I AFACEREA CENTRAL BANK.

Fără îndoială că îndrăzneaţa spargere, care a ocupat atâta vreme presa sub numele de „Afacerea Central Bank” şi care a avut, timp de două săptămâni, cinstea de a apărea cu litere mari pe prima pagină a ziarelor, n-a fost încă uitată de toată lumea, deşi s-au scurs mulţi ani de atunci.

Într-adevăr, puţine crime au stârnit atâta curiozitatea publicului, căci puţine au reunit în acelaşi grad atracţia misterului şi amploarea nelegiuirii; puţine au fost crimele a căror săvârşire să fi cerut atâta îndrăzneală de necrezut şi atâta energie sălbatică. Relatarea ei incompletă, dar absolut exactă, se va citi poate cu interes. Dacă povestirea de faţă nu lămureşte absolut toate punctele rămase încă în umbră, ea va aduce măcar unele precizări noi şi va îndrepta sau va coordona informaţiile uneori contradictorii date de ziare la vremea lor.

Furtul, precum se ştie, a avut ca scenă Agenţia DK a lui Central Bank, situată lângă Bursa Londrei, la colţul format de Threadnedle street şi Oid Broad street, condusă pe atunci de Lewis Robert Buxton, fiul lordului cu acelaşi nume.

Agenţia aceasta constă, în principal, dintr-o încăpere vastă, împărţită în două părţi inegale printr-un lung contoar de stejar şi întinsă paralel pe cele două străzi care se întâlnesc în unghi drept. În încăpere se intră pe la încrucişarea celor două străzi, printr-o uşă cu geamuri, care taie colţul, şi în faţa căreia se află un fel de uşă dublă, la acelaşi nivel cu trotuarul. Intrând în ea, zăreşti casa, aşezată pe stânga, în dosul unui grilaj făcut din plasă cu ochiuri solide; printr-o uşă, zăbrelită şi ea, casa comunică cu biroul propriu zis, în care stau funcţionarii. Pe dreapta, contoarul de stejar e întrerupt la capăt de o uşiţă mobilă care permite, la nevoie, să se treacă din partea destinată publicului în partea rezervată funcţionarilor, sau viceversa. În fundul acestei din urmă părţi se află, mai întâi, lângă contoar, cabinetul şefului agenţiei care dă într-o odăiţă fără altă ieşire; apoi, de-a lungul peretelui perpendicular pe Threadneedle street, un culoar permite accesul în vestibulul comun întregului imobil căruia îi aparţine localul.

Printr-o parte, vestibulul acesta trece prin faţa lojei portarului şi duce în Threadneedle street. Prin cealaltă parte, după ce a deservit scara cea mare, se termină cu o uşă dublă, cu geamuri, care ascunde privirilor dinafară intrarea pivniţelor şi scara de serviciu aflată în faţa uşei acesteia.

Aşa arată locul unde s-au desfăşurat principalele peripeţii ale dramei.

În momentul când ea începe, adică exact la ora cinci fără douăzeci de minute, cei cinci funcţionari ai agenţiei se îndeletniceau cu treburile lor obişnuite. Doi dintre ei sunt adânciţi în scripte. Ceilalţi trei răspund la trei clienţi, cu coatele rezemate pe contoar. Cât despre casier, el face, sub protecţia grilajului, socoteala banilor care, în ziua aceasta de lichidare, ating impozanta sumă de şaptezeci şi două de mii şaptezeci şi nouă livre, doi şilingi şi patru pence, adică un milion opt sute şaisprezece mii trei sute nouăzeci şi trei de franci şi optzeci de centime.

După cum s-a spus, orologiul agenţiei arată ora cinci fără douăzeci de minute. Peste douăzeci de minute, deci, agenţia se va închide; oblonul de fier va fi coborât; apoi, ceva mai târziu, funcţionarii se vor împrăştia, ziua lor de lucru fiind încheiată. Dinafară, prin geamurile vitrinei întunecată de amurgul acestei ultime zile de noiembrie, pătrund vuietul înăbuşit al trăsurilor şi zarva mulţimii.

Exact în clipa aceasta se deschise uşa şi intră un bărbat. După ce aruncă o privire rapidă în birou, noul venit se întoarse pe jumătate şi făcu spre afară, fără doar şi poate spre cineva rămas pe trotuar, un gest cu mâna dreaptă, ridicând degetul mare, arătătorul şi mijlociul în aşa fel, încât să indice limpede numărul 3. Chiar dacă le-ar fi atras atenţia, funcţionarii tot n-ar fi putut vedea gestul acesta pe care îl ascundea uşa întredeschisă, iar dacă l-ar fi văzut, fireşte că nu s-ar fi gândit să facă vreo legătură între numărul persoanelor rezemate atunci de contoar şi cel al degetelor arătate ca un semnal.

După ce dădu semnalul, dacă semnal era, bărbatul deschise larg uşa, apoi intră în birou, închise uşa şi merse să se aşeze la rând după unul din clienţii veniţi înainte, arătându-şi astfel intenţia de a aştepta până când clientul acela va termina şi va pleca, pentru a spune apoi ce doreşte.

Unul din cei doi funcţionari liberi se ridică şi, îndreptându-se spre el, îl întrebă:

— Doriţi ceva, domnule?

— Mulţumesc, am să aştept – răspunse noul venit, însoţindu-şi răspunsul cu un gest destinat să arate că voia să aibă de-a face numai cu funcţionarul lângă care se oprise.

Cel care avusese politeţea să-l întrebe se aşeză iar la loc, fără să mai insiste, şi-şi văzu de treburi, cu conştiinţa împăcată după intervenţia lui plină de zel şi, de fapt, mulţumit că primise un răspuns negativ. Noul venit aşteptă deci, fără ca nimeni să-i mai dea atenţie.

