XV.ÎNCHEIERE

Astfel pieriră Marcel Camaret şi William Ferney, alias Harry Killer. Astfel pieri, de asemenea, uluitorul oraş Blackland, care putuse să se nască fără ştirea nimănui, şi minunatele invenţii cuprinse în el.

Din toate acestea, nu mai rămânea decât un maldăr de ruini care avea să dispară curând sub giulgiul nisipului. Norii n-aveau să mai reverse ploaia lor binefăcătoare, Red River-ul secat avea să redevină o albie stearpă, fără strop de apă, ogoarele aveau să se usuce şi pustiul, reluându-şi domnia, avea să pornească la atac împotriva creaţiei acesteia a omului din care curând avea să dispară până şi ultima urmă.

Prin voinţa creatorului ei, opera lui Marcel Camaret era moartă în întregime şi nimic n-avea să transmită epocilor viitoare numele inventatorului genial şi nebun.

Căpitanul Marcenay scurtă pe cât putu şederea în locurile acestea jalnice. Totuşi, trebui să treacă mai mult de o lună până când supravieţuitorii să poată porni pe drumul reîntoarcerii. Trebuiră îngropate cadavrele, în număr de câteva sute, trebuiră pansaţi răniţii, trebui aşteptat ca ei să fie în stare să suporte călătoria, şi trebui de asemenea să li se lase timp celor salvaţi în ultima clipă, s-ar putea spune, să-şi recapete forţele.

Din fostul personal al Uzinei, mulţi n-aveau să-şi mai revadă patria. Vreo douăzeci de muncitori, trei femei şi doi copii muriseră sub loviturile date de Merry Fellows. Dar soarta îi ocrotise pe membrii oficiali şi oficioşi ai misiunii Barsac. În afară de Amedee Florence, atins de o rană neînsemnată, scăpaseră toţi nevătămaţi, inclusiv Tongane şi Malik, care îşi reluaseră idila, trăgându-şi la ghionţi unul altuia şi râzând cu gura până la urechi.

Pe când cei salvaţi de el îşi reveneau de pe urma încercărilor suferite, pe când rănile se cicatrizau, căpitanul Marcenay porni în urmărirea populaţiei risipite a Blackland-ului. Pe albii care încercau să se împotrivească un glonte avea să-i pună curând la punct; ceilalţi fură legaţi în lanţuri, urmând ca soarta să le fie hotărâtă ulterior. Cât despre foştii sclavi, căpitanul izbuti să-i liniştească şi să-i adune încetul cu încetul. Conduşi la Niger, ei aveau să se despartă acolo, pornind liber fiecare spre satul şi familia lui.

Abia în ziua de 10 iunie fu în stare să pornească la drum coloana, altminteri bine aprovizionată cu alimente găsite din belşug în ruinele oraşului şi pe câmpiile înconjurătoare. Câţiva răniţi, cei mai grav loviţi, nu puteau încă merge şi trebuiră să fie transportaţi pe brancarde. Dar trebuia neapărat să se pornească la drum, căci începea sezonul ploilor care, în Sudan, e numit „iernatul”, deşi coincide cu vara astronomică. Pentru toate aceste motive, marşul avea să fie deci destul de încet.

Nu vom urmări etapă cu etapă călătoria de întoarcere, care, dacă uneori a fost grea, s-a încheiat cel puţin fără nici un incident grav şi fără nici un pericol cu adevărat serios. La şase săptămâni după ce părăsise ruinele Blackland-ului, coloana comandată de căpitanul Marcenay sosea la Tombouctou. Două luni mai târziu, eroii acestei dramatice aventuri debarcau în Europa, unii în Anglia, ceilalţi în Franţa.

Vor fi de ajuns câteva cuvinte pentru a-i informa pe cititori ce li s-a întâmplat mai apoi.

