XIV.SFÂRŞITUL BLACKLAND-ULUI

Când poarta fu solid închisă, trebuiră să se ocupe mai întâi de răniţi, care erau destul de numeroşi. Ajutată de Amedee Florence – rănit el însuşi, de altfel foarte uşor, şi mânat, împreună cu Barsac, printre cei pe care o soartă ironică îi obliga să-şi caute refugiul tocmai la duşmanul lor cel mai necruţător – Jane Buxton se apucă să-i îngrijească.

După ce termină pansamentele, o nouă grijă i se impuse tinerei fete: grija de a-i hrăni pe nefericiţii aceştia care, încă de câteva zile, sufereau cumplit de foame. Dar putea oare să izbutească, şi avea oare Palatul suficiente provizii pentru atâtea guri?

Cantitatea de alimente descoperită de ea, după ce vizitase cu grijă toate etajele, asigura cel mult o masă mediocră. Situaţia rămânea deci cât se poate de gravă, şi se părea că reuşiseră doar să întârzie cu câteva ore deznodământul de neînlăturat.

Era ora unsprezece dimineaţa, când toate treburile acestea fură terminate. Între timp, exploziile se succedau mereu în afara Palatului, pe Esplanadă continua să se audă larma grupului de Merry Fellows care, din când în când, încerca să forţeze poarta la fel de zadarnic ca şi până atunci, iar pe terasă răsunau strigătele lui William Ferney şi ale oamenilor săi. Obişnuindu-se cu vacarmul acesta, asediaţii, sfârşiră prin a nu-i mai da atenţie. Faptul că îşi ştiau fortăreaţa aproape de necucerit, făcea ca furia asediatorilor să-i îngrijoreze din ce în ce mai puţin.

De cum avu un pic de răgaz, Jane Buxton îl întrebă pe Amedee Florence de ce părăsiseră adăpostul Uzinei pentru a se aventura pe Esplanadă în asemenea condiţii de inferioritate. Reporterul îi povesti atunci evenimentele desfăşurate de la plecarea ei.

El îi spuse cum, după ce Tongane dăduse, cam pe la opt şi jumătate, semnalul convenit, Marcel Camaret trimisese până la cartierul central câteva cartuşe de dinamită şi o mare cantitate de arme, fără ştirea celorlalţi locuitori ai Blackland-ului. După terminarea acestei operaţii, pe la unsprezece seara, asediaţii se adunaseră, gata să intervină în bătălia care avea să înceapă. Atunci fusese observată absenţa Janei Buxton.

Amedee Florence îi descrise tinerei fete deznădejdea lui Saint-Berain, care pesemne că mai era chinuit şi acum de nelinişte, neştiind dacă ea scăpase din ultima bătălie.

Oricum, la o jumătate oră după trimiterea armelor răsunase o puternică explozie. Tongane tocmai făcuse să sară în aer una din porţile cartierului negru, ale cărui colibe începeau să ardă toate odată, pe când sclavii se împrăştiau în cartierul Civil Body şi, judecând după ţipetele auzite aunci, făceau un masacru îngrozitor.

Restul, Jane îl cunoştea. Ea ştia că negrii, după ce năpădiseră Esplanada, fuseseră respinşi atât de repede încât cei din Uzină nu avuseseră timp să le vină în ajutor. Aceştia din urmă ieşiseră la atac, dar trebuiseră să bată grabnic în retragere, căci, la sosirea lor, majoritatea negrilor nu se mai aflau pe Esplanadă.

Siliţi să se reîntoarcă în Uzină, asediaţii petrecuseră acolo o noapte de spaimă. Într-adevăr, eşecul răscoalei sclavilor nu le mai îngăduia să spere că-l vor mai învinge vreodată pe Harry Killer. Printre altele, ca şi Jane Buxton, ei asistau la distrugerea metodică a oraşului prin exploziile succesive pe care Jane nu şi le putea explica.

Amedee Florence îi spuse tinerei fete că ele se datorau lui Marcel Camaret, care înnebunise cu totul.