Ciudăţenia înfăţişării lui ar fi îndreptăţit, totuşi, o examinare mai atentă. Noul venit era un vlăjgan înalt care, judecând după umerii lui spătoşi, trebuia să aibă o forţă puţin obişnuită. O minunată barbă blondă îi încadra faţa arsă de soare. Iar situaţia socială nu i se putea ghici după îmbrăcăminte, căci un pardesiu lung, de mătase brută, îl acoperea până la călcâie.

Când clientul în spatele căruia se aşezase îşi termină treburile, omul cu pardesiu îi luă locul şi-i vorbi, la rândul său, funcţionarului de la Central Bank despre operaţiile pe care dorea să le facă. În acest timp, clientul pe care îl înlocuise deschise uşa ce da afară şi ieşi din agenţie.

Uşa aceasta se redeschise imediat, lăsând să intre un al doilea personaj, la fel de ciudat ca şi primul, a cărui copie părea oarecum că este. Aceeaşi statură, aceiaşi umeri laţi, aceeaşi barbă blondă în jurul unei feţe vizibil arsă de soare, acelaşi pardesiu din mătase brută pus peste hainele celui ce-l purta.

Cu acest al doilea personaj, lucrurile se petrecură exact cum se petrecuseră cu copia sa. Ca şi el, noul venit aşteaptă răbdător în spatele unuia din cei doi clienţi rezemaţi încă de contoar, apoi, când îi veni rândul, începu să discute cu funcţionarul rămas liber, pe când clientul ieşea în stradă.

Ca şi mai adineauri, uşa se redeschise imediat, un al treilea individ îşi făcu apariţia şi merse de se aşeză în spatele ultimului rămas dintre cei trei clienţi iniţiali. De statură mijlocie, lat în spete şi îndesat, cu faţa arămie şi întunecată de o barbă neagră, cu hainele acoperite de un lung pardesiu gri, noul venit avea totodată şi deosebiri şi asemănări cu cei doi care, înaintea lui, făcuseră aceeaşi manevră ca şi el.

În sfârşit, când ultimul dintre cei trei clienţi aflaţi de la bun început în agenţie îşi termină treburile şi cedă locul, uşa se redeschise imediat şi făcu loc la doi bărbaţi care intrară amândoi odată. Noii veniţi, dintre care unul părea înzestrat cu o putere herculeană, erau îmbrăcaţi şi unul şi altul cu nişte lungi paltoane-sac, numite de obicei ulstere, şi pe care asprimea vremii nu le justifica încă; şi ei, ca şi ceilalţi trei, aveau feţele destul de bronzate, împodobite cu câte o barbă bogată.

Cei doi îşi făcură intrarea într-un mod ciudat: cel mai înalt intră primul şi se opri imediat în aşa fel, încât să-şi acopere tovarăşul care, în acest timp, prefăcându-se că şi-a agăţat pardesiul, supunea broasca uşii la o misterioasă operaţie. De altfel, oprirea lui nu dură decât o secundă. Uşa fu repede închisă. Dar, în clipa aceea, dacă mai exista clanţa din interior, ceea ce făcea posibilă ieşirea, clanţa exterioară dispăruse. Dinafară, deci, nimeni nu mai putea să intre în birou. Iar ca să bată în geam ca să i se deschidă nu s-ar fi gândit nimeni, căci un aviz lipit pe uşă, fără ştirea celor interesaţi, anunţa publicul că agenţia era irevocabil închisă pentru ziua aceea.

Funcţionarii habar n-aveau că fuseseră astfel izolaţi de restul lumii. De altfel, chiar dacă ar fi ştiut, ei n-ar fi făcut decât să râdă, căci cum s-ar fi putut nelinişti în plin oraş, la ora cea mai activă a zilei, când ajungea până la ei ecoul vieţii intense din stradă de care nu-i despărţea decât o foaie subţire de sticlă?

Ultimii doi funcţionari porniră amabili să-i întâmpine pe noii sosiţi, căci constataseră că orologiul arăta aproape cinci. Vizita clienţilor acestora veniţi la vreme nepotrivită şi pe care, în mai puţin de cinci minute, aveau să aibă dreptul de a-i pofti afară, nu putea deci să dureze mult. Unul din clienţii întârziaţi acceptă serviciile oferite, pe când celălalt, cel înalt, le refuză şi ceru să vorbească cu directorul.

— Mă duc să văd dacă e aici – îi răspunse funcţionarul şi dispăru prin uşa din fundul părţii biroului, interzisă publicului; dar se reîntoarse imediat.

— Sunteţi bun să intraţi… propuse el, ridicând placa mobilă de la capătul contoarului.

Omul cu ulster acceptă invitaţia şi pătrunse în cabinetul directorului, pe când funcţionarul, după ce închise uşa în urma sa, se întoarse la treburile lui.

Ce s-a petrecut între şeful agenţiei şi vizitatorul său? Funcţionarii au declarat mai apoi că nu ştiau, că nici nu se întrebaseră măcar, şi spusele lor trebuiesc socotite exacte. Ancheta s-a redus ulterior doar la ipoteze în privinţa aceasta, şi nici în prezent nu se ştie nimic despre scena desfăşurată în dosul uşii închise.

Un lucru e sigur însă: nu trecură nici două minute când uşa aceasta se redeschise şi omul cu ulster reapăru în prag.

Într-un mod cu totul impersonal, şi fără să se adreseze special nici unuia dintre funcţionari, el spuse cu un ton perfect calm:

— Vă rog… Domnul director vrea să-i spună ceva casierului.

