste note în carnetul meu, care începe să conţină lucruri tari, îndrăznesc s-o spun.

În ciuda unei lecţii de voltijă ecvestră, pe care a trebuit s-o luăm vrând nevrând, sănătatea generală ne-ar fi satisfăcătoare şi am fi aproape toţi în formă, dacă Saint-Berain n-ar fi ţintuit la pat de-o cumplită criză de lumbago, mai straşnic decât l-ar ţintui cel mai straşnic lanţ de oţel. Bietul om, ţeapăn ca un par, e incapabil să facă cea mai mică mişcare, şi trebuie să-i dăm să mănânce în gură, ca unui copil. Dar în toate astea nu-i nimic de mirare. Dimpotrivă, de mirare e că ne mai putem încă mişca, după micul galop de ieri dimineaţă.

În ceea ce mă priveşte, toată ziua de ieri am fost frânt, zdrobit, nu m-am simţit în stare să leg două idei. Astăzi, mă simt mai bine, deşi nu încă în toate puterile. Să încercăm, totuşi, să ne regăsim minţile, cum zice un coleg care, judecând după acest plural, s-ar părea că are multe, norocosul de el, şi să recapitulăm evenimentele extraordinare cărora eu şi tovarăşii mei le-am fost jalnicii eroi.

Deci, alaltăieri, ne culcaserăm, frânţi de oboseală, şi dormeam zdravăn, când, cu puţin înainte de revărsatul zorilor, ne trezeşte un zgomot infernal. E acelaşi huruit care m-a mai intrigat de trei ori. Astăzi însă e mult mai intens. Şi deschidem ochii doar ca să-i închidem imediat, căci suntem orbiţi de nişte lumini fulgerătoare care par proiectate asupra noastră de la oarecare înălţime.

Nu ne-am revenit încă de pe urma vacarmului acestuia şi a luminilor la fel de inexplicabile, când un grup de oameni tabără peste noi pe neaşteptate. Suntem îmbrânciţi, trântiţi la pământ, legaţi, amuţiţi şi orbiţi cu ajutorul unui fel de sac în care suntem vârâţi până la brâu. Toate acestea, în mai puţin timp decât ar trebui, ca să fie scrise. Orice s-ar spune, treaba e bine făcută.

În doi timpi şi trei mişcări, sunt legat ca un caltaboş. La glezne, la genunchi, la încheieturile mâinilor care mi-au fost încrucişate cu grijă la spate, legăturile îmi pătrund în carne. E tare plăcut!

Tocmai când încep să apreciez senzaţia aceasta agreabilă, aud o voce şi recunosc imediat încântătorul organ vocal al locotenentului Lacour, rostind aspru cuvintele:

— Gata, băieţi?

Apoi, aproape imediat, fără să le mai lase numiţilor băieţi – nişte băieţi fermecători, fără doar şi poate – răgazul de a răspunde, aceeaşi voce adăugă, pe un ton şi mai aspru:

— Primul care mişcă, are un glonte în ţeastă… La drum cu voi!

Nu-i nevoie să fii licenţiat în litere ca să înţelegi că a doua frază ni se adresa nouă. Are nişte expresii, fostul comandant al escortei noastre! Să mişcăm… îi e uşor să vorbească. Nu, eu n-am să mişc, fiindcă nu pot. Dar ascult.

Cineva tocmai îi răspunde fercheşului locotenent:

— Wir können nicht hier heruntersteigen. Es sind zu viel Bäume.

Deşi nu înţeleg o iotă din jargonul acesta, pariez imediat cu mine însumi că aud vorbindu-se în germană. Domnul Barsac, mare cunoscător al limbii acesteia bolovănoase, mi-a spus mai apoi că am câştigat pariul şi că fraza însemna: „Nu putem coborî pe-aici, sunt prea mulţi copaci”. Tot ce se poate.

În orice caz, pentru moment, n-am înţeles nimic. Dar m-a mirat îndeosebi faptul că fraza nemţească este strigată de departe, aş zice chiar „de sus”, în mijlocul zarvei care continua să bântuie. Abia fusese terminată, când o a treia voce adaugă în acelaşi fel, adică urlând:

— It’s necessary to take away your prisoners until the end of the trees.

Bun! englezeşte acum. Priceput în limba lui Shakespeare, traduc pe loc: „Trebuie să vă aduceţi prizonierii până la capătul copacilor”, pe când presupusul locotenent Lacour întrebă:

— În ce direcţie?