Dintotdeauna Camaret, inventator genial fără doar şi poate, se aflase la un pas de nebunie, aşa cum dovedeau multe din anomaliile lui, incompatibile cu o inteligenţă sănătoasă şi bine echilibrată. Incidentele, care de vreo lună încoace se înmulţiseră, îi tulburaseră de-a binelea creierul.

Primul şoc îi fusese dat de revelaţiile prizonierilor lui Harry Killer, când ei se refugiaseră la Uzină, după evadare. Al doilea, infinit mai puternic, îi fusese dat de Daniel Frasne, rănit după distrugerea planorului. De când cunoştea adevărul întreg, Marcel Camaret lunecase zi de zi spre nebunie. Jane Buxton nu se putea să nu-şi amintească de câte ori se închisese el în sihăstria locuinţei personale, şi cât de trist şi întunecat străbătea atelierele, când se ivea întâmplător pe-acolo.

Trimiterea armelor către Tongane fusese ultimul lui act lucid. Când se auzise prima detunătură, şi, mai ales, când primele flăcări izbucniseră din cartierul sclavilor şi din cartierul Civil Body, cei care se aflau atunci lângă el îl văzuseră pălind deodată şi ducându-şi mâna la gât, ca un om care se sufocă. În acelaşi timp, Camaret bâiguia extrem de repede cuvinte abia articulate şi, deci, greu de înţeles. Celorlalţi li se păruse, totuşi, că desluşesc exclamaţia: „Moartea operei mele! … Moartea operei mele!”… repetată într-una, pe şoptite.

Mult timp, poate un sfert de ceas, Marcel Camaret, supravegheat cu dragoste de cei din jurul său, rostise cuvintele acestea, clătinând neîncetat din cap. Apoi, deodată, îşi îndreptase umerii şi lovindu-şi pieptul cu pumnii, strigase: „Dumnezeu a osândit Blackland-ul! …”

În mintea lui, Dumnezeu era el însuşi, fireşte, judecând după gestul cu care îşi însoţea sentinţa de osândire.

Apoi, fără să le dea celorlalţi răgaz să-l oprească, Marcel Camaret o luase la fugă, repetând într-una cu un glas puternic, necunoscut la el: „Dumnezeu a osândit Blackland-ul! … Dumnezeu a osândit Blackand-ul!”

Şi se refugiase în turn, urcând etaj după etaj şi încuind toate uşile în urma lui. Sistemul defensiv al turnului era identic cu al celui din Palat; încercând să ajungă sus, ceilalţi se loviseră de aceeaşi imposibilitate care îl împiedica pe Harry Killer să părăsească terasa unde se afla blocat. Şi, pe când Camaret urca spre vârful turnului, i se auzea glasul tot mai depărtat, repetând într-una: „Dumnezeu a osândit Blackland-ul”…

Aproape imediat după aceea izbucnise prima explozie. Numeroşi muncitori, neputând suporta să-l vadă într-o asemenea stare pe omul genial adorat de ei, se repeziseră atunci în Uzină, în ciuda slăbiciunii lor şi, conduşi de Rigaud, încercaseră să izoleze turnul, prin tăierea curentului electric.

Dar turnul, având o rezervă de energie şi chiar câteva maşini generatoare acţionate cu aer lichid, se putea lipsi timp de mai multe zile de curentul dinafară. Exploziile nu se întrerupseseră, deci. În schimb, viespile, încetându-şi circuitele lor ocrotitoare, căzuseră imediat în şanţul din jurul Uzinei. Muncitorii se văzură deci nevoiţi să-i redea curentul lui Camaret, care, înţelegând, cu toată nebunia lui, ce târg i se propunea, pusese din nou în mişcare maşinile defensive.

Aşa se scursese noaptea, într-o neîntreruptă enervare. În zori, Camaret se ivise pe platforma turnului. De la înălţimea aceea, el rostise un lung discurs, din care ceilalţi desluşiră doar câteva cuvinte izolate. Unele dintre ele, ca „mânie divină”, „focul cerului”, „nimicirea totală”, dovedeau cel puţin că nebunia lui nu avea tendinţa să se potolească. Ca încheiere a discursului, Camaret strigase: „Fugiţi! … fugiţi toţi! …” cu glas atât de puternic, încât fu auzit din toate colţurile Uzinei. Apoi reintrase în turn, de unde nu mai ieşise.