Să-i cinstim mai întâi pe cei în drept. Domnul Poncin reveni la ministerul său şi se dărui, ca şi mai înainte, plăcerilor statisticii. El continuă să mai descopere din când în când lucruri într-adevăr „uluitoare”. Numărul mediu al firelor de păr la diversele rase din lume şi media creşterii unghiilor, pe an, pe lună, pe oră, pe secundă, în diferitele anotimpuri ale anului, constituie ultimele lui descoperiri.

Domnul Poncin e deci fericit, şi va rămâne aşa atâta vreme cât va exista pe lume ceva de calculat.

Un punct negru, totuşi, în existenţa lui: până acum n-a putut rezolva încă problema dată de Amedee Florence. Dar nimic nu-i perfect în lumea aceasta.

Doctorul Châtonnay şi-a reluat munca profesională şi şi-a regăsit clienţii, a căror sănătate începuse să devină cam prea bună. De când îşi au vraciul, totul a reintrat în ordine şi pacienţii îşi pot plăti luxul de a fi bolnavi, şi după cum au chef, dar totdeauna spre binele lor, căci acum urmează sfaturile medicului, pot pleca, pot veni sau pot rămâne, fie în pat, fie în cameră.

Domnul Barsac, cel puţin, stă la „cameră”, dar camera lui e cu C mare. Deşi chestiunea dreptului electoral al negrilor a fost înmormântată pentru multă vreme, eşecul teoriei susţinută de deputatul din Midi nu l-a păgubit pe autorul ei. Ba, dimpotrivă, se pare că suferinţele îndurate, pericolele prin care a trecut îi dau drept la o compensaţie. Situaţia lui este deci mai solidă decât oricând, şi a început să se vorbească despre el pentru viitorul minister al Coloniilor.

Malik şi Tongane au părăsit Africa, şi-au urmat stăpâna în Anglia şi s-au căsătorit acolo. Pe pământul britanic prosperă acum o colecţie destul de frumoasă de negrişori, dintre care unii s-au şi făcut mari.

Saint-Berain… Dar despre Saint-Berain nu se poate spune nimic deosebit. El pescuieşte, vânează, le spune „doamnă” interlocutorilor mustăcioşi şi „domnule” celor de sex opus. Acestea îi sunt principalele ocupaţii. În rest povestea lui Saint-Berain e aceea a Janei Buxton, şi cum povestea Janei Buxton e strâns legată de a fratelui ei Lewis şi de a căpitanului Marcenay, soarta acestor patru persoane poate fi arătată în acelaşi timp.

După cum cititorul şi-a închipuit, căpitanul Marcenay, cerându-i, imediat ce sosi la Tombouctou, un concediu colonelului Allčgre care, de data aceasta, i-l acordă fără nici un fel de greutate, îi însoţi în Anglia pe Jane Buxton, pe Lewis şi pe Saint-Bérain.

În luna petrecută pe ruinele Blackland-ului, căpitanul avusese tot răgazul să-i povestească celei care acum îi era logodnică despre minunea nemaipomenită care adusese pe adresa lui mesajul lui Marcel Camaret, străbătând calea eterului imponderabil; să-i povestească despre demersul făcut imediat pe lângă colonelul Allčgre, ţi despre adânca neliniţte care îl cuprinsese în faţa refuzului categoric al acestuia. Din fericire, chiar a doua zi fusese primit răspunsul colonelului Saint-Auban. Colonelul, nu numai că declara fals ordinul înmânat de aşa-zisul locotenent Lacour, dar recomanda să se trimită imediat ajutoare domnului deputat Barsac, despre a cărui soartă existau motive legitime de îngrijorare. Expediţia fusese imediat organizată şi, coborând mai întâi pe Niger până la Gao, traversând apoi deşertul, căpitanul Marcenay, aducând cu el, cu preţul unor enorme dificultăţi, un tun de câmp, ajunsese în marş forţat la Blackland.