— Towards Kourkoussou (spre Kourkoussou), strigă fiul perfidului Albion.

— La ce distanţă? întrebă din nou locotenentul.

— Circa venti chilometri, vociferează un al patrulea glas.

Unui latinist de talia mea nu-i e de loc greu să-şi dea seama că aceste trei cuvinte sunt în italieneşte şi că înseamnă: „Cam douăzeci de kilometri”. Mă aflu oare în ţara poligloţilor? În Turnul, sau, măcar, în jungla lui Babel?

Oricum ar fi, locotenentul Lacour a răspuns: „Bine, am să plec când s-o lumina”, şi nimeni nu s-a mai ocupat de mine. Am rămas locului, întins pe spate, legat, fără vedere abia respirând în cagula8 prea puţin comodă cu care m-au gătit.

La răspunsul locotenentului, huruitul şi-a dublat mai întâi intensitatea, ca să scadă şi să se stingă apoi treptat. În câteva minute a devenit imperceptibil.

Care poate fi cauza zgomotului acestuia ciudat? Căluşul împiedicându-mi, bineînţeles, orice comunicare cu restul lumii, îmi pun mie însumi întrebarea şi, fireşte, nu-mi răspund la ea.

Timpul se scurge. Trece o oră, poate mai mult; apoi doi oameni mă înhaţă, unul de picioare, altul de umeri, mă ridică, mă leagănă o clipă şi mă azvârle ca pe un sac de tărâţe de-a curmezişul unei şei al cărei oblânc îmi chinuie spatele, pe-un cal care porneşte într-un galop furios.

Nici în visele mele cele mai fantastice nu mă gândisem, niciodată, că într-o zi voi juca rolul lui Mazepa9 în centrul Africii, şi vă rog să credeţi că gloria acestui cazac nu m-a împiedicat niciodată să dorm.

Mă întrebam dacă voi izbuti să scap, ca el, şi dacă îmi era scris să devin hatman al tribului Bambara, când o voce ca de om beat, ieşită dintr-un gâtlej care pesemne că se clătea cu petrol, îmi spuse pe un ton înfiorător:

— Take care, old bloody toad! If you budge, thiss revolver shall hinder you to begin again.

Traducere: „Ia seama, bătrân broscoi sângeros! Dacă mişti, revolverul ăsta o să te împiedice să reîncepi.”

Iată că de două ori mi se face aceeaşi recomandare, de fiecare dată, altminteri, cu o politeţă la fel de aleasă. Lux, nu alta!

În jurul meu e ropot de galop furios, şi aud uneori vaiete înăbuşite: sunt prietenii mei, fără îndoială, care trebuie că se simt la fel de rău ca şi mine. Căci, într-adevăr, mă simt foarte rău. Mă înăbuş şi sunt grozav de congestionat. Cred că o să-mi crape capul, bietul meu cap care atârnă jalnic pe flancul drept al calului, pe când picioarele bat măsura pe flancul stâng, la fiecare tropot.

Cam după o oră de goană nebună, cavalcada se opreşte brusc. Sunt dat jos de pe cal, sau mai degrabă sunt aruncat jos ca o legătură de boarfe. Trec câteva clipe, apoi aud, destul de vag, căci sunt pe trei sferturi mort, nişte strigăte care se încrucişează:

— She is dead! (E moartă).

— No. Ella e solamente svenita. (Nu. E numai leşinată.)

— Dezlegaţi-o şi dezlegaţi-l şi pe medic, comandă în franţuzeşte vocea pe care o atribui locotenentului Lacour.

Femininul acesta… Nu cumva miss Buxton e în pericol?

Simt că sunt eliberat de sacul şi de căluşul care mă împiedicau să văd şi să respir. Nu cumva îşi închipuiau călăii că sub aceste puţin recomandabile articole de toaletă au să-l găsească pe bravul doctor Châtonnay? Da, pentru asta se ocupă de modesta mea persoană, căci, imediat ce-şi dau seama de greşeală, şeful, care e chiar locotenentul Lacour, după cum bănuiam, spune:

— Nu-i ăsta. Treceţi la altul.