Curând după aceea se produsese prima explozie de pe malul stâng. Explozia, efectuată chiar în Uzină, îi îngrozise pe locuitori. Cu riscul de a fi masacraţi, ei hotărâseră atunci să încerce o ieşire, căci nu mai aveau de ales între două moduri de a muri.

Din nefericire, când ajunseră pe Esplanadă ei se ciocniseră de Merry Fellows, pe care zidul îi ascunsese până atunci; o luptă încheiată cu numeroase victime se pornise şi, despărţiţi în două, unii trebuiseră să se refugieze la Harry Killer, pe când ceilalţi se văzuseră siliţi să se reîntoarcă pe chei, izbutind totuşi să închidă poarta dinspre Esplanadă.

Aceştia din urmă puteau fi, într-adevăr, zăriţi din Palat. Cum nu mai îndrăzneau nici să rişte o nouă tentativă, a cărei inutilitate le fusese demonstrată, nici să reintre în Uzina aflată la cheremul gestului unui nebun – morţi de foame, istoviţi, ei rămăseseră sub cerul liber, întinşi pe pământ, expuşi atacurilor duşmanului care putea, după cum ar fi avut chef, fie să-i împuşte fără nici un risc de pe celălalt mal al Red River-ului sau de pe terasa Palatului, fie să-i iasă în spate pe drumul de pază.

Printre ei, Jane Buxton avu bucuria să-i zărească pe Saint-Berain şi pe doctorul Châtonnay. Niciunul din prietenii ei, şi, mai ales, cel care îi era mai drag decât toţi, nu-şi pierduseră până acum viaţa în aventura aceasta.

Abia trecuseră câteva minute de când Jane avusese mulţumirea aceasta relativă, când se auziră bubuituri înăbuşite în etajele de sus ale Palatului. Era uşor de ghicit că bubuiturile veneau de pe terasă, şi că cei aflaţi acolo se căzneau să smulgă dalele. Dar construcţia era solidă şi rezista vitejeşte.

Dacă William Ferney şi oamenii lui, care duceau şi ei lipsă de hrană, nu ajungeau la neputinţă din pricina slăbiciunii, fără îndoială că până la urmă ar fi izbutit să-şi ducă la capăt încercarea. Într-adevăr, cam pe la orele şase seara, planşeul terasei fusese străpuns şi etajul al treilea trebuia evacuat.

Asediaţii se retraseră la al doilea, fără a uita să închidă după ei uşile blindate. Apoi aşteptară.

Jane Buxton folosi răgazul acesta pentru a-i pune la curent pe Barsac şi pe Amedee Florence cu propriile ei aventuri trăite de când părăsise Uzina. Ea le explică din cine îi era alcătuită familia, şi invocând mărturia lui Lewis, după ce le povesti de asemenea despre răpirea îndrăzneaţă şi despre chinurile îndelungate îndurate de acesta, le spuse ce descoperire dureroasă făcuse, recunoscându-l în Harry Killer pe celălalt frate, pe William Ferney, de multă vreme dispărut. Dacă soarta ar fi vrut ca el să nu mai revadă Anglia, Amedee Florence şi Barsac puteau deveni astfel chezaşi ai nevinovăţiei lui George şi Lewis Buxton, acuzaţi amândoi de crime pe care nu le săvârşiseră.

Pe la şapte seara, plafonul etajului doi începu să fie zguduit de lovituri surde, aşa cum fusese mai înainte cel al etajului trei. După un repaus cerut de oboseală, William Ferney şi banda lui se porniseră iar pe lucru. Asediaţii trebuiau din nou să coboare.

Străpungerea celui de-al doilea plafon ceru aceleaşi eforturi ca şi a celui dintâi. Până la două noaptea, în Palat răsunară necontenit loviturile. Urmă apoi o tăcere de două ore, folosită de William Ferney ca să treacă de la etajul al treilea la etajul al doilea şi să-şi ia din nou repausul din ce în ce mai necesar.

Loviturile reîncepură să răsune abia pe la patru dimineaţa, de data aceasta în plafonul primului etaj. Fără să mai aştepte ca plafonul să fie străpuns, toată lumea se refugie la parter, având grijă să bareze drumul ca şi până acum, cu ajutorul uşilor blindate pe care, de altfel, nimeni nu mai încerca să le forţeze.

