XII.UN MORMÂNT, NIŞTE OSEMINTE

Însoţiţi de şase hamali aduşi de dugutighi-ul din Kadu, rămăşiţele misiunii Barsac părăsiră satul în dimineaţa de 24 februarie. Oricât de tulburătoare fuseseră ultimele evenimente care o dezorganizaseră, plecarea misiunii fu veselă. Dacă îl lăsăm la o parte pe domnul Poncin, ale cărui sentimente intime rămâneau de nepătruns, toţi ceilalţi erau însufleţiţi de perspectiva săvârşirii unui act generos, ba chiar eroic într-o măsură, şi se felicitau reciproc pentru hotărârea luată. De altfel, nimic nu era încă pierdut. Cei şase europeni, ca şi Tongane, care o luase pe Malik lângă el, îşi mai aveau caii şi nu duceau lipsă nici de arme, nici de alimente, nici de mărfuri de schimb. Pe de altă parte, ţinutul părea liniştit şi se putea spera, pe drept cuvânt, ca adversarul necunoscut, de care se ciocniseră fără voie până atunci, să-şi înceteze persecuţiile, căci misiunea nu mai era capabilă să ameninţe pe nimeni. În principiu, nimic nu se opunea, deci, ca ea să ajungă la Kubo fără să aibă de trecut prin încercări serioase. Şi de asemenea, nimic nu se opunea, fără îndoială, ca ea să ajungă repede acolo, acum când nu mai exista zăbava pricinuită de-o întreagă herghelie de măgari, printre care se găsesc totdeauna câţiva îndărătnici. De altfel, pentru ca mersul să fie cât mai rapid, membrii expediţiei îşi impuseseră sacrificii grele. La dugutighi-ul din Kadu fusese lăsată, drept plată pentru serviciile aduse, o parte din mărfuri, iar cele păstrate trebuiau să permită cu uşurinţă sosirea la Gao. Un sacrificiu şi mai dureros îl constituise renunţarea la corturile din care numai unul fusese păstrat spre folosinţa exclusivă a Janei Buxton, deşi aceasta se împotrivise cu tărie. Cât despre bărbaţi, ei fie că aveau să se adăpostească prin sate, fie că aveau să doarmă sub cerul liber. În anotimpul secetos şi pentru o călătorie atât de scurtă, aceasta nu putea să însemne un neajuns prea mare. De fapt, nu era vorba decât de un drum de vreo cinci sute de kilometri, adică de cincisprezece sau douăzeci de zile de mers. După toate probabilităţile, aveau deci să se afle la Kubo între zece şi cincisprezece martie.

Începutul călătoriei păru că nu contrazice auspiciile acestea favorabile. Hamalii, plini de prospeţime şi de elan, nu slăbeau de loc pasul şi, pentru a străbate cei o sută patruzeci de kilometri care desparte Kadu de Sanabo, unde ajunseră în ziua de 28, trebuiră doar cinci zile. În decursul acestei prime părţi a călătoriei, nu se petrecu nici un incident.

Aşa cum prevăzuseră, membrii misiunii găsiră, în general, adăpost pentru noapte în colibele indigenilor, într-adevăr foarte murdare, dar, oricum, satisfăcătoare; nopţile petrecute sub cerul liber, când nu se afla nici un sat în apropierea celui de-al doilea popas al zilei, se scurseseră liniştite. Călătorii, bine primiţi pretindeau, izbutiră să se aprovizioneze uşor cu merinde, iar în dimineaţa zilei de 1 martie plecară din Sanabo fără să se fi atins de rezervele lor de hrană.

Până aici nu aveau deci nici un motiv să regrete hotărârea luată.

Prea mi se pare totul frumos! îi spuse Amedee Florence prietenului său Saint-Berain, pe când străbăteau alături a doua etapă a zilei de 2 martie. Subsemnatul, ca un profund cugetător ce sunt, ar trebui chiar să fiu îngrijorat şi să calculez cu câte fracţiuni s-a înclinat în favoarea noastră obişnuitul raport dintre bine şi rău. Totuşi îmi place mai mult să cred că destinul poate din când în când să-l ia drept model pe domnul Poncin şi să lase la o parte fracţiunile, aşa cum le lasă şi el.