Îl privesc, şi-mi îngădui în sinea mea cele mai violente injurii. Când mă gândesc că am putut lua un astfel de om drept ofiţer francez! … Sigur, am dreptul să spun, spre onoarea mea, că am bănuit imediat înşelăciunea, dar numai am bănuit-o şi n-am fost în stare, sub deghizarea lui de împrumut, să-l demasc pe banditul care a izbutit, cum se zice, să ne ducă, ceea ce mă face să turbez, nu alta. Ah, canalia… Dacă l-aş avea în mână! …

În momentul acesta un om se apropie de el şi-i vorbeşte. Acum îi aud numele adevărat: căpitan Edward Rufus. Fie şi căpitan. Dacă ar fi general, tot atâtea parale ar face.

În timp ce i se vorbeşte, căpitanul Rufus nu mai e atent la mine. Profit de neatenţia lui ca să respir din plin. Era şi timpul. Încă puţin şi muream asfixiat. Lucrul acesta trebuie că se vede şi pesemne că sunt vânăt, căci căpitanul, aruncând o privire spre mine, a dat un ordin pe care nu l-am auzit. Imediat, sunt scotocit pretutindeni. Mi se iau armele, banii, dar mi se lasă carnetul. Brutele, nu-şi dau seama de valoarea unui articol semnat Amedee Florence. Doamne! cu ce tâlhari neghiobi am a face!

Măgarii aceştia îmi dezleagă totuşi mâinile şi picioarele, şi mă pot mişca. Profit imediat, ca să cercetez împrejurimile.

Ceea ce îmi atrage în primul rând privirile sunt zece… ce? … zece… maşini, zece… hm! … lucruri… sisteme… zece obiecte, în fine, să mă ia dracu dacă ştiu la ce folosesc şi dacă am mai văzut până acum ceva asemănător… închipuiţi-vă o platformă destul de mare, pusă pe două patine late şi curbate la unul din capete. De pe platformă se ridică un pilon făcut din ţesătură metalică, înalt de patru până la cinci metri, care poartă la mijloc o elice mare, cu două aripi, şi în vârf două… (Ia te uită! Iar începe. Imposibil să găsesc cuvintele potrivite!) două… braţe, două… plane… nu, iată că am găsit cuvântul, căci obiectul despre care vorbesc seamănă grozav cu un bâtlan uriaş stând într-un picior, două aripi, astea sunt, două aripi din metal strălucitor, cu o lungime totală de circa şase metri. Cercetându-le bine, văd zece maşini asemeni celei descrise mai sus, aşezate în linie una lângă alta. La ce or putea servi?

Când m-am săturat de priveliştea aceasta de neînţeles, observ că în jurul meu e destul de multă lume.

Mai întâi, e fostul locotenent Lacour, recent înaintat la gradul de căpitan Rufus, cei doi foşti sergenţi din cea de-a doua escortă a noastră, al căror grad adevărat nu-l cunosc, cei douăzeci de tiraliori negri, dintre care pe cei mai mulţi îi recunosc perfect, şi, în sfârşit, zece albi, pe care nu i-am mai văzut niciodată, cu mutre mai degrabă bune pentru spânzurătoare. Dacă e lume multă, în schimb nu mi se pare că ar fi din cea mai aleasă.

În mijlocul oamenilor acestora se află prietenii mei. Îi număr din ochi. Sunt toţi. Miss Buxton e întinsă la pământ. E lividă. Doctorul Châtonnay şi Malik, care plângeau lacrimi amare, îi dau îngrijiri. Lângă ea, îl zăresc pe Saint-Berain, stând jos, recăpătându-şi cu greu respiraţia. E într-o stare jalnică. Ţeasta lui cheală a devenit cărămizie şi ochii lui mari par gata să-i iasă din orbite. Bietul Saint-Berain!

Domnul Barsac şi domnul Poncin par că se ţin mai bine. Stau amândoi în picioare şi-şi mişcă articulaţiile. De ce n-aş face şi eu ca ei?

Dar nu-l văd nicăieri pe Tongane. Unde o fi? L-or fi ucis în atacul pe care l-am suferit? E foarte probabil, şi poate că de asta plânge Malik atât de tare. Gândul acesta mă mâhneşte adânc. Şi-i dărui o duioasă amintire bravului şi credinciosului Tongane.

Mă ridic şi mă îndrept spre miss Buxton, fără ca nimeni să-mi spună nimic. Dar picioarele îmi sunt ţepene şi abia mă mişc. Căpitanul Rufus mi-o ia înainte.

— Cum se simte domnişoara Mornas? îl întreabă el pe doctorul Châtonnay.