Era ultimul refugiu îngăduit asediaţilor. Când William Ferney ar fi izbutit să le vină de hac celor două plafoane care încă îi mai despărţeau de el, când ţevile puştilor ar fi apărut deasupra capetelor, asediaţii n-ar mai fi putut decât fie să se refugieze în celulele de la subsol, fie să se retragă mereu, până când ar fi fost opriţi de zidul exterior al Palatului. Şi atunci, nu le-ar mai fi rămas decât să moară.

Pe când William Ferney se căznea să înlăture penultimul obstacol care îi mai bara drumul, soarele răsări pe un cer fără nori. Şi atunci toată lumea putu să-şi dea seama de proporţiile dezastrului. Orice ar fi făcut, tiranul din Blackland avea să domnească de acum înainte numai peste nişte ruini.

Oraşul era în întregime distrus. Doar două case mai rămăseseră în picioare, în centrul cartierului locuit odinioară de Merry Fellows, chiar în faţa Palatului. La câteva minute după răsăritul soarelui însă, se prăbuşiră şi ele, încheind astfel nimicirea completă a ţărmului drept.

Dar exploziile nu numai că nu se întrerupseră din pricina aceasta, ci, dimpotrivă, se înteţiră din ce în ce. După malul drept, Marcel Camaret ataca acum malul stâng, şi venise rândul Uzinei să se prăbuşească treptat. De altfel, Camaret îşi dirija cu o prudentă dibăcie opera de distrugere. Dacă dărâma casele muncitoreşti, atelierele, magazinele de rezerve, încetul cu încetul, pe bucăţi, ca şi cum ar fi ţinut să-şi prelungească plăcerea, în schimb avea grijă să ferească părţile esenţiale, adică maşinile producătoare de energie pe care o folosea într-un mod atât de cumplit.

La prima explozie de pe malul stâng, oamenii din Merry Fellows, aliaţi pe Esplanadă, care în ultimele ceasuri ale morţii stătuseră destul de liniştiţi şi păreau că renunţaseră la tentativele lor zadarnice împotriva porţii, răspunseră prin strigăte puternice şi se năpustiră din nou împotriva Palatului.

Îndârjirea lor putea, într-adevăr, să-i mire pe asediaţi. De ce să încăpăţânau astfel? Acum, când Blackland-ul nu mai exista, ce mai puteau nădăjdui? N-ar fi făcut mai bine dacă părăseau oraşul acesta mort şi căutau să ajungă la Niger?

Câteva cuvinte rostite pe Esplanadă şi auzite prin uşă explicară de ce făcea grupul de Merry Fellows lucrul acesta. Ei nu se gândeau de loc să-şi scape şeful pe care, de altfel, îl acuzau de trădare, şi nu doreau, într-adevăr, decât să se depărteze de locurile acestea jalnice; dar, mai întâi, ţineau să pună mâna pe comorile pe care, potrivit legendei în care credeau, numitul Harry Killer trebuia să le fi îngrămădit în Palat. După împărţirea comorilor, s-ar fi grăbit s-o şteargă care încotro, şi să-şi caute norocul pe alte meleaguri.

Asediaţii le-ar fi dat bucuroşi satisfacţia aceasta. Din nefericire însă, nu cunoşteau locul unde se afla, dacă exista totuşi ascunzătoarea fostului despot al Blackland-ului, şi deci nu puteau să scape astfel de duşmanii lor.

Cu excepţia exploziilor din ce în ce mai dese care se auzeau dinspre Uzină, până la nouă dimineaţa situaţia rămase neschimbată. William Ferney lucra de zor, ca să străpungă plafonul primului etaj, în care nu pătrunsese încă, pe când Merry Fellows continuau să se îndârjească împotriva porţii care părea nevătămată.

Dar, la ora nouă Merry Fellows schimbară tactica. Încetând să se mai istovească zadarnic împotriva porţii, ei atacară zidăria care o înconjura. Timp de o oră se auziră uneltele lor cioplind piatra, apoi, când ora se scurse, o explozie puternică aruncă în aer partea de jos şi din dreapta a uşii. Merry Fellows se gândiseră în sfârşit să scobească o gaură de mină şi, cu pulberea mai multor cartuşe, făcuseră să sară în aer obstacolul pe care nu-l puteau înlătura.