De îndată ce debarcă în Anglia, Jane Buxton, însoţită de fratele ei, de căpitanul Marcenay şi de Saint-Bérain, porni pe cea mai scurtă cale spre castelul Glenor, unde o telegramă sosi înaintea lor. Trecuse aproape un an de când părăsise ea castelul. Şi se reîntorcea acolo, după ce izbutise să-şi ducă la bun sfârşit misiunea. Onoarea familiei era reparată ad integrum11.

Cum avea oare să-şi găsească tatăl? Avusese bătrânul, pe atunci în vârstă de optzeci şi patru de ani, puterea de a suporta absenţa fiicei sale şi de a rezista la noua ruşine pe care jefuirea Agenţiei Băncii Centrale o aruncase neapărat asupra celui de-al doilea fiu al său? Sigur că ziarele, după ce făcuseră răul, se căzniseră să-l repare. Prin grija lui Amedee Florence, de îndată ce reporterul avu posibilitatea să comunice cu Europa, ele proclamaseră ubi et orbi12 nevinovăţia lui George şi Lewis Buxton. Dar citise oare lordul Glenor ziarele acestea, şi marea bucurie nu sosea cumva prea târziu? Jane Buxton ştia prea bine în ce stare se afla tatăl ei după drama de la Central Bank. Oricare ar fi fost durerea bătrânului, graba ei de a-l revedea era şi mai mare.

Ea sosi, în sfârşit, şi putu să îngenuncheze la căpătâiul bătrânului, osândit la veşnică nemişcare. Ochii acestuia, strălucitori de inteligenţă, arătară că luciditatea creierului îi era intactă.

Jane Buxton, înconjurată de Lewis, de Saint-Berain şi de căpitanul Marcenay, al cărui rol îl explică, îi povesti tatălui ei cum decursese întreaga călătorie. Ea îi numi pe cei a căror mărturie o avea şi arătă procesul verbal redactat pe marginea mormântului din Kubo. Apoi arătă ceea ce ziarele trecuseră sub tăcere până atunci, ura pe care ticălosul William Ferney o nutrea împotriva familiei Buxton şi mijloacele prin care şi-o satisfăcuse atât de groaznic.

Totul era adevărat. Lord Glenor nu mai putea avea nici o urmă de îndoială. Dacă unul din fii îi murise, onoarea amândorura era nepătată.

Bătrânul, cu ochii aţintiţi spre fiica lui, asculta atent. Când ea termină, un pic de sânge îi îmbujora faţa, buzele îi tremurară, un fior îl străbătu din creştet până în tălpi. Vădit lucru, voinţa lui lupta împotriva greutăţii lanţurilor a căror necruţătoare strângere trupul lui istovit trebuia să o suporte.

Cei ce asistau la lupta aceasta tragică simţiră deodată o emoţie de nespus. Voinţa, mai puternică, triumfa. Pentru prima oară după atâtea luni, lord Glenor făcu o mişcare! Vorbea!

Faţa transfigurată i se întoarse spre Jane şi, pe când mâna lui tremurătoare căuta mâna curajoasei fiice, care se sacrificase pentru el, buzele îi şoptiră: „Îţi mulţumesc!”

Apoi, ca şi cum din clipa aceea şi-ar fi pierdut orice motiv pentru a trăi, lord Glenor oftă adânc, închise ochii şi încetă să mai respire.

Toţi cei de faţă îi săriră în ajutor. Dar lord Buxton Glenor intrase în pacea veşnică, aşa cum aluneci în somnul nopţii. Murise, încet, de parcă ar fi adormit.

Aici se termină povestirea noastră.

Acum cititorul cunoaşte soarta tuturor personajelor: Barsac, viitor ministru; domnul Poncin, beat de statistică; doctorul Châtonnay, reîntors la bolnavii săi, Saint-Berain, fericit lângă mătuşa-nepoată, iar aceasta din urmă, fericită soţie a căpitanului Marcenay; Lewis Buxton ajuns la conducerea Băncii Centrale; Malik şi Tongane, în sfârşit, mamă şi tată a unui lăudabil şir de copii.

Iar eu…

Asta-i bună! … Iată că mă dau de gol înainte de timp. Să zicem deci: iar Amedee Florence îşi reluă slujba la Expansiunea Franceză, unde publică povestirea aventurilor sale, socotite de director la treizeci de centime rândul. Şi ca să mai scoată ceva bani, reporterul, care nu era bogat, avu ideea să împuşte doi iepuri dintr-un foc şi încercă, pe acelaşi subiect, să scrie un roman.

Un roman, zici? Care roman? …

Păi chiar cel de faţă, dragi cititori, cel pe care tocmai l-aţi citit de la un capăt la altul, fiindcă aţi ajuns la rândurile acestea.

Ca un profund psiholog ce este, Amedee Florence şi-a dat bine seama că dacă ar fi povestit pur şi simplu numai întâmplări adevărate, cititorul ar fi căscat de şi-ar fi rupt fălcile, pe câtă vreme aceleaşi fapte, povestite sub vălul ficţiunii, ar avea şansa să-l distreze o clipă. Aşa e făcută lumea. Istoria cu I mare ne plictiseşte cumplit. Numai istoriile ne plac… uneori! Ce vreţi! În Franţa, oamenii nu sunt serioşi!

Aventurile acestea fiind autentice, din nefericire pentru el, Amedee Florence, şi-a ascuns personalitatea cu o dibăcie pe care el, primul, e gata s-o laude; le-a „camuflat” deci într-un roman din care speră să vândă un număr respectabil de ediţii. Felul acesta de a trece de la un articol de ziar la nişte note scrise zi de zi, apoi la o povestire în formă impersonală, şiretlicul de a-şi „ironiza” stilul cam prea îndrăzneţ şi de a merge până la a-şi spune singur că e băiat de treabă şi isteţ, micile zgârieturi, micile tămâieri, au fost tot atâtea trucuri, procedee, artificii literare, menite să-l ascundă mai bine pe adevăratul autor.

Dar iată că el şi-a încheiat sarcina. Bună sau rea, amuzantă sau plicticoasă, cartea a ajuns acum aici. Incognito-ul poate fi deci dezvăluit fără neajunsuri şi primejdii; povestea poate fi declarată drept adevărată, iar cel ce a scris-o, preasupusa şi respectuoasa dumneavoastră slugă, poate s-o semneze cu numele său: Amedee Florence, reporter la Expansiunea Franceză, înainte de a scrie marele cuvânt, cuvântul sublim, regele cuvintelor, cuvântul:

SFÂRŞIT

1 Cei din Midi: – sudul Franţei – vorbesc cu un accent special, la care se face referire aici. (n.r.)

2 Insigna se pleacă în faţa armelor (în limba latină în text).

3 Prud’homme Joseph – personaj creat de scriitorul şi caricaturistul Henry Monnier (1805-1877), şi care întruchipează pe mic-burghezul limitat şi mulţumit de sine.

4 Palmier din India şi Africa, cu foi palmate, ai cărui muguri, ca şi fructele, sunt comestibile şi din seva căruia se prepară o băutură, (n.r.)

5 Joc de cuvinte cu referire la notele muzicale: doime (albi) şi pătrime (negri), (n. r.).

6 Caurie, monedă indigenă; 1600 valorează cinci franci. (Nota ed.

fran.)

7 Flăcăi veseli (n. tr.).

8 Veşmânt monahal, prevăzut cu o glugă care acoperă faţa.

9 Mazepa (1687-1708) hatman al Ucrainei.

10 Prin însuşi acest fapt, chiar prin aceasta (în limba latină în text.).

11 În întregime (în limba latină în text).

12 În oraş (Roma) şi în lume (în limba latină în text).