De fapt, e-adevărat, fostul locotenent Lacour n-o cunoaşte pe prietena noastră decât sub numele ei de împrumut.

— Mai bine, spune doctorul. Iat-o că deschide ochii.

— Putem pleca? întreabă aşa-zisul căpitan.

— Până într-o oră nu se poate, spune doctorul, cu un ton hotărât. Iar dacă nu ţineţi să ne ucideţi pe toţi, vă sfătuiesc să folosiţi mijloace mai puţin barbare decât cele de până acum.

Căpitanul Rufus nu-i răspunde şi se depărtează. Eu mă apropii la rândul meu, şi constat că miss Buxton îşi revine, într-adevăr. Curând, ea se poate ridica şi doctorul Châtonnay, care era îngenuncheat lângă ea, se ridică şi el. În acelaşi moment domnul Barsac şi domnul Poncin vin lângă noi. Suntem toţi.

— Iertaţi-mă, prieteni! ne spune deodată miss Buxton, pe când lacrimi mari îi izvorau din ochi. Eu v-am târât în aventura aceasta groaznică. Fără mine v-aţi fi aflat acum în siguranţă…

Se înţelege că noi protestăm, dar miss Buxton continuă să se învinovăţească şi să ne ceară iertare. Eu, care nu sunt prea sentimental din fire, socot că asemenea vorbe sunt inutile, şi cred nimerit să abat discuţia pe un alt făgaş.

Fiindcă miss Buxton nu e cunoscută decât sub numele de Mornas, sugerez că ar fi mai bine să i se păstreze pseudonimul. Într-adevăr, n-ar fi oare posibil ca printre ticăloşii care ne înconjoară să se afle şi câţiva dintre foştii subordonaţi ai fratelui ei? În acest caz, la ce bun să rişte o primejdie în plus, oricare ar fi ea? Propunerea mea e primită în unanimitate. Se hotărăşte ca miss Buxton să redevină domnişoara Mornas, ca înainte.

Era şi timpul să ajungem la concluzia aceasta, căci discuţia ne e întreruptă brusc. La un ordin scurt al căpitanului Rufus, suntem înhăţaţi cu brutalitate. Trei oameni se ocupă special de modesta mea persoană. Sunt iar legat şi sacul blestemat mă desparte din nou de lumea exterioară. Înainte de a deveni cu totul orb, constat că prietenii mei, printre care şi miss Buxton – pardon! domnişoara Mornas – suferă acelaşi tratament. Apoi, ca şi prima oară, sunt luat pe sus… O să înceapă oare din nou mica partidă de călărie a la Mazeppa?

Nu. Sunt depus, cu burta în jos, pe-o suprafaţă tare dar plană, care nu seamănă a spinare de cal. Se scurg câteva minute, şi aud ceva ca o puternică bătaie de aripi, pe când suprafaţa care mă poartă începe să oscileze uşor, în toate sensurile. Asta durează o clipă, apoi, deodată, începe, asurzitor, faimosul huruit, dar de cinci, de zece, de-o sută de ori mai tare, şi iată că vântul mă loveşte cu o violenţă neobişnuită, care creşte din secundă în secundă. În acelaşi timp, încerc o senzaţie… cum să spun? … o senzaţie ca de ascensor, da, mai exact ca de montagnes russes, când vagonetul urcă şi coboară colinele artificiale, când ţi se taie respiraţia, când inima ţi se strânge, de spaimă… Da, simt ceva în genul acesta.

Senzaţia persistă poate cinci minute, apoi organismul meu îşi regăseşte încet-încet echilibrul obişnuit. Şi atunci, nu mint, cu capul vârât în sacul blestemat, lipsit de aer şi de lumină, legănat de huruitul care acum a devenit uniform, cred că alunec pe panta somnului.

O surpriză mă trezeşte brusc. Una din mâini mi s-a mişcat. Da, legăturile prost făcute mi s-au dezlegat şi, într-un efort inconştient, mâinile mi s-au putut depărta una de alta.

Mai întâi, mă silesc să nu mişc; după vocile pe care le aud urlând lângă mine, în zgomotul asurzitor, s-ar părea că nu sunt singur, ci cu încă două persoane, care vorbesc. Una vorbeşte englezeşte, cu un glas răguşit, aşa cum poate să scoată un gâtlej ars de alcool. Cealaltă răspunde în aceeaşi limbă, dar cu o gramatică foarte fantezistă şi amestecată cu numeroase cuvinte de neînţeles pentru mine, cuvinte care cred că fac parte din limba bambara, ale cărei sunete, le-am auzit adesea de patru luni încoace, de când mă aflu în ţara aceasta veselă. Unul din cei doi e un englez adevărat, celălalt e un negru. Înţeleg din ce în ce mai puţin. De altfel, asta n-are nici o importanţă. Indiferent dacă gardienii mei sunt albi sau negri, nici cea mai mică mişcare a sacului nu trebuie să arate că mi-am recucerit parţial libertatea.

Încet, prudent, trag legăturile care îmi alunecă treptat peste încheieturi. Încet, prudent, izbutesc să-mi readuc de-a lungul trupului mâinile în sfârşit eliberate.

S-a făcut. Acum e vorba să văd.

Mijlocul de-a vedea îl am. În buzunar mi-a rămas un cuţit… nu, un briceag care a scăpat de hoţii mei, într-atât e de mic, un briceguş minuscul, imposibil de transformat în armă de apărare, dar suficient ca să deschidă o fereastră mică în sacul care mă orbeşte şi mă sufocă. Rămâne să apuc briceagul fără să atrag atenţia.

Şi izbutesc, după un sfert de ceas de eforturi stăruitoare, Astfel înarmată, mâna mea dreaptă urcă până la înălţimea feţei şi străpunge sacul…

Doamne! … Ce-am văzut! … Abia dacă mi-am putut opri la timp strigătul de uimire. Ochii mei, îndreptaţi spre pământ, îl zăresc la o distanţă enormă – la peste cinci sute de metri, pe cât cred. Înţeleg adevărul. Mă aflu pe o maşină zburătoare, care mă poartă prin aer cu viteza unui expres, ba poate şi mai repede.

Abia deschişi, ochii mi s-au închis imediat. Un fior m-a străbătut din creştet până în tălpi. Datorită surprizei, mi-a fost frică, mărturisesc.

Când inima îşi recapătă ritmul ei normal, privesc mai calm. Sub ochii mei, pământul continuă să fugă vertiginos. Cu ce viteză om fi zburând? O sută, două sute de kilometri pe oră? … Mai mult? … Oricum, sub mine e solul deşertului, nisip amestecat cu pietre şi presărat cu tufe de palmieri pitici, destul de numeroase. Triste meleaguri.

Şi totuşi, eu mi le închipuiam şi mai triste. Palmierii aceştia pitici sunt de un verde intens, şi, printre pietre, iarba creşte din belşug. Nu cumva, contrar legendei, o fi plouând uneori în deşert?

Uneori, când se află la o altitudine mai mică decât a mea, zăresc nişte aparate asemănătoare cu cel ce mă poartă. Auzul îmi spune că la o înălţime şi mai mare sunt altele. E o întreagă escadrilă de păsări mecanice, plutind prin spaţiu. Oricât de gravă mi-ar fi situaţia personală, sunt entuziasmat. La urma urmei, spectacolul e admirabil şi duşmanii noştri, oricine ar fi ei, nu sunt oameni de rând, din moment ce au realizat cu atâta măiestrie antica legendă a lui Icar.

Câmpul meu vizual nu e prea mare, căci, după cum reuşesc să constat datorită unei uşoare mişcări rămasă neobservată de gardienii mei, privirea îmi trece printre lamele unei platforme metalice, care o opreşte din toate părţile. Totuşi, din cauza înălţimii la care mă aflu, izbutesc să cuprind o oarecare întindere.

Şi iată că ţinutul se schimbă. Cam după o oră de zbor, iată că zăresc deodată palmieri, livezi, câteva grădini. E o oază, dar o oază de proporţii restrânse, căci diametrul ei atinge maximum o sută cincizeci de metri. Oaza dispare, imediat ce s-a ivit. Dar de cum am lăsat-o în urmă, în faţa noastră, la orizont, se iveşte încă una, apoi o a treia, pe deasupra cărora trecem în trombă.

Fiecare din oazele acestea n-au pe ele decât o căsuţă. Un om iese din ea, atras de zgomotul aparatului nostru aerian. În afară de el, nu mai zăresc altul. Oare oazele acestea n-or avea decât un singur locuitor?

Dar mi se pune o nouă problemă, şi mai de nedezlegat încă. De la prima oază, maşina noastră zburătoare domină un şir de stâlpi atât de regulat plantaţi încât mi-i închipui legaţi între ei printr-un fir metalic. Mi se pare că visez! Telegraf – dacă nu chiar telefon – în plin deşert?