— Bine, domnule – îi răspunse funcţionarul rămas fără client şi, întorcându-se, strigă: Store!

— Mr. Barclay?

— Te cheamă şeful.

— Imediat – răspunse casierul.

Cu punctualitatea inerentă oamenilor de profesiunea lui, casierul luă servieta şi cei trei saci, conţinând, în bilete şi numerar, încasările zilei, şi le aruncă într-o casă de fier larg deschisă, a cărei uşă grea bufni surd închizându-se; apoi, după ce lăsă geamul ghişeului, ieşi din cabina zăbrelită, pe care o încuie cu grijă în urma lui, şi se îndreptă spre biroul şefului, în faţa căruia îl aştepta străinul. Acesta îi făcu loc şi intră imediat după el.

Pătrunzând în birou, Store avu surpriza să constate că cel ce se pretindea că îl chemase nu se afla acolo şi că încăperea era goală. Dar nu avu timp să lămurească misterul acesta. Atacat pe la spate, cu gâtlejul prins în cleştele unor mâini de oţel, casierul încercă zadarnic să se zbată, să strige… Mâinile ucigaşe îşi accentuară strânsoarea până când, nemaiputând respira, Store se prăbuşi leşinat pe covor.

Nici un zgomot nu trădase lupta aceasta sălbatică. În sala cea mare, funcţionarii îşi continuau liniştiţi lucrul, patru dintre ei formând tot atâtea grupuri cu clienţii de care erau despărţiţi de contoar, iar al cincilea fiind absorbit în calculele legate de serviciul său.

Omul cu ulster îşi îngădui răgazul de a-şi şterge fruntea pe care, ici-colo, se iviseră broboane de sudoare, apoi se aplecă peste victimă. În doi timpi şi trei mişcări, casierul fu legat şi i se vârî un căluş în gură.

Când termină treaba aceasta, omul cu ulster deschise uşa şi aruncă o privire în sala cea mare. Satisfăcut de cele văzute, el tuşi uşor, vrând parcă să atragă atenţia celor patru clienţi ciudaţi care încă mai zăboveau acolo; apoi, când izbuti s-o facă, deschise larg, dintr-o smucitură, uşa care îl ascundea.

Acesta fu semnalul – fără doar şi poate convenit dinainte – al unei scene literalmente fantastică. Pe când omul cu ulster străbătea dintr-un salt toată sala şi cădea ca un fulger peste calculatorul singuratic, sugrumându-l fără milă, ceilalţi patru funcţionari sufereau o soartă asemănătoare cu a colegului lor.

Clientul cel mai apropiat de capătul contoarului se năpusti prin golul plăcii mobile aflată acolo şi-l doborî la pământ, apucându-l din spate, pe funcţionarul aflat în faţa lui. Doi dintre ceilalţi trei clienţi îşi întinseră braţele peste contoar şi le încolăciră pe după gâturile funcţionarilor respectivi, izbindu-i fără milă cu capetele de contoarul de stejar. Ultimul dintre ei, cel mai mărunt de statură, neputând să-şi înhaţe victima de care îl despărţea o distanţă prea mare sări pe deasupra contoarulni şi-şi apucă de gât adversarul cu o violenţă pe care elanul i-o înzecea.

Nici un strigăt nu fusese scos. Drama nu durase nici măcar treizeci de secunde.

Când cele patru victime îşi pierdură cunoştinţa, sugrumătorii continuară până la capăt scoaterea lor definitivă din luptă. Planul fusese minuţios studiat. Totul se desfăşură fără greş, fără urmă de şovăire. Din toate buzunarele ieşiră la iveală în aceeaşi secundă accesoriile necesare. Ca la un semn, chiar dacă victimele ar fi putut muri asfixiate, atacatorii le îndopară gurile cu vată, legându-le pe deasupra. Ca la un semn mâinile victimelor fură duse la spate şi legate, picioarele prinse strâns, corpurile înţepenite în multipla strânsoare a unei sârme subţiri de oţel.

Toţi îşi terminară munca în aceeaşi clipă. Apoi, ca dintr-o singură mişcare, cei cinci atacatori se ridicară.

— Oblonul! comandă cel ce vruse să-l vadă pe directorul agenţiei şi care părea să le fie şef.

Trei dintre bandiţi se grăbiră să pună în mişcare manivelele oblonului. Plăcile de tablă începură să coboare înăbuşind treptat zgomotul de afară.

Operaţia era pe jumătate gata când soneria telefonului răsună brusc.

— Stop! făcu şeful bandei.

Cum oblonul îşi oprise coborârea, el se apropie de aparat, ridică receptorul şi începu convorbirea de mai jos, din care numai jumătate putea fi auzită de cei patru sugrumători ramaşi acum inactivi.

— Alo!

— Ascult.

— Dumneata eşti, Buxton?

— Da.

— Ciudat! Nu-ţi recunoşteam glasul.

— E un vâjâit pe fir.

— Nu e de la noi.

— E de aici… Nici eu nu vă recunosc glasul.

— Mr. Lasone.

— A, foarte bine! … Foarte bine! … Acum vă recunosc.

— Spune, Buxton, trăsura a trecut?

— Încă nu – răspunse banditul, după o uşoară ezitare.

— Când vine, spune-i să se întoarcă la Agenţia S. Mi s-a telefonat chiar acum că s-a primit un vărsământ important după închidere şi după depunerea fondurilor.

— E o sumă mare?

— Destul de mare. Vreo douăzeci de mii de livre.

— Drace!

— Ai să-mi faci serviciul acesta? Pot conta pe dumneata?

— Contaţi pe mine.

— Bună seara, Buxton.

— Bună seara.

Străinul puse receptorul în furcă şi, timp de o clipă, rămase pe gânduri. Apoi se hotărî brusc şi, chemându-şi complicii în jurul lui, le spuse cu glas şoptit:

— Să dăm zor, băieţi! Şi începu să se dezbrace, grăbit. Haide! Daţi-mi ţoalele ăstuia!

Cu degetul, îl arătă pe Store care zăcea tot leşinat.

Cât ai clipi, Store fu despuiat de hainele pe care agresorul le îmbrăcă, deşi erau cam mici pentru talia lui. Găsind într-unul din buzunare cheia casieriei, el deschise cabina, apoi casa de bani, din care scoase sacii cu monede, servieta cu bancnote şi teancurile de titluri.

Abia terminase, când se auzi o trăsură oprindu-se la marginea trotuarului. Câteva clipe mai târziu cineva bătu în geamurile uşii pe jumătate acoperită de oblon.

— Atenţie! spuse repede şeful bandei de sugrumători, însoţindu-şi cuvintele cu gesturi expresive. Jos pardesiurile! Rămâneţi în haine, treceţi la locuri şi fiţi cu ochii în patru! Nu-l scăpaţi pe primul care o intra! … Şi fără zgomot! … După aia, încuiaţi uşa şi nu-mi deschideţi decât mie! …

Vorbind, el se apropiase de uşă ducând în braţe servieta şi câteva pachete cu titluri, pe când trei dintre complici se aşezau, la un semn al lui, în locul funcţionarilor împinşi cu picioarele sub contoar, iar al patrulea se posta lângă intrare. Şeful deschise uşa, cu mână sigură. Zarva străzii păru că sporeşte brusc.

Într-adevăr, o trăsură de livrare se oprise în faţa agenţiei, în întuneric, i se vedeau lucind felinarele. Birjarul, rămas pe capră, vorbea cu un om care stătea în picioare la marginea trotuarului. Omul acesta, un încasator de la Central Bank, era cel ce bătuse în uşă cu câteva clipe mai înainte.

Fără grabă, evitând trecătorii al căror torent se scurgea neîntrerupt, îndrăzneţul bandit străbătu trotuarul şi se apropie de trăsură.

— Salut! spuse el.

— Salut! răspunseră ceilalţi doi.

Privindu-l pe cel ce le vorbise, birjarul păru mirat:

— Ia te uită! … Nu-i Store! făcu el.

— Azi are zi liberă. Eu îi ţin locul – explică pseudocasierul. Apoi, adresându-se încasatorului aflat în picioare lângă el: Ei! … Ne dai o mână de ajutor, prietene?

— La ce?

— La sacii noştri. Azi s-au primit o grămadă de bani. Sunt grei.

— Vezi că eu… spuse încasatorul, şovăind – eu n-am voie să părăsesc trăsura.

— Ei! Pentru un minut! … De altfel, te înlocuiesc eu. Unul din funcţionari o să te ajute până când las aici servieta şi titlurile.

Încasatorul se depărtă fără să mai stăruie şi trecu pragul uşii care se închise în urma lui.

— Acum să ne vedem de treburile noastre, prietene – îi spunea în acest timp birjarului înlocuitorul lui Store. Deschide trăsura.

— Haide! se învoi birjarul.

Lada trăsurii nu avea nici o deschidere în spate sau pe laturi, ci doar o uşiţă cu două canaturi de tablă, instalată în dosul caprei birjarului. În felul acesta, riscul furtului era redus la minimum.

Ca să pătrunzi în trăsură, trebuia deci neapărat să răstorni capra, din care o jumătate fusese făcută să se mişte în acest scop. Dar, cum nu era vorba decât de vârât câteva pachete într-unul din sertarele de pe laturile trăsurii, birjarul socoti că n-are rost să mai facă munca aceasta şi se mulţumi doar să împingă canaturile uşiţei.

— Dă servieta – spuse el.

Înainte de a primi servieta cerută, birjarul, pe jumătate culcat peste capră, dispăru până la brâu în interiorul trăsurii, ţinându-şi echilibrul cu picioarele rămase afară. În poziţia aceasta, el nu-şi putu vedea aşa-zisul coleg urcându-se pe scăriţă, apoi de acolo pe capră, şi aşezându-se în aşa fel, încât să-l separe de hăţuri. Ca şi cum ar fi fost curios să vadă ce conţinea trăsura, falsul casier îşi vârî şi el, pe deasupra birjarului, partea de sus a corpului, iar braţul lui izbi deodată cu putere în întuneric.

Dacă vreunul din numeroşii trecători care circulau ar fi avut ideea să privească mai de aproape, în momentul acela, ar fi văzut picioarele birjarului înţepenindu-se la fel de brusc pe cât de ciudat, apoi recăzând inerte pe scândura caprei, pe când partea de sus a corpului i se apleca, moale, de cealaltă parte.

Cât ai clipi, atacatorul prinse atunci de brâu trupul neînsufleţit, şi-l împinse în mijlocul sacilor şi pachetelor depuse în trăsură.

Seria aceasta de mişcări, executate cu o precizie şi o îndrăzneală uimitoare, nu ceruseră decât câteva clipe. Trecătorii continuau să circule paşnici, fără să bănuiască faptele anormale petrecute la câţiva paşi de ei, în plină mulţime.

Atacatorul se aplecă şi mai mult spre lada trăsurii, în aşa fel încât să nu-l orbească luminile străzii, şi privi înăuntru. Pe podeaua trăsurii, în mijlocul unei băltoace de sânge care creştea văzând cu ochii, zăcea birjarul, cu un cuţit înfipt la baza craniului, în ghemotocul acela al măduvei care a primit felurite nume ca bulb, cerebel, nod vital. Victima nu mai mişca. Moartea îi fusese fulgerătoare.

Temându-se ca nu cumva sângele să străbată prin podea şi să curgă afară, ucigaşul trecu peste capră, intră cu totul în trăsură şi dezbrăcă mortul de haina lui groasă, pe care o folosi ca să-i tamponeze cumplita rană. Apoi, după ce scoase cuţitul şi-l şterse cu grijă, aşa cum îşi şterse şi mâinile înroşite, închise uşile de tablă, sigur că sângele, dacă mai continua să curgă, avea să fie absorbit de haină ca de un burete.

După ce luă măsura aceasta de prevedere, el coborî din trăsură, traversă trotuarul şi bătu într-un anumit fel la uşa agenţiei care se deschise imediat, apoi se reînchise.

— Ce-aţi făcut cu omul? întrebă, el, intrând. I se arătă contoarul.

— E lângă ceilalţi. Legat burduf.

— Bun! … Hainele lui! … Repede!

Pe când bandiţii se grăbeau să i se supună, el se dezbrăcă de hainele casierului Store şi le îmbrăcă pe ale încasatorului.

— Doi dintre voi rămân aici – porunci el, pe când înfăptuia transformarea aceasta. Ceilalţi vin cu mine, să mutăm, rabla”.

Fără să mai aştepte răspuns, şeful sugrumătorilor deschise uşa, ieşi urmat de doi complici, se urcă pe capră şi se vârî apoi în interiorul trăsurii, pe care începu s-o jefuiască.

El dădu pachetele, unul după altul, complicilor săi, care le transportară în agenţie. Uşa agenţiei, rămasă larg deschisă, descria un pătrat luminos pe trotuar. Trecătorii, ieşiţi din întunericul relativ al străzii ca să reintre imediat în el, traversau zona aceasta mai luminoasă, fără să-i dea atenţie. Nimic nu i-ar fi împiedicat să intre. Dar o asemenea idee nu-i venea nimănui, şi mulţimea se scurgea, indiferentă la o manevră care n-o privea şi pe care n-avea nici un motiv să o suspecteze.

În cinci minute, trăsura fu golită. Apoi, în sala agenţiei, cu uşa încuiată, se începu trierea. Valorile, acţiunile sau obligaţiile fură puse deoparte; numerarul, de altă parte. Primele, aruncate fără milă, începură să acopere podeaua, Biletele de bancă fură împărţite în cinci părţi, şi fiecare luă câte una căptuşindu-şi pieptul cu ea.

— Şi sacii? … întrebă unul din bandiţi.

— Umpleţi-vă buzunarele – răspunse şeful. Ce rămâne, căraţi în trăsură. Am eu grijă de ei.

Ceilalţi se şi porniră pe treabă.

— O clipă! … spuse şeful. Să punem totul la punct, dinainte. După ce plec, voi vă întoarceţi aici şi terminaţi de lăsat oblonul. Apoi – explică el, arătând culoarul din fundul încăperii – ieşiţi pe acolo. Ultimul care iese încuie de două ori şi aruncă cheia în canal. La capăt, e vestibulul; clădirea, o cunoaşteţi voi.

Cu degetul, el arătă cabinetul directorului.

— Nu-l uitaţi pe cetăţeanul de colo. Ştiţi ce ne-am înţeles…

— Da, da – îi răspunseră ceilalţi. Fii fără grijă! Tocmai când dădea să plece, şeful se mai opri o dată.

— Drace! … Uitasem principalul… Trebuie să fie pe aici o listă a celorlalte agenţii.

I se arătă, în interiorul vitrinei, un afiş galben, cu adresele agenţiilor. Şeful o parcurse cu privirea.

— Pardesiurile – spuse el, când descoperi adresa Agenţiei S – aruncaţi-le într-un colţ. N-au decât să le găsească. Principalul e să nu fie văzute pe noi. Ne întâlnim la locul ştiut… Şi-acum, la drum!

Surplusul de saci cu monede de aur şi argint fu transportat în trăsură.

— Gata? întrebă unul din cei ce cărau.

Şeful cugetă o clipă, apoi, deodată, îşi aminti ceva:

— Drace, încă nu! Era să-mi uit ţoalele! …

Banditul care întrebase porni în goană, se reîntoarse imediat aducând hainele schimbate la început cu ale casierului Store şi le făcu vânt în lada trăsurii.

— Acum e gata? întrebă el iar.

— Da. Să nu zăboviţi! i se răspunse.

Banditul dispăru în agenţie. Oblonul de fier fu complet coborât.

În acest timp, birjarul improvizat apuca hăţurile şi trezea caii cu o lovitură de bici. Trăsura se clinti, urcă pe Old Broad street, coti în Throgmorton street, ţinu pe Lothburg street, apoi pe Greesham street, coti din nou pe Aldergate street şi se opri, în sfârşit, în faţa Agenţiei S, aflată la numărul 29 pe această din urmă stradă.

Falsul birjar intră acolo cu îndrăzneală şi se îndreptă spre casă.

— Se pare că aveţi să-mi daţi un plic – spuse el. Casierul ridică ochii spre cel ce-i vorbise.

— Ia te uită! exclamă el. Nu-i Baudruc!

— Nu, pe legea mea! recunoscu încasatorul, râzând prosteşte.

— Nu înţeleg cum poate sediul sa trimită, aşa, nişte oameni pe care nu-i cunoşti! bombăni casierul, cu un aer nemulţumit.

— Păi, fiindcă eu nu fac de obicei cartierul ăsta. La Agenţia B mi s-a spus să trec pe-aici, după un telefon primit de la sediu. Se pare că aţi avut un vărsământ important, după închidere.

Falsul încasator găsise pe loc răspunsul acesta plauzibil, lista agenţiilor lui Central Bank fiindu-i încă proaspătă în minte.

— Da… recunoscu casierul, bănuitor – totuşi nu-i bine că nu te cunosc.

— Şi ce te supără asta? făcu celălalt, mirat.

— Păi sunt atâţia hoţi! … Dar, de fapt, există o cale ca să aranjăm lucrurile. Ai însărcinarea la dumneata, nu-i aşa?

Dacă ceva l-ar fi putut tulbura pe bandit, apoi tocmai o asemenea întrebare ar fi avut darul s-o facă. Cum să-şi aibă „însărcinarea”? El nici nu înţelegea măcar ce vrea să însemne cuvântul acesta. Şi totuşi, nu se tulbură. Când rişti asemenea aventuri, trebuie să ai calităţi speciale şi, mai presus de orice, un sânge rece desăvârşit. Calitatea aceasta falsul încasator de la Central Bank o avea din plin. Dacă se emoţiona auzind întrebarea pusă pe neaşteptate, el nu lăsă să se vadă asta şi răspunse cu un ton cât se poate de firesc:

— Ei, na, se înţelege!

Judecase simplu că, din moment ce se socotea că o are, „însărcinarea” trebuia neapărat să fie ceva pe care slujbaşii de la Central Bank obişnuiau să o poarte totdeauna la ei. Scotocind prin haina groasă a încasatorului drept care se dădea, avea să găsească, fără doar şi poate, faimoasa „însărcinare”.

— O să văd – adăugă el calm, aşezându-se pe o bancă şi începând să-şi golească buzunarele.

De acolo, scoase nenumărate hârţoage, scrisori, note de serviciu, sau altele, toate foarte zdrenţuite şi mototolite, cum sunt cele pe care le porţi multă vreme la tine. Simulând stângăcia muncitorilor, când degetele lor puternice, mai îndemânatice la lucrări grele, sunt puse în situaţia de a umbla, cu acte, el despături hârtiile una după alta.

A treia hârtie descoperi că e un document tipărit, cu rânduri albe completate de mână, potrivit căruia numitul Baudruc era însărcinat de Central Bank să facă încasări. Era ceea ce căuta, vădit lucru, şi totuşi, încurcătura rămăsese aceeaşi. Numele scris pe document constituia poate, într-adevăr, cel mai mare pericol, Baudruc fiindu-i binecunoscut casierului de la Agenţia S, care se mirase că nu venise acesta.

Fără să-şi piardă sângele rece, îndrăzneţul bandit îşi ticlui pe loc mijlocul de salvare. Profitând de un moment de neatenţie a casierului, el rupse în două hârtia oficială, iar jumătatea de sus, cea care cuprindea numele acuzator, se amestecă, în mâna lui stângă, printre hârtiile cercetate, iar jumătatea de jos o păstră în mâna dreaptă.

— Ghinion! … făcu el cu tonul unui om supărat, imediat ce-şi sfârşi cu bine operaţia. Am însărcinarea, dar numai pe jumătate…

— Pe jumătate? … repetă casierul.

— Da. Era veche şi se mototolise rău de tot ţinând-o în buzunar. S-o fi rupt în două, şi eu, ca un prost, am lăsat jumătate acasă.

— Hm! … făcu casierul, nemulţumit.

Încasatorul păru jignit.

— La urma urmei, ajunge – făcu el ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă. Mi s-a spus să vin să iau gologanii; am venit. Nu vreţi să mi-i daţi? Ţineţi-i sănătos. O să vă lămuriţi cu sediul. Mie, puţin îmi pasă.

Nepăsarea arătată de el izbuti să convingă mai mult decât cele mai bune argumente, şi mai ales fraza ameninţătoare, aruncată ca o săgeată, pe când dădea să plece. Să nu se ivească vreo încurcătură! Iată veşnicul ţel al tuturor slujbaşilor de pe pământ.

— Ia stai! exclamă casierul, chemându-l înapoi. Arată-mi însărcinarea dumitale

— Uite-o! răspunse încasatorul, dându-i jumătatea hârtiei pe care nu se afla nici un nume.

— Are semnătura şefului – constată casierul cu satisfacţie.

Apoi se hotărî, în sfârşit:

— Iată banii – spuse el întinzând un pachet sigilat. Vrei să-mi semnezi chitanţa de primire?

Încasatorul, scriind un nume oarecare pe chitanţa prezentată, plecă cu un aer nemulţumit.

— Salut! … făcu el cu glas morocănos, ca omul supăratde bănuielile care fuseseră îndreptate împotriva lui.

Imediat ce se văzu afară, falsul încasator grăbi paşii spre trăsură, se urcă pe capră şi dispăru în întuneric.

Astfel fu săvârşit furtul acesta care făcu atâta vâlvă.

După cum se ştie, el a fost descoperit în aceeaşi noapte, cu siguranţă mai curând decât îşi închipuiseră făptaşii. Agenda fiind bine încuiată, funcţionarii fiind legaţi fedeleş, birjarul fiind ucis, bandiţii puteau pe bună dreptate să creadă că până a doua zi dimineaţa nimeni nu va observa nimic din cele petrecute. Abia atunci, omul de serviciu, venit pentru curăţenia zilnică, avea să dea neapărat alarma. Existau deci mari şanse ca întâmplarea să rămână secretă până la sosirea lui.

În realitate, lucrurile se petrecură cu totul altfel.

La ora cinci şi jumătate, mr. Lasone, controlorul agenţiilor, care telefonase spre ora cinci în legătură cu trecerea trăsurii de recoltare a banilor, neliniştit că n-o vedea sosind, telefona din nou la Agenţia D. Dar nu primi nici un răspuns, căci hoţii, care tocmai terminaseră împărţirea prăzii, scoseseră pur şi simplu receptorul din furcă, pentru a opri soneria a cărei insistenţă ar fi putut trezi atenţia vecinilor. Pentru moment controlorul nu mai stărui şi se mulţumi să dea vina pe funcţionarii de la telefoane.

Totuşi, cum timpul trecea şi trăsura numai apărea, el mai făcu o încercare. Rămânând şi aceasta la fel de zadarnică, iar biroul telefoanelor afirmând că Agenţia DK nu răspunde, controlorul trimise un om de serviciu de la sediu să vadă de ce amuţise astfel. Omul de serviciu se întoarse înainte de şase şi jumătate. De la el se află că agenţia era închisă şi părea pustie.

Foarte mirat că mr. Buxton îşi terminase atât de devreme operaţiile într-o zi de sfârşit de lună, când personalul e nevoit uneori să lucreze până la ora nouă, controlorul nu putu decât să aştepte cu nerăbdare din ce în ce mai mare trăsura cu bani.

El tot mai aştepta încă la şapte şi un sfert, când o veste gravă îi fu anunţată. Trăsura fusese găsită în dosul Flyde-Park-ului, pe o stradă puţin frecventată din Kensington, Flolland street, de către un funcţionar de la sediul central care, terminându-şi orele de muncă, se îndrepta spre casă. Acesta, intrigat de staţionarea la o oră atât de târzie a unei trăsuri de la Central Bank în strada aceea relativ întunecoasă şi pustie, se urcase pe capră, împinsese uşiţele de tablă neîncuiate şi, la lumina unui chibrit, descoperise corpul birjarului. Atunci funcţionarul se întorsese în goană la sediul central ca să dea alarma.

Imediat, telefonul zbârnâi în toate direcţiile. Înainte de opt, un grup de poliţişti înconjură trăsura părăsită, pe când mulţimea se înghesuia în faţa Agenţiei DK, unde un alt grup de poliţişti puseseră un lăcătuş special să deschidă uşile.

Cititorul ştie ce aveau să găsească înăuntru.

Ancheta începu imediat. Din fericire, niciunul din funcţionarii agenţiei nu era mort, deşi, la drept vorbind, nici nu mai aveau mult ca să fie. Aproape sufocaţi de căluşe, cu gura umplută de vată şi de cârpele vârâte cu violenţă, bieţii oameni zăceau leşinaţi când le sosi ajutor, şi fără doar şi poate că ar fi trecut pe lumea cealaltă dacă ar fi rămas aşa până dimineaţa.

După o oră de îngrijiri, când îşi reveniră, funcţionarii nu fură în stare să dea decât nişte vagi informaţii. Cinci oameni cu bărbi, unii îmbrăcaţi în pardesiuri lungi, alţii în pardesiuri de călătorie numite în mod obişnuit ulstere, îi atacaseră şi-i doborâseră. Mai mult de atât nu ştiau.

Sinceritatea lor nu putea fi pusă la îndoială. Într-adevăr, încă de la începutul anchetei fuseseră găsite cele cinci pardesiuri, puse la vedere, ca şi cum răufăcătorii ar fi ţinut cu tot dinadinsul să lase o urmă a trecerii lor. În plus, veşmintele acestea, examinate atent de cei mai fini copoi ai Scotland Yard-ului, nu dădură nici un fel de indicii despre cei care le lepădaseră. Croite din material obişnuit, ele nu purtau nici marca vreunui croitor, nici marca vreunui magazin, fapt care explica de ce fuseseră lăsate la locul crimei.

Din toate acestea nu reieşea mare lucru, şi totuşi, magistratul anchetator trebui să renunţe să afle mai mult. Zadarnic îi suci şi-i răsuci el pe martori. Toţi o ţinură una şi bună, şi fu imposibil să se mai scoată ceva de la ei.

Ultimul martor audiat fu portarul imobilului. Oblonul fiind coborât, răufăcătorii fuseseră nevoiţi să iasă prin vestibulul comun întregii case. Portarul trebuise deci să-i vadă.

Acesta nu putu decât să-şi mărturisească ignoranţa. Apartamentele pe care le avea în grijă erau prea numeroase pentru a le putea supraveghea cu eficacitate reală. În ziua aceea, portarul nu observase nimic anormal. Dacă hoţii trecuseră prin faţa lui, aşa cum pe bună dreptate se presupunea, el îi luase drept funcţionari ai agenţiei.

Înghesuit cu întrebările, poftit să-şi scotocească memoria el pomeni numele a patru locatari care trecuseră prin vestibul cam la ora crimei, sau la câtva timp după aceea. Verificarea, făcută imediat, stabili că aceşti patru locatari, de o cinste neîndoielnică, se întorseseră acasă pur şi simplu ca să cineze.

Portarul pomeni apoi despre un om de la un depozit de cărbuni venit cu un sac voluminos, pe la ora şapte şi jumătate, puţin înainte de sosirea poliţiei; portarul îl remarcase numai pentru motivul că de obicei cărbunii nu erau aduşi la o asemenea oră. Omul cu cărbunii întrebase de un locatar de la etajul cinci, şi încă atât de stăruitor, încât portarul încuviinţase predarea cărbunilor şi-i arătase scara de serviciu.