Iată răsplata unei fapte bune, dragul meu – răspunse Saint-Berain. N-aţi vrut să ne părăsiţi şi cerul vă răsplăteşte.

După cum se desfăşoară lucrurile, meritul nostru n-o să fie prea mare – spuse, întorcându-se în şa, doctorul Châtonnay, care călărea înaintea celor doi prieteni.

Cine ştie? făcu Saint-Berain. Încă n-am ajuns la ţintă.

E ca şi cum am fi ajuns – spuse Amedee Florence. De data asta soarta ne e prielnică. Asemenea lucruri se simt, ce naiba! Eu susţin că vom ajunge la Kubo netulburaţi, fără cea mai mică aventură, lucru altminteri de loc îmbucurător pentru un ziarist, căruia directorul… Hooo!!! se întrerupse el deodată, adresându-se calului care se poticnise greoi.

Ce s-a întâmplat? întrebă Barsac.

Calul meu – explică Florence. Nu ştiu ce are. De azi-dimineaţă se poticneşte într-una. Va trebui să examinez…

Dar nu apucă să-şi termine gândul. Calul, care se oprise brusc, tremura şi se clătina pe picioare. Reporterul abia avu timp să descalece. De cum rămase fără călăreţ, bietul cal îşi îndoi genunchii şi se lungi la pământ.

Toţi se grăbiră să-i dea ajutor bietului animal care gâfâia şi sufla greu. Îi desfăcură chinga, îi udară botul cu apa unui pârâiaş din apropiere. Zadarnic însă. Un ceas mai târziu, calul era mort.

Ar fi trebuit să bat în lemn mai adineauri – spuse jalnic Amedee Florence transformat în pieton. Doar se ştie că nu-i bine să te lauzi că-ţi merge prea bine. Asta aduce neapărat ghinion.

Nu cumva eşti superstiţios, domnule Florence? întrebă Jane Buxton, zâmbind.

Nu prea, domnişoară. Sunt numai necăjit, foarte necăjit, zău aşa!

Reporterului i se dădu calul lui Tongane. Jane Buxton o luă pe Malik lângă ea, în şa, şi călătorii porniră iar la drum, după un popas de două ore, lăsând în urma lor stârvul calului şi harnaşamentul pe care nu se puteau gândi să-l care cu ei. Etapa fu mai scurtă deci cu două ore.

La căderea nopţii, călătorii se opriră la poalele unui pâlc de arbori, aşezat de natură în semicerc, chiar pe marginea drumului. Situat pe vârful unei mici înălţimi, punctul acesta, cu vedere deschisă în toate direcţiile, ceea ce punea la adăpost de-o surpriză oricând posibilă, era fericit ales pentru a petrece noaptea acolo. De altfel, avantajele lui atrăseseră şi alţi călători, care trecuseră ceva mai înainte, şi care, după cum se văzu îndată, poposiseră tot acolo. Judecând după urmele lăsate, călătorii de mai înainte fuseseră destul de numeroşi, după cum lăsau să se vadă numeroasele urme de copite lăsate de caii lor. Cine fuseseră oamenii aceia? Negri sau albi? A doua ipoteză, cea mai probabilă – căci negrii, în general, nu folosesc cai – deveni certitudine când Amedee Florence descoperi şi le arătă tovarăşilor săi un obiect uitat de cei ce poposiseră acolo. Obiectul, oricât de neînsemnat ar fi fost, căci era vorba de-un simplu nasture, constituia totuşi un produs al civilizaţiei puţin folosit de negri şi arăta neîndoielnic culoarea foştilor lui posesori.

Altminteri starea ierbii călcată în picioare, şi care începuse să se ridice, dovedea că trecerea grupului precedent avusese loc cel puţin cu zece zile în urmă. Cum grupul nu fusese întâlnit în cale, se poate conchide că mergea şi el în direcţia nord-est, şi că, prin urmare, n-aveau să-l întâlnească niciodată.