După ce am trecut de-a treia oază, o a patra, mult mai importantă, se iveşte în faţa noastră. Zăresc arbori, nu numai palmieri, ci de felurite esenţe, care par a fi karite, bombax, baobabi, salcâmi. Văd şi câmpuri cultivate, minunat cultivate chiar, pe care lucrează numeroşi negri. Apoi, la orizont, se înalţă nişte ziduri către care zburăm grăbiţi.

Spre cetatea aceasta necunoscută ne îndreptăm, căci iată că pasărea noastră feerică începe să coboare. Curând, ne aflăm deasupra ei. E un oraş de mărime mijlocie, dar cât de neobişnuit! Îi disting clar străzile semicirculare şi concentrice, trasate după un plan riguros. Partea centrală e aproape pustie şi nu văd în ea, la ora aceasta a zilei, decât câţiva negri care se ascund în colibele lor imediat ce aud huruitul maşinilor zburătoare. La periferie, dimpotrivă, nu lipsesc locuitorii. Sunt albi, ne privesc, şi – Doamne iartă-mă! – parcă ne arată pumnul. Mă întreb zadarnic ce le-am făcut.

Maşina care mă poartă coboară şi mai mult. Trecem pe deasupra unui râu îngust; apoi, imediat, am impresia că începem să cădem ca o piatră. În realitate, descriem o spirală care îmi dă senzaţii de greaţă. Mi se strânge stomacul. Oare am să? …

Nu. Huruitul elicei s-a oprit şi maşina noastră a atins pământul. Ea alunecă pe sol câţiva metri, cu o viteză din ce în ce mai mică, se opreşte.

O mână îmi trage sacul de pe cap şi-l ia. Abia apuc să-mi înfăşor legăturile în jurul mâinilor, pe care le reaşez în poziţia de la început.

După ce mi se ia sacul, îmi simt eliberate membrele. Dar cel care mă dezleagă observă frauda.

— Who is the damned dog’s son that has made this knot? („Cine-i fiul de câine blestemat care a făcut nodul ăsta?”) întreabă un, glas beţiv.

Îşi poate închipui oricine că nici nu mă gândesc să-i răspund.

După mâini, îmi sunt dezlegate picioarele. Le mişc, cu oarecare plăcere.

— Get up! (drepţi!) comandă cu autoritate cineva pe care nu-l văd.

Nici nu vreau altceva, dar nu mi-e de loc uşor să mă supun. Membrele refuză să mă asculte, de când circulaţia sângelui mi-a fost oprită în ele. După câteva încercări nereuşite, izbutesc totuşi să mă ridic şi să arunc o primă privire în preajmă.

Priveliştea nu-i de loc veselă. În faţa mea se află un zid înalt, fără cea mai mică deschizătură, iar în direcţia opusă văd absolut acelaşi lucru. La stânga, idem. Perspectiva nu-i variată, asta e sigur! Totuşi deasupra celui de-al treilea zid, care domneşte la stânga mea, zăresc un fel de turn şi un coş înalt. Să fie oare o uzină? S-ar putea, căci totul mi se pare posibil, în afară de putinţa de a înţelege rostul pilonului interminabil care se înalţă, se înalţă, poate la o sută de metri deasupra turnului.

La dreapta, priveliştea e diferită, fără să fie mai plăcută. Număr două clădiri vaste şi, în faţa lor, o construcţie uriaşă, un fel de fortăreaţă cu întărituri şi metereze.

Tovarăşii mei de captivitate sunt toţi aici, în afară de Tongané, din nefericire, şi în afară de Malik, care totuşi se afla printre noi la etapa de azi-dimineaţă. Ce au făcut cu ei?

Fiindcă nu s-au putut bucura, ca mine, de o fereastră deschisă spre câmp, prietenii mei par foarte stânjeniţi la lumina zilei. Pesemne că nu văd mare lucru, căci clipesc mereu şi îşi freacă ochii cu putere.

Şi îşi freacă mereu ochii, până când o mână se pune pe umărul fiecăruia dintre noi. Suntem duşi, împinşi, năuci, fără să mai ştim pe ce lume suntem.

Ce vor cu noi, la urma urmei, şi unde naiba am putea să fim?

Vai! Peste un minut ne aflam la închisoare.