II.O CĂLĂTORIE DE STUDIU

Conakry, capitala Guineei franceze şi reşedinţa locotenentului-guvernator, e astăzi un oraş foarte plăcut, ale cărui străzi, inteligent trasate după planurile guvernatorului Ballay, se întretaie în unghi drept şi sunt, în genere, indicate printr-un simplu număr de ordine, după moda americană. Clădit pe Insula Tombo, Conakry e despărţit de continent, printr-un canal îngust, peste care trece un pod pe care circulă călăreţi, pietoni, vehicule şi trenul; capătul căii ferate se află lângă Niger, la Kouroussa. Conakry e localitatea cea mai salubră de pe litoral. De aceea reprezentanţii rasei albe sunt aici numeroşi, îndeosebi francezii şi englezii, aceştia din urmă grupaţi mai ales în cartierul mărginaş Newtown.

Dar, pe vremea când se petreceau evenimentele povestite de noi, oraşul Conakry nu atinsese încă gradul acesta de prosperitate şi nu era decât un târg ceva mai mare.

În ziua aceea de 27 noiembrie, oraşul se afla în sărbătoare. Răspunzând invitaţiei pe care guvernatorul, domnul Henry Valdonne, i-o făcuse prin afişe, populaţia se îndrepta spre mare, dispusă să facă o primire călduroasă, după cum era rugată, unor călători de seamă care aveau să debarce curând de pe Touat, un pachebot al Companiei Frayssinet.

Personajele, care stârneau astfel atâta zarvă în Conakry, erau într-adevăr importante. Şapte la număr, ele formau înaltul personal al Comisiei extraparlamentare însărcinată de Administraţia centrală să efectueze o călătorie de studiu în regiunea Sudanului cunoscută sub numele de „Bucla Nigerului”. Cinstit vorbind, preşedintele Consiliului, domnul Grandchamp, şi domnul Chazelle, ministrul coloniilor, nu se hotărâseră chiar de bună voie să alcătuiască misiunea aceasta şi să decreteze călătoria de studiu, ci fuseseră oarecum siliţi de presiunea Camerei şi de necesitatea de a pune capăt unui duel oratoric care ameninţa să devină scandal.

Cu câteva luni în urmă, în legătură cu o dezbatere relativă la regiunea africană pe care Misiunea extraparlamentară avea mandat s-o exploreze, Camera se împărţise în două fracţiuni, egale numeric, şi a căror luptă era condusă de doi lideri îndârjiţi.

Unul din lideri se numea Barsac; celălalt Baudrieres.

Primul, un bărbat grăsuliu, ba chiar cu un pic de burtică, purta în jurul feţei o barbă neagră şi stufoasă. Era un meridional din Provence, cu glas sonor şi înzestrat, dacă nu cu darul oratoriei, cel, puţin cu o oarecare uşurinţă de a se exprima. Altminteri, era un bărbat vesel şi simpatic.

Celălalt, reprezenta un departament din nord, şi, dacă ni se îngăduie expresia aceasta îndrăzneaţă, îl reprezenta în lungime. Uscat la trup şi la faţă, cu o mustaţă subţire, pe oală, care îi accentua buzele subţiri, colţuros şi dogmatic – el făcea parte din rasa oamenilor trişti. Pe cât îşi deschidea sufletul pentru toţi colegul său, pe atât trăia el de închis în sine, dezvăluindu-i-se cât mai puţin posibil, cu inima zăvorâtă ca lada cu bani a unui avar.

Deputaţi de multă vreme, amândoi se specializaseră în problemele coloniale, şi erau socotiţi de toţi drept autorizaţi în materie. Totuşi, trebuie spus, era, într-adevăr uimitor că studiile lor îndelungate îi duseseră la concluzii atât de opuse. Lucru sigur e că rareori cădeau amândoi de acord. Când Barsac trata o problemă oarecare, se putea paria că Baudrieres va cere cuvântul ca să spună exact contrariul, în aşa fel, încât discursurile lor anulându-se reciproc, Camera se vedea nevoită să voteze în sensul indicat de minister:

Dar, de data aceasta, Barsac şi Baudrieres nu voiseră să cedeze nici cât negru sub unghie, şi discuţia nu mai lua sfârşit. Ea începuse de la un proiect de lege depus de Barsac, proiect tinzând să creeze cinci locuri de deputaţi pentru Senegambia, Guineea de Sus şi partea Sudanului francez situată la vest de Niger, şi să acorde dreptul de a vota, şi chiar de a fi aleşi, oamenilor de culoare, fără deosebire de rasă. Imediat, aşa cum avea obiceiul, Baudrieres se ridicase cu putere împotriva tezei lui Barsac, şi cei doi adversari de neîmpăcat îşi aruncaseră în cap o încărcătură întreagă de argumente.

Unul, citând în sprijinul părerii sale cuvintele a numeroşi militari şi civili, care străbătuseră meleagurile acestea sau făcuseră comerţ pe acolo, îi înfăţişă pe negri drept nişte fiinţe ajunse la o treaptă de civilizaţie foarte înaintată. El adăugă că desfiinţarea sclaviei nu înseamnă mare lucru, dacă nu le dai populaţiilor cucerite aceleaşi drepturi ca şi cuceritorilor, şi rosti în legătură cu aceasta, într-o serie de peroraţii zgomotos aplaudate de Cameră, marile cuvinte: libertate, egalitate şi fraternitate.

Celălalt afirmă, dimpotrivă, că negrii se bălăceau încă în cea mai ruşinoasă barbarie şi că nu putea fi vorba de a-i consulta, după cum un copil bolnav nu poate fi consultat asupra leacului cel mai indicat pentru boala lui. El mai adaugă că, în orice caz, momentul nu era potrivit pentru o experienţă atât de periculoasă, şi că mai degrabă ar fi fost necesară o întărire a trupelor de ocupaţie, căci unele semne îngrijorătoare îndreptăţeau temerile unor apropiate tulburări în aceste regiuni. Baudriéres invocă tot atât de multe păreri militare şi civile ca şi adversarul său, încheie preconizând o nouă intervenţie armată şi declară cu patriotică energie că patrimoniul cucerit de sângele francez era sacru şi că trebuia să rămână de neatins. Şi el fu aplaudat frenetic.

Ministrul coloniilor se află în mare încurcătură. Nu ştia căruia dintre cei doi pasionaţi oratori să-i dea dreptate. Câte ceva era adevărat în amândouă tezele. Dacă era exact că populaţiile negre din bucla Nigerului şi Senegambia păreau că încep să se împace cu dominaţia franceză, că învăţământul făcuse progrese la triburile acestea odinioară atât de ignorante, şi că securitatea era pe cale de întărire, nu era mai puţin exact că actualmente situaţia tindea să se schimbe într-un sens nefavorabil. Fusese primită ştirea despre unele tulburări şi incursiuni de jaf; sate întregi, nu se ştia din ce motiv, fuseseră părăsite de locuitorii lor, şi, în sfârşit, trebuia ţinut seama, fără exagerare, totuşi, de zvonurile destul de misterioase şi de confuze care circulau prin junglă, în apropierea Nigerului, şi din care se putea înţelege în genere că o putere independentă era pe cale de a se forma într-un punct încă necunoscut al solului african.

Cum ambii oratori mai sus pomeniţi puteau, la rigoare, să găsească argumente favorabile cauzei lor în discursul ministrului, şi unul şi altul triumfară în aceeaşi măsură, iar discuţiile continuară până în clipa când un deputat, pierzându-şi răbdarea, strigă în mijlocul zarvei:

— Dacă nu ne putem înţelege, să mergem la faţa locului.

Domnul Chazelle răspunse că ţinuturile acestea fuseseră atât de des explorate, încât nu se impunea necesitatea de a le mai descoperi încă o dată, dar că el era gata, totuşi, să se supună vederilor Camerei, dacă aceasta socotea că o călătorie de studiu ar avea utilitate şi că va fi fericit să se asocieze, în acest caz, la o asemenea acţiune, punând expediţia sub conducerea aceluia dintre membri pe care Camera va binevoi să-l numească.

Propunerea a avut mult succes. Se votă pe loc, şi ministrul fu invitat să alcătuiască o misiune care să străbată ţinutul cuprins în bucla Nigerului şi să întocmească un raport pe baza căruia Camera să legifereze ulterior.

Dar acordul se realiză mai greu când fu vorba de numirea deputatului şef al misiunii. De două ori Barsac şi Baudrieres obţinură un număr de voturi matematic egal.

Trebuia, totuşi, să se ajungă la un rezultat.

— Ce Dumnezeu! Să fie numiţi amândoi! exclamă unul din glumeţii care nu lipsesc niciodată dintr-o adunare franceză.

Ideea fiind primită cu entuziasm de Camera care, fără îndoială, vedea în ea un mijloc de-a nu mai auzi timp de câteva luni vorbindu-se despre colonii, Barsac şi Baudrieres fură aleşi, urmând ca vârsta să decidă care din doi să aibă întâietate. După verificarea vârstei, privilegiul acesta îi reveni lui Barsac, născut cu trei zile înaintea adversarului său. Baudrieres trebui deci să se resemneze şi să nu-i fie decât adjunct, ceea ce îl mâhni de moarte.

La această primă formaţie a misiunii, guvernul mai adăugase apoi câteva persoane, mai puţin decorative, e drept, dar poate mai calificate, aşa că la sosirea în Conakry misiunea cuprindea în total şapte membri, inclusiv Barsac şi Baudrieres, primii numiţi.

Printre alţii, se remarca doctorul Châtonnay, un mare medic şi un medic înalt, căci era foarte savant şi îşi ridica la un metru optzeci faţa voioasă, încununată cu un păr creţ şi alb ca zăpada – deşi medicul n-avea încă cincizeci de ani – şi tăiată de o mustaţă stufoasă, de aceeaşi culoare.

Doctorul Châtonnay, un om excelent, sensibil şi vesel, râdea din te miri ce, cu un zgomot ca cel făcut de ţâşnirea unor aburi.

Se mai putea remarca apoi şi domnul Isidore Tassiti, membru corespondent al Societăţii de geografie, un om mărunţel, uscat şi tăios, geograf exclusiv şi pasionat.

Ultimii membri ai misiunii, domnii Poncin, Quirieu şi Heyrieux, toţi trei funcţionari în diverse ministere, treceau neobservaţi. Neavând nimic deosebit, ei erau oameni ca toţi oamenii.

În jurul acestui nucleu oficial gravita, cât se poate de neoficial, un alt optulea călător. Acesta, un bărbat blond cu înfăţişare energică şi hotărâtă, se numea Amédée Florence, şi meseria lui consta din a informa cât putea mai bine marele cotidian „Expansiunea franceză” al cărui redactor activ şi descurcăreţ era.

Iată persoanele care debarcară în ziua aceea de 27 noiembrie de pe pachebotul Touat al Companiei Frayssinet.

Evenimentul trebuia neapărat să dea prilej la discursuri. E de ajuns ca oamenii să facă parte din personalul administrativ sau guvernamental pentru a nu se mai mulţumi, când se întâlnesc, cu o strângere de mână sau cu un bună ziua; în asemenea ocazii se socoteşte absolut necesar să se schimbe cuvinte istorice, pe când un public totdeauna amuzat, în ciuda obişnuinţei, de comicul special al acestei formalităţi, se strânge roată în jurul oratorilor.

În virtutea acestui protocol, domnul Valdonne, escortat de principalii săi funcţionari pe care avu grijă să-i prezinte, ură solemn, chiar la locul debarcării, bun venit oaspeţilor de seamă care îi picau, dacă nu din cer, cel puţin din largul oceanului. De altfel, ca să fim drepţi cu el, trebuie spus că nu s-a lungit la vorbă şi că scurta lui cuvântare a obţinut un succes meritat.

Luând apoi cuvântul, în calitate de şef al misiunii, Barsac îi răspunse după cum urmează:

— Domnule guvernator, domnilor – rosti el cu accent de cunoscător – şi din Midi1 – după ce tuşi ca să-şi limpezească glasul – colegii mei şi eu suntem adânc mişcaţi de cuvintele auzite acum. Cordialitatea primirii pe care ne-aţi făcut-o e semn bun pentru noi, în momentul când începe în mod real o acţiune căreia n-am vrea să-i mai exagerăm greutăţile. Noi ştim că, sub generoasa administrare a metropolei, ţinuturile acestea, odinioară explorate în mijlocul atâtor pericole de îndrăzneţii pionieri ai patriei, cunosc în sfârşit pacea franceză, dacă binevoiţi a-mi îngădui această expresie pompoasă împrumutată de la strămoşii noştri romani. Iată de ce, aici, în pragul acestui frumos oraş Conakry, înconjuraţi de nodurile dese ale compatrioţilor noştri, avem senzaţia că n-am părăsit Franţa, şi iată de ce, pătrunzând în interior, tot nu o vom părăsi, căci harnica populaţie a acestor ţinuturi e de acum formată din cetăţeni ai unei Frânte mărite şi prelungite. Fie ca prezenţa noastră în mijlocul ei să le dea dovada grijii veşnic treze a puterii publice! Fie ca ea să sporească şi mai mult, dacă e cu putinţă, dragostea faţă de patrie, devotamentul faţă de Republică.

Guvernatorul Valdonne dădu, după cum se obişnuieşte, semnalul aplauzelor „spontane”, şi în vreme ce Barsac făcea un pas înapoi Baudrieres îl făcu imediat înainte.

În urma unor interminabile şedinţe în cabinetul ministrului, se hotărâse că Baudrieres să fie, nu sub-şef, ci şef-adjunct al expediţiei. Deci – o, misterioasă putere a cuvintelor! – de aici rezulta, pare-se, că dacă Barsac ia cuvântul într-o ceremonie oficială, Baudrieres să-l ia imediat după el. Astfel fusese rezolvată spinoasa problemă a amorului propriu.

— Domnule guvernator, domnilor – începu Baudrieres, întrerupând în felul acesta aplauzele care salutau sfârşitul discursului lui Barsac – mă asociez din plin la frumoasele cuvinte ale eminentului meu coleg şi prieten. Aşa cum atât de bine a spus el, fiecare dintre noi îşi dă exact seama de greutăţile şi de primejdiile pe care ni le pot oferi explorarea noastră. Greutăţile acestea ne vom strădui pe cât vom putea să le învingem. Iar primejdiile nu ne vor putea tulbura, căci între ele şi noi se vor afla baionetele franceze. Fie-mi îngăduit, deci, să trimit, la primul pas făcut pe pământul Africii, un cordial salut escortei care va îndepărta de noi până şi posibilitatea vreunei primejdii. Şi, în privinţa aceasta, fiţi siguri, domnilor, salutând mica noastră escortă, salut armata, căci nu e ea oare prezentă până şi în persoana ultimului ostaş de pe stradă? Armatei îi trimit, cum spun, salutul meu. Armata deci, atât de scumpă tuturor inimilor franceze, e aceea care va participa la lucrările noastre, şi, datorită ei, vor spori, prin neînsemnata noastră acţiune, aşa cum au sporit de atâtea ori în urma glorioaselor ei fapte, prestigiul patriei şi măreţia Republicii!

Din nou izbucniră aplauzele, la fel de dese şi de „spontane” ca şi mai adineauri; apoi oficialii porniră spre reşedinţă, unde principalii membri ai misiunii aveau să fie găzduiţi în cele trei zile destinate punerii la punct a ultimelor amănunte ale programului expediţiei.

Programul acesta era vast. Regiunea care interesa proiectul de lege a lui Barsac depăşeşte un milion cinci sute de mii de kilometri pătraţi. E cam de trei ori cât suprafaţa Franţei. Dacă era imposibil să fie vizitate toate punctele acestei imense întinderi, cel puţin fusese trasat un itinerar destul de capricios, pentru ca impresiile căpătate până la urmă de exploratori să aibă oarecari şanse de a fi conforme realităţii. În fapt, itinerarul se întindea pe mai mult de două mii cinci sute de kilometri pentru unii membri ai misiunii, şi pe aproape trei mii cinci sute pentru ceilalţi.

Într-adevăr, pe drum expediţia trebuia să se împartă în două, pentru a-şi putea extinde cât mai mult câmpul de cercetare. Plecând din Conakry, urma să se meargă mai întâi până la Kankan, prin Uossu, Timbo, centru important al Foutei-Djalon meridionale, şi Kurussa, localitate aşezată pe Niger, nu departe de izvor.

De la Kankan, urmau să fie străbătute – prin Foraba, Forabakuru şi Tiola – Uasulu şi Kenedugu, până la Sikasso, capitala acestui din urmă ţinut.

La Sikasso, la 1100 kilometri de mare, expediţia urma să se împartă în două. O parte, condusă de Baudrieres, avea să coboare spre sud, să se îndrepte spre ţinutul Kong şi să ajungă în capitala acestuia, prin Sitardugu, Niambuambo şi alte diverse aşezări mai mult sau mai puţin importante. De la Kong, avea să cerceteze prin Baule, ca să atingă, în sfârşit, la Grand-Bassam, Coasta de Fildeş. Cealaltă parte, cu Barsac, aveau să-şi continue, dimpotrivă, drumul spre est, să treacă prin Uaghadugu şi să întâlnească Nigerul la Saye; apoi mergând paralel cu fluviul, aveau să străbată Mossi şi, în sfârşit, prin Gurma şi Borgu, să iasă la Kotonu, punctul ei terminus, pe coasta Dahomeyului.

Ţinând seama de ocolurile şi de întârzierile inevitabile, se socotea că întreaga călătorie avea să dureze cel puţin opt luni pentru prima parte a expediţiei, şi zece până la douăsprezece luni pentru a doua parte. Pornind împreună, la 1 decembrie, din Conakry, Baudrieres nu putea să ajungă la Grand-Bassam înainte de 1 august, iar Barsac nu putea să ajungă înainte de 1 octombrie la Kotonu.

Era vorba deci de o lungă călătorie. Şi totuşi, domnul Isidore Tassin nu se putea lăuda că drumul acesta îi va îngădui să stabilească vreun important adevăr geografic necunoscut până la el. La drept vorbind, prezenţa unui membru corespondent al Societăţii de geografie nu prea îşi avea rostul, speranţa de a descoperi bucla Nigerului fiind la fel de puţin realizabilă ca şi aceea de a descoperi America. Dar domnul Tassin nu era lacom. Globul fiind străbătut în toate direcţiile, el socotea că trebuie să te mulţumeşti cu puţin.

Şi ca un înţelept gândea el când îşi limita astfel ambiţiile. Bucla Nigerului încetase de multă vreme să mai fie ţinutul inaccesibil şi misterios care fusese timp de atâţia ani. După doctorul german Barth, care o străbătu primul, în 1853 şi 1854, o mulţime de cutezători o cuceriseră treptat. Astfel, în 1887, locotenentul de marină Caron şi autorul unei explorări măreţe în toate privinţele, căpitanul Binger; în 1889, locotenentul de marină Jaime; în 1890, doctorul Crozat; în 1891, căpitanul Monteil, în 1893 şi 1894 muriră glorios locotenentul Aube şi colonelul Bonnier, şi avu loc cucerirea Tombouctoului de către locotenentul Boiteux, ajuns curând, din urmă, de maiorul Joffre. În acelaşi an 1894 şi în 1895, urmară căpitanul Toutee şi locotenentul Targe; în 1896, locotenentul de marină Hourst şi atâţia alţii, ca să se ajungă la campania în decursul căreia, în 1898, colonelul Audeouud cuceri Kong şi doborî puterea lui Samory. De atunci, Sudanul apusean încetează de a mai merita epitetul de sălbatic; administraţia urmează cuceririi, posturile se înmulţesc, asigurând într-un mod din ce în ce mai temeinic dominaţia franceză.