Poarta mai ţinea totuşi, deşi se clătinase. Dar o a doua încărcătură de exploziv avea s-o facă să cadă neapărat. Prin găurile scobite în zid, gurile puştilor şi începuseră să se ivească, ameninţătoare.

Asediaţii trebuiră să părăsească vestibulul şi să se refugieze într-un ungher mai depărtat al Palatului, pe când Merry Fellows scobeau al doilea lăcaş pentru exploziv.

Aproape în aceeaşi secundă, un zgomot de surpare arătă că al treilea plafon atacat cedase şi el. Câteva minute mai târziu, asediaţii auzeau paşi la etajul întâi şi lovituri care începeau direct deasupra lor.

Situaţia începea să devină cu adevărat desperată. Afară, trei sau patru sute de Merry Fellows care, până într-o jumătate oră, puteau pătrunde. Deasupra, douăzeci de bandiţi gata la orice, care, în acelaşi interval de timp poate, aveau să-i împuşte fără nici o piedică prin tavan pe cei aflaţi la parter. Bieţii asediaţi nici nu mai încercau măcar să lupte împotriva soartei. Jane şi Lewis Buxton, Amedee Florence şi Barsac se căzneau zadarnic să-i îmbărbăteze. Întinşi pe jos, ei aşteptau, resemnaţi, lovitura care avea să-i doboare.

Dar faţa lucrurilor se schimbă deodată, cu totul. Şi Merry Fellows, şi William Ferney îşi întrerupseră în aceeaşi clipă lucrul. O bubuitură, care nu putea fi confundată cu exploziile neîntrerupte din vecinătate, detunase şi se repercutase în tot palatul. Bubuitura aceasta, pricinuită, pe cât se părea, de o lovitură de tun, fu urmată de multe altele; zidul dinspre sud-est, care despărţea Esplanada de câmp, se prăbuşi deodată pe o mare lungime.

Un concert de înjurături groaznice se porni atunci din ceata de Merry Fellows. Unii dintre ei se uitară prin spărtură, afară. Ceea ce văzură pesemne că nu le fu pe plac, căci începură îndată să gesticuleze ca ieşiţi din minţi şi să alerge spre camarazii lor cu care ţinură un scurt sfat. Curând după aceea, pe când William Ferney, renunţând să mai ajungă la parter, se urca iar în turn cât putea mai grăbit, ei se repeziră în dezordine spre malul celălalt. Împingându-se, îmbrâncindu-se cuprinşi de-o panică inexplicabilă, Merry Fellows se căzneau să ajungă acolo, când o nouă explozie, care luă viaţa a cincizeci dintre ei, distruse în acelaşi timp şi Castle’s Bridge şi Garden’s Bridge. Orice comunicaţie cu malul drept fiind astfel tăiată, Merry Fellows, care nu păşiseră încă pe pod în clipa când acesta sărise în aer, nu şovăiră să se arunce în râu şi trecură dincolo înotând.

Cât ai clipi, Esplanada rămase pustie; în afara exploziilor care continuau să izbucnească la intervale regulate, o tăcere adâncă urmă brusc după tot acest vacarm. Miraţi, asediaţii nu ştiau ce să facă. Deodată, un colţ al Palatului se prăbuşi. Încheindu-şi opera de distrugere, Marcel Camaret începea să lovească însuşi locul unde se aflau ei. Trebuia fugit de acolo.

Asediaţii se repeziră deci pe Esplanadă şi, curioşi să afle cauza panicii care îi cuprinsese pe Merry Fellows, alergară şi ei spre spărtura zidului de incintă. Dar nu apucară bine să ajungă acolo, când de cealaltă parte a zidului, rămas pe alocuri în picioare, se auzi sunând o goarnă.

Nevenindu-le să creadă în eliberarea pe care sunetul goarnei le-o vestea, asediaţii se opriră buimăciţi, aşa cum se opriră şi tovarăşii lor refugiaţi pe chei şi care tocmai soseau pe Esplanadă.

Aşadar, grupaţi, în mijlocul Esplanadei, căpitanul Marcenay – căci aşa cum lesne s-a putut ghici, el era cel a cărui intervenţie o vesteau loviturile de tun şi sunetele de goarnă – îi zări mai întâi pe nefericiţii aceştia, palizi, descompuşi, slăbiţi, tremurând de istovire şi de nemâncare.

Când tiraliorii se iviră în spărtură, sărmanii asediaţi vrură să le iasă în întâmpinare, dar starea de slăbiciune şi emoţia le erau atât de puternice, încât bieţii oameni izbutiră doar să-şi întindă braţele spre salvatori, pe când mulţi dintre ei se prăbuşeau la pământ, rămânând acolo neînsufleţiţi.

Aceasta e priveliştea jalnică pe care căpitanul Marcenay o avu sub ochi, când, în fruntea oamenilor săi, sosi pe Esplanadă. Dincolo de râu, o uriaşă întindere de ruine, din care scăpau vârtejuri de fum; la dreapta şi la stânga, două impozante clădiri de piatră, în parte prăbuşite, dominate şi una şi alta de câte un turn înalt, încă intact; în faţă, o vastă piaţă acoperită cu sute de trupuri, unele nemişcate pentru vecie şi aruncate pe lângă ziduri, altele, în mijlocul pieţei, unite într-un grup compact din care se înălţau gemete şi vaiete.

Spre grupul acesta se îndreptă căpitanul Marcenay. Jane Buxton se ridicase cu o zvâcnire de energie şi pornise în întâmpinarea lui. Căpitanul recunoscu destul de greu în biata făptură cu faţa lividă, cu obrajii traşi, cu ochii licărind de febră, pe aceea pe care, cu mai puţin de trei luni în urmă, o lăsase strălucind de vigoare şi de sănătate. Şi înainta spre ea, exact la timp ca s-o prindă leşinată în braţe.

Pe când căpitanul se grăbea să-i dea ajutor, două explozii cumplite făcură să se cutremure pământul de fiecare parte a Esplanadei. Uzina şi Palatul se prăbuşiseră amândouă odată. Deasupra ruinelor se înălţau, singure, cele două turnuri, înalte, solide, intacte.

În vârful celui de la Palat se zăreau William Ferney, cei opt Consilieri, cei nouă servitori negri şi cinci oameni din Garda Neagră, adică, în total, douăzeci şi trei de inşi, care, aplecaţi peste parapet, păreau că strigă după ajutor.

În vârful celuilalt turn, se afla un singur om. De trei ori la rând, el făcu turul platformei adresând spre zare un discurs de neînţeles, însoţit de gesturi largi. Şi totuşi, trebuie că-şi urla discursul, pentru că, în ciuda distanţei, se auziră de două ori cuvintele acestea rostite clar: „Nenorocire! … Nenorocire Blackland-ului! …”

Pesemne că şi William Ferney îi auzi cuvintele, căci fu văzut deodată făcând un gest de furie, apucând o puşcă şi trăgând fără să ochească în direcţia turnului Uzinei de care îl despărţeau aproape patru sute de metri.

Deşi trimis la întâmplare, glontele se vede că ajunsese totuşi la ţintă. Într-adevăr, Marcel Camaret îşi duse mâna la piept şi dispăru, clătinându-se, în interiorul turnului.

Aproape imediat răsună o dublă explozie, mai puternică decât toate de până acum, şi, în aceeaşi secundă, cele două turnuri strivindu-i sub ruinele lor, unul pe William Ferney şi pe oamenii săi, celălalt pe Marcel Camaret însuşi, se prăbuşiră cu un vuiet formidabil.

După zgomotul acesta asurzitor, urmă o tăcere adâncă. Îngroziţi, martorii catastrofei mai priveau încă, deşi nu mai era nimic de văzut, mai ascultau încă, deşi nu mai era nimic de auzit.

Acum, totul se sfârşise. Blacklandul, distrus până în temelii de cel care îl crease, nu mai era decât ruină şi dărâmături. Din opera admirabilă, dar nefastă a lui Marcel Camaret, nu mai supravieţuia nimic.