Omul cu cărbunii se urcase deci, dar se coborâse, după un sfert de oră, tot cu sacul la spinare. Întrebat de portar, el spusese că a greşit adresa. Şi, gâfâind pe când vorbea, ca unul ce urcase cinci etaje cu o povară grea în spinare, omul ieşise în stradă, apoi, punându-şi sacul într-un cărucior aflat la marginea trotuarului, plecase agale.

— Ştii de la ce depozit era? întrebă magistratul-anchetator.

Portarul răspunse că nu ştia.

Lăsând punctul acesta pentru o verificare ulterioară, magistratul îl interogă pe locatarul de la etajul cinci. Şi i se confirmă că un om, care spunea că are de predat o comandă de cărbuni, sunase, într-adevăr, la uşa de serviciu, pe la şapte şi jumătate. Servitoarea îi deschisese şi-i spusese că se înşală, iar omul plecase fără să mai stăruie. Există, totuşi, o diferenţă între diversele depoziţii legate de acest incident, servitoarea de la etajul cinci susţinând, contrar spuselor portarului, că omul nu avea cu el nici un sac.

— L-o fi lăsat jos, ca să urce – explică magistratul. Totuşi, se văzu că explicaţia nu era suficienta, cinci se descoperi, în coridorul comun al beciurilor, o cantitate de antracit, cam un sac, despre care portarul susţinea că nu se aflase acolo cu câteva ore mai înainte. Vădit lucru, misteriosul cărbunar golise în locul acela sacul pe care îl căra. Dar ce luase în schimb, căci portarul susţinea cu toată tăria că la plecare sacul nu părea nici mai gol, nici mai uşor decât la sosire?

— Până una, alta, să nu ne mai ocupăm de asta – hotărî magistratul, renunţând la rezolvarea unei probleme de nerezolvat. O să lămurim mâine totul.

Pentru moment, avea de urmărit o pistă pe care o socotea mai serioasă, şi ţinea să nu se depărteze de ea.

Într-adevăr, nu tot personalul agenţiei fusese regăsit. Personajul cel mai important – directorul – era lipsă la apel, Mr. Lewis Robert Buxton dispăruse.

În privinţa aceasta, funcţionarii nu fură în stare să dea nici o lămurire. Tot ce ştiau era că, puţin înainte de ora cinci, un client, introdus la director, îl chemase după câteva minute pe Store, că Store se dusese în cabinetul directorului şi că nu mai ieşise de acolo. Câteva clipe după chemarea lui Store urmase atacul. Cât despre mr. Buxton, nimeni nu-l mai revăzuse.

O concluzie se impunea de la sine. Dacă era neîndoielnic că agenţia fusese luată cu asalt de cinci bandiţi, mai mult sau mai puţin deghizaţi sau machiaţi, la fel de neîndoielnic era şi faptul că bandiţii avuseseră un complice la locul crimei şi că complicele nu fusese altul decât şeful agenţiei.

De aceea, fără să se mai aştepte rezultatele unei anchete mai amănunţite, fu lansat imediat un mandat de aducere împotriva lui Lewis Robert Buxton, şeful Agenţiei DK a lui Central Bank, acuzat de furt şi complicitate la crimă. Şi iată de ce semnalmentele lui, binecunoscute, dacă ale complicilor erau necunoscute, fură trimise în toate direcţiile.

Cum vinovatul nu putuse încă părăsi Anglia, urma să fie prins fie în trecere spre un oraş din interior, fie în vreun port de îmbarcare, succes rapid cu care poliţia s-ar fi putut mândri pe drept cuvânt.

Cu perspectiva aceasta plăcută, magistratul şi detectivii se îndreptară spre locuinţele lor.

Dar în aceeaşi noapte, la ora două, cinci bărbaţi, unii dintre ei complet raşi, ceilalţi cu câte o mustaţă groasă pe feţele arse de soare, coborau la Southampton din expresul de Londra, unu câte unu, aşa cum se şi urcaseră. După ce luară în primire mai multe bagaje şi mai ales un cufăr mare şi foarte greu, se duseră cu trăsura în port, unde, la chei, aştepta un steamer cam de două mii de tone, al cărui coş revărsa un val de fum des.

La fluxul de la ora patru dimineaţa, adică în momentul când la Southampton totul dormea şi când crima din Old Broad street era încă necunoscută acolo, steamerul fu desprins de chei, ieşi din dană şi porni în larg.

Nimeni nu încercă să-i oprească plecarea. Şi, într-adevăr, de ce ar fi fost suspectat vasul acesta cinstit, încărcat legal cu mărfuri de toate soiurile, e drept, dar onorabile, cu destinaţia Kotonou, port din Dahomey?

Steamerul se depărta deci paşnic, cu mărfurile lui, cu cei cinci pasageri, cu bagajele lor şi cu cufărul cel mare, pe care unul dintre ei, cel mai înalt, îl adusese în cabina lui, pe când poliţia, întrerupându-şi ancheta, îşi căuta în somn o odihnă bine meritată.

Ancheta fu reluată a doua zi şi în zilele următoare, dar, după cum toată lumea ştie, n-avea să ducă la nici un rezultat. Trecură zile după zile, cei cinci răufăcători rămaseră necunoscuţi, iar Lewis Robert Buxton rămase de negăsit.

Nici o licărire nu veni să lumineze misterul de nepătruns. Nu se reuşi nici măcar să se afle la ce depozit lucra omul cu sacul de cărbuni, care atrăsese o clipă atenţia poliţiei. Nemaifiind nimic de făcut, afacerea fu clasată.

Urmarea povestirii acesteia va da, pentru prima dată, soluţia enigmei, întreagă şi completă. Cititorul rămâne să spună dacă se putea închipui alta, mai neaşteptată şi mai ciudată.