În momentul când misiunea extraparlamentară urma să pătrundă, la rândul ei, în ţinuturile acestea, pacificarea nu era încă deplină, dar securitatea sporise şi existau toate motivele să se spere că întreaga călătorie va putea fi îndeplinită, dacă nu fără incidente, măcar fără accidente, şi că totul se va reduce la o plimbare printre populaţiile paşnice pe care Barsac le socotea coapte pentru a gusta bucuriile politicii electorale.

Plecarea era fixată pentru 1 decembrie.

În ajunul plecării, 30 noiembrie, un dineu oficial avea să-i reunească pentru ultima oară pe membrii misiunii la masa guvernatorului. După dineul acesta urmau să fie rostite toasturile, aşa cum se obişnuieşte, cu acompaniamentul obligatoriu al imnului naţional, şi să fie făcute ultimele urări pentru reuşita expediţiei şi pentru gloria Republicii.

În ziua aceea, Barsac, obosit de umblet prin Conakry sub un soare de foc, abia se întorsese în camera lui şi-şi făcea vânt, fericit, aşteptând ora când trebuia să-şi îmbrace costumul de gală, de care nici o temperatură n-ar putea scuti o persoană oficială în exerciţiul funcţiunii; tocmai atunci plantonul, un reangajat din armata colonială, „om cu multă experienţă”, veni să-l anunţe că două persoane cereau să fie primite.

— Care sunt? întrebă Barsac.

Plantonul făcu un gest care arăta că nu ştie.

— Un tip, cu dama lui – spuse el simplu.

— Colonişti? …

— După cum umblă, n-aş crede – răspunse plantonul. Tipul e înalt, cu bila goală…

— Bilă? …

— Adică e chel. Poartă favoriţi blonzi şi are nişte ochi ca nişte mingi.

Faci nişte imagini! … Şi doamna?

Dama?!

Da. Cum e? … Tânără? …

Mda…

Frumoasă?

Da, şi înţolită foc! …

Barsac îşi răsuci instinctiv mustaţa şi spuse:

— Pofteşte-i înăuntru.

Dând ordinul acesta el aruncă, fără să-şi dea seama, o privire spre oglinda care îi reflecta silueta durdulie. Dacă nu i-ar fi fost gândurile la altceva, ar fi putut constata atunci că pendula arăta ora şase. Ţinând seama de diferenţa longitudinilor, era exact clipa în care se începea atacul Agenţiei DK a lui Central Bank, atac despre care s-a vorbit în primul capitol al povestirii de faţă.

Vizitatorii, un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, urmat de-o tânără între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, fură introduşi în camera în care Barsac gusta plăcerile odihnei, înainte de a merge să înfrunte osteneala unui dineu oficial.

Bărbatul era, într-adevăr, foarte înalt. Două picioare interminabile suportau un trunchi relativ mic, terminat printr-un gât lung şi osos, piedestal pentru un cap modelat în înălţime. Dacă ochii nu-i erau ca nişte mingi, după cum afirmase plantonul abuzând de imagini exagerate, nu se putea totuşi contesta faptul că erau bulbucaţi, şi nici că nasul nu-i era gros, nici că buzele nu-i erau groase şi lipsite de mustăţi, căci un brici nemilos le răsese. Dimpotrivă, nişte favoriţi scurţi, după modelul clasic atribuit austriecilor, şi o cunună de păr buclat înconjurând baza unui craniu minunat de chel şi de lucios, permiteau să se afirme că plantonului îi lipsea precizia în alegerea calificativelor. Blond, spusese el. Cuvântul nu era exact. La drept vorbind, personajul era roşcovan.

Portretul acesta ne-ar scuti, la nevoie, să mai spunem că noul venit era urât, dacă nu s-ar cuveni să adăugăm urâţeniei acesteia epitetul de simpatic. Buzele lui groase exprimau, într-adevăr, sinceritatea, iar în ochi îi licărea bunătatea aceea şireată căreia părinţii noştri îi dăduseră încântătorul nume de „bonomie”.

După el venea tânăra fată. Trebuie recunoscut că, numind-o frumoasă, de data aceasta plantonul nu exagerase de loc. Înaltă, subţire, cu talia elegantă, cu buze rumene şi cu dinţi minunaţi, cu nasul fin şi drept, cu ochii mari şi cu sprâncenele admirabil arcuite, cu un păr bogat de un negru ca de cerneală, cu toate trăsăturile de o regularitate impecabilă, tânăra era de o frumuseţe desăvârşită.

După ce Barsac le oferi scaune vizitatorilor săi, bărbatul, după cum se cuvine, luă cuvântul:

— Să ne iertaţi, domnule deputat, că am venit să vă deranjăm, şi, fiindcă nu putem face altfel, să ne scuzaţi că vă vom spune noi înşine cine suntem. Mă numesc, dar daţi-mi voie să adaug, după cum obişnuiesc: am regretul să mă numesc, căci numele meu e ridicol, Agenor de Saint-Berain, proprietar, celibatar şi cetăţean al oraşului Rennes.

După ce-şi debită astfel starea civilă, Agenor de SaintBerain făcu o mică pauză, apoi, ajutându-se cu un gest, îşi prezentă însoţitoarea:

Domnişoara Jane Mornas, mătuşa mea.

Mătuşa dumitale? repetă Barsac.

— Da. Domnişoara Mornas mi-e mătuşă pe cât poate cineva să fie mătuşa cuiva – afirmă Agenor de Saint-Berain, pe când un zâmbet voios lumina buzele tinerei fete.

În clipa aceea, păru că se iveşte o rază de soare. Frumoasa ei faţă, al cărei singur cusur era poate expresia prea serioasă, părea iluminată.

— Domnul de Saint-Berain – explică ea cu un uşor accent englezesc – ţine grozav la titlul său de nepot şi nu scapă nici un prilej să arate gradul nostru real de rudenie…

— Asta mă întinereşte – o întrerupse nepotul.

— Dar – continuă Jane Mornas – după ce produce efectul şi după ce dreptul său legal e bine stabilit, el acceptă să inverseze rolurile şi să redevină unchiul Agenor, ceea ce, printr-o înţelegere familială, a fost totdeauna, de când m-am născut.

— Şi ceea ce se potriveşte mai bine cu vârsta mea – explică unchiul-nepot. Dar să trecem peste asta, şi, acum, când prezentările au fost făcute, îngăduiţi-mi, domnule deputat să ajung la motivul vizitei noastre. Domnişoara Mornas şi eu, suntem, aşa cum ne vedeţi, exploratori. Mătuşa mea nepoată e o călătoare foarte curajoasă, şi eu, ca un bun unchi-nepot, m-am lăsat târât de ea până pe meleagurile acestea depărtate. Intenţia noastră nu e să rămânem la Conakry, ci să ne aventurăm în interior, căutând emoţii şi privelişti noi. Ne-am terminat pregătirile şi eram gata de plecare când am aflat că o misiune avea să urmeze, sub conducerea dumneavoastră, o rută identică cu a noastră. I-am atras atunci atenţia domnişoarei Mornas că, oricât de liniştită ar fi ţara aceasta, mi se pare preferabil să ne alipim misiunii, dacă ea va binevoi să ne primească. Am venit deci să vă cerem învoirea de-a face drumul împreună cu dumneavoastră.

— În principiu, nu văd ce-aş putea să am împotrivă – răspunse Barsac – dar, înţelegeţi, trebuie să-mi consult şi colegii.

— E foarte firesc – aprobă Saint-Berain.

Poate că ei se vor teme ca prezenţa unei femei să nu ne întârzie mersul şi să nu fie cam nepotrivită pentru executarea programului care ni s-a trasat – sugeră Barsac. În cazul acesta…

Să n-aibă teamă – spuse unchiul Agenor. Domnişoara Mornas e un adevărat bărbat. Şi vă cere ea însăşi să n-o trataţi ca pe o colegă, ci ca pe un coleg.

Sigur! aprobă Jane Mornas. Voi mai adăuga că nici din punct de vedere material nu vă vom stingheri cu nimic. Avem şi noi hamali. Nu ne lipseşte nimic, avem până şi doi negri bambara, doi foşti tiraliori senegalezi, pe care i-am angajat ca ghizi şi tălmaci. Vedeţi că ne puteţi primi fără teamă…

În aceste condiţii, într-adevăr… recunoscu Barsac. În sfârşit, voi vorbi chiar astă-seară cu colegii mei, şi, dacă sunt de aceeaşi părere, s-a făcut. Unde aş putea să vă dau răspunsul definitiv?

— Mâine, în momentul plecării, căci mâine, oricum, plecăm din Conakry.

După ce se înţeleseră astfel, vizitatorii plecară.

La dineul guvernatorului, Barsac transmise, într-adevăr, colegilor săi cererea care îi fusese făcută. Ia fu primită în mod favorabil. Singur Baudrieres socoti că trebuie să facă unele rezerve. Ce-i drept, nu refuză să accepte cererea frumoasei tovarăşe de drum, căreia Barsac îi luă apărarea cu o căldură poate mai mare decât ar fi fost strict necesar, dar, în sfârşit, manifestă oarecari ezitări. Întâmplarea i se părea suspectă. Era oare admisibil ca o tânără fată să se aventureze într-o asemenea călătorie? Nu, cu siguranţă, motivul nu era serios şi se putea bănui că el acoperea adevăratul scop. Acestea spuse, nu era îndreptăţit să se teamă că cererea ascundea vreo cursă? Ba cine ştie chiar, dacă nu exista vreo legătură între ea şi zvonurile misterioase pomenite cu atâta discreţie de ministru, la tribuna Camerei?

Ceilalţi îl liniştiră pe Baudrieres, râzând.

— Eu nu-l cunosc încă personal pe domnul de SaintBerain, şi nici pe domnişoara Mornas – declară domnul Valdonne – dar, de două săptămâni de când se află la Conakry, le-am remarcat prezenţa.

— Cred şi eu! făcu Barsac, convins.

— Da, tânăra fată e foarte frumoasă – aprobă domnul Valdonne. Au sosit amândoi, pe cât mi s-a spus, de la Saint-Louis din Senegal, cu nava care deserveşte coasta şi, oricât de ciudat ar părea, impresia mea e că fac o simplă călătorie de plăcere, aşa cum i-au şi spus domnului Barsac. În ceea ce mă priveşte, cred că nimic nu vă împiedică să le daţi satisfacţie.

Părerea locotenentului-guvernator învinse fără altă împotrivire.

Astfel, misiunea condusă de Barsac mai spori cu doi recruţi şi se ridică la un total de zece membri, socotindu-l şi pe Amedee Florence, reporter al „Expansiunii franceze”, dar lăsând la o parte hamalii şi militarii. Şi astfel soarta îi fu prielnică, a doua zi dimineaţă, lui Pierre Marcenay, căpitan de infanterie colonială şi comandant al escortei, îngăduindu-i să i-o ia înainte lui Barsac în momentul când acesta se repezea, pe cât poate să se repeadă un om la patruzeci de ani, care mai are şi un pic de burtă, s-o ajute pe domnişoara Mornas să încalece.

— Armis cedat insigne2 – spuse, arătând cu degetul locul gol al eşarfei de deputat, Barsac, din al cărui studiu nu lipsea limba latină.

Dar se vedea cât de colo că nu era mulţumit.