Ziua de 3 martie nu aduse nimic deosebit; dar, în ziua de 4, exploratorii trebuiră să deplângă moartea încă unuia din caii lor. Spre seară, calul lui Barsac muri exact cum murise cel al lui Amedee Florence. Lucrul acesta începea să pară ciudat.

Doctorul Châtonnay, care examinase animalul mort, folosi primul prilej să-i spună confidenţial lui Amedee Florence:

Am aşteptat să fiu singur cu dumneata, domnule Florence, ca să-ţi spun ceva destul de grav.

Ce anume? întrebă Florence, mirat.

Cei doi cai au murit otrăviţi.

Nu se poate! exclamă reporterul. Cine să-i otrăvească? Negrii angajaţi la Kadu? … Ei n-au nici un interes să ne facă greutăţi, ba dimpotrivă.

Nu acuz pe nimeni – stărui doctorul – dar menţin cele spuse. După prima moarte, aveam bănuieli. După a doua, sunt sigur. Semnele sunt neîndoielnice. Nici chiar un necunoscător nu s-ar înşela în privinţa lor.

Atunci, ce părere ai, doctore?

Despre ce?

Despre ce trebuie să facem.

Nici eu nu ştiu mai mult decât dumneata. Datoria mea e să te previn, şi, dacă m-am achitat de ea în felul acesta confidenţial, e ca să-i pui dumneata la curent pe ceilalţi, fără ştirea domnişoarei Buxton, pe care cred că n-ar avea rost s-o speriem.

De acord, doctore – aprobă Florence. Dar spune-mi, e absolut necesar să credem că e vorba de rea-voinţă în aceste două accidente? Nu ar putea fi ele explicate şi altfel? N-or fi păscut caii noştri, o dată cu iarba bună, şi cine ştie ce iarbă otrăvitoare?

Nu e numai posibil – spuse doctorul – e chiar sigur. Rămâne să aflăm doar dacă întâmplarea e aceea care le-a amestecat iarba otrăvitoare în nutreţ sau dacă nu cumva întâmplarea poartă nume de om. În privinţa aceasta, nu ştiu nici eu mai mult decât dumneata.

Exploratorii se înţeleseră să supravegheze mai atenţi ca oricând cei cinci cai pe care îi mai aveau, ca să fie evitată repetarea unei asemenea nenorociri. Când câte unul dintre europeni, când Tongane urmau să rămână mereu lângă cai în timpul popasurilor, în aşa fel, încât nimeni sa nu se poată apropia de ei fără să fie văzut. Fie din pricina acestor măsuri, fie pur şi simplu pentru că cele două morţi fuseseră accidentale, în următoarele două zile caii nu mai păţiră nimic, iar călătorii se liniştiră treptat.

De altfel, pierderea celor doi cai era singurul incident supărător întâmplat până atunci.

Ţinutul era foarte şes, se putea călători fără mare osteneală atât de repede cât îngăduia pasul hamalilor, iar aprovizionarea continua să se facă destul de uşor în satele întâlnite, ceea ce permitea să se păstreze neatins avansul iniţial de hrană pentru patru zile.

Totuşi, cum după-amiaza zilei de 5 şi toată ziua de 6 se scurseră fără să se zărească măcar un sat, călătorii se văzură nevoiţi să se atingă de rezerva aceasta. Dar nimeni nu se arăta îngrijorat. Tongane afirma că o aşezare ceva mai mărişoară se află prin apropiere şi că acolo aprovizionarea nu va fi o problemă.

Într-adevăr, în seara zilei de 5 martie exploratorii ajunseră în târguşorul numit Yaho, dar previziunile lui Tongané nu se împliniră. De cum se apropiară de tata, zbierete şi chiar câteva împuşcături de puşti cu cremene răsunară de pe înălţimea palisadei, unde se îngrămădea o mare mulţime de negri. De la plecarea din Conakry, era prima oară când călătorilor noştri li se făcea o asemenea primire, dacă lăsăm la o parte manifestările băştinaşilor din Kokoro. Ba chiar şi la Kokoro fusese posibil să li se transforme pornirile războinice în sentimente mai prieteneşti, pe câtă vreme la Yaho nici nu se putu încerca măcar să se ajungă la un asemenea rezultat.

Degeaba căută, în fel şi chip, Barsac să intre în relaţii cu localnicii; mijloacele folosite dădură greş unul după altul. Zadarnic fu ridicat un steag alb în vârful unui băţ. Emblema aceasta simbolică, al cărei sens paşnic e înţeles pe toată suprafaţa pământului, stârni o furtună de urlete, însoţită de o ploaie de gloanţe, care l-ar fi ucis pe purtătorul steagului, dacă el n-ar fi avut prudenţa să nu se apropie mai mult decât trebuia. Tongané, apoi rând pe rând doi dintre hamali, oameni înrudiţi, sau aproape înrudiţi cu locuitorii din Yaho, fură trimişi ca parlamentari, dar fără succes. Localnicii refuzau să-i asculte şi le răspundeau cu diferite proiectile pe care numai stângăcia trăgătorilor le făceau inofensive. Era vădit că populaţia din Yaho ţinea, din cine ştie ce motive, să n-aibă nici un fel de legătură cu străinii şi că nu voia nici măcar să le afle intenţiile. Exploratorii trebuiră deci să renunţe. De altfel, negrii aceştia neospitalieri se mărginiră să stea de pază în jurul tata-ului, înăuntrul căruia se opuneau cu străşnicie să-i lase pe străini, şi nu trecură la nici un act de ostilitate mai directă.

Oricare ar fi fost motivele unei asemenea atitudini, călătorii nu izbutiră să se aprovizioneze după cum sperau şi trebuiră să plece a doua zi, 7 martie, cu hrană numai pentru două zile. Altminteri, situaţia nu era încă îngrijorătoare. De la Kadu fuseseră străbătuţi peste trei sute de kilometri, adică mai mult de jumătate din parcursul total, şi existau toate şansele ca viitoarele aşezări să aibă o atitudine mai prietenească decât cea de la Yaho.

Cum drumul nu trecu prin nici un sat, problema nu fu rezolvată nici în ziua de 7 martie, zi altminteri prielnică în ceea ce priveşte kilometrii parcurşi, dar în cursul căreia se ivi o nouă nenorocire. Un al treilea cal muri, aidoma cu cei doi morţi înaintea lui.

Să reuşească oare cineva să ne otrăvească animalele, în ciuda supravegherii noastre? îl întrebă Florence pe doctorul Châtonnay.

E puţin probabil – răspunse doctorul. Otrăvirea trebuie să fi avut loc înaintea plecării noastre din Kadu. Poate chiar în ziua când ne-a evadat escorta. Dacă ne vedem caii murind pe rând şi nu toţi o dată, aceasta se datoreşte rezistenţei lor individuale şi, fără îndoială, diferenţei dozelor înghiţite.

Până una alta – spuse Amedee Florence – iată-ne trei pietoni şi patru călăreţi. Nu prea-i nostim!

Plecarea din 8 martie nu fu lipsită de griji. Oriîncotro şi-ar fi îndreptat privirile, viitorul începea să se arate întunecat. Călătorii nu-şi puteau ascunde gândul că puterea adversă, de care se credeau scăpaţi pentru totdeauna, avusese prevederea de-a le otrăvi caii înainte de a dispare, ceea ce implica o stăruinţă a urei, pe cât de înfricoşătoare, pe atât de inexplicabilă; şi se aşteptau din moment în moment să vadă prăbuşindu-se şi cele patru animale rămase încă în viaţă. Pe de altă parte, nu mai aveau hrană decât pentru o zi, şi urmau să îndure foamea, dacă până la căderea nopţii nu întâlneau vreun sat.

Dar nu avură mult de aşteptat. Nici nu trecuse prima oră de marş când se iviră în zare colibele unui sat.

Călătorii se opriră câteva clipe, încercând să prevadă primirea care îi aştepta. În vasta câmpie din faţa lor nu desluşiră nimic în stare să-i lămurească. Pe cât se putea ghici de la distanţa aceea, satul părea mort şi întinderea pustie. Nu se vedeau decât înaltul covor al ierburilor savanei şi şleaul drumului pe care, din loc în loc, se zăreau nişte pete negre, a căror natură era imposibil de ghicit.

După un scurt popas, Barsac şi însoţitorii săi porniră iar spre sat. Dar abia dacă făcuseră un kilometru când o miasmă îngrozitoare le izbi nările. După câţiva paşi, se aflară lângă una din petele negre zărite din depărtare şi se traseră fără voie înapoi. Pata neagră era cadavrul pe jumătate putrezit al unui negru. Până în sat, drumul era astfel marcat. Călătorii putură să numere zece asemenea indicatoare funebre.

— Priveşte cât e de mică gaura făcută de proiectilul care l-a lovit pe omul acesta – îi spuse lui Amedee Florence doctorul Chatonnay pe când examina unul dintre cadavre – şi, dimpotrivă, uită-te cât e de mare orificiul de ieşire, când proiectilele au străpuns corpul dintr-o parte într-alta. Unele au întâlnit în cale oase, şi poţi constata ce prăpăd au făcut atunci. Oamenii aceştia au fost ucişi cu gloanţe explozive.

Iar! exclamă Amedee Florence.

Iar.

— Ca bătrânul negru pe care l-am îngrijit în micul cătun, pe vremea primei noastre etape cu noua escortă?

— Ca atunci – răspunse doctorul Chatonnay.

Amedee Florence şi doctorul se apropiară tăcuţi de tovarăşii lor. Erau gânditori şi se întrebau ce trebuie să creadă despre repetarea inexplicabilă a unui fapt atât de nefiresc.

În sat, spectacolul era şi mai înfiorător. După numeroase semne se vedea că acolo avusese loc o luptă înverşunată. În afară de asta, după bătălie, învingătorii incendiaseră satul şi majoritatea colibelor erau distruse de foc. În cele care scăpaseră, fură găsite alte cadavre.

Moartea acestor nefericiţi a avut loc cel puţin acum zece zile – spuse doctorul Châtonnay şi, ca şi a celorlalţi, a fost pricinuită de gloanţe explozive.

Dar cine pot fi ticăloşii în stare de-un asemenea măcel? exclamă Saint-Berain.

Poate că sunt cei ale căror urme le-am observat acum câteva zile – sugeră Amedee Florence. Atunci socoteam că au un avans de vreo zece zile. Asta coincide cu termenul fixat de doctor.

— Ei sunt, fără îndoială – spuse Barsac, indignat.

După cum tot ei sunt şi cei cărora le datorăm frumoasa primire de la Yaho, unde or fi vrut să facă ce-au făcut aici, adăugă Amedee Florence. Cum Yaho e împrejmuit de un tata, ei n-or fi putut să pătrundă, dar asta explică de ce negrii înfricoşaţi s-au apărat de atunci cât au putut.

Într-adevăr, e destul de logic ce spui – aprobă doctorul Châtonnay.

Dar cine pot fi ticăloşii aceştia? întrebă Jane Buxton. Şi prezenţa lor nu poate însemna oare un pericol pentru noi?

Cine sunt, nu ştiu – răspunse Amedee Florence – dar, în ceea ce ne priveşte, nu mi se par de temut. Totul arată că au asupra noastră un avans de zece, douăsprezece zile, şi, cum sunt călări, probabil că n-o să-i ajungem niciodată din urmă.

Călătorii străbătură întregul sat incendiat, fără să întâlnească nici o fiinţă vie. Locuitorii care scăpaseră de gloanţe fugiseră, iar satul era complet pustiu. Şi era, de asemenea, prădat de la un capăt la altul. Tot ce nu înghiţise focul fusese împrăştiat în vânt. Aceeaşi privelişte în împrejurimi prin luganele pustiite, devastate. Dorinţa de a distruge era vădită.

Bântuiţi de gândurile acestea triste, călătorii lăsară în urmă nefericitul sat. Seara, poposiră în plină câmpie. Nu mai aveau hrană decât pentru o singură masă. Hrana aceasta fu împărţită în două. Jumătate o mâncară pe loc, jumătate o păstrară pentru a doua zi dimineaţă.

În cursul zilei de 9 martie, călătorii întâlniră două sate. De primul, apărat de-un tata şi a cărui primire fu întru totul asemănătoare cu cea de la Yaho, nu se putură apropia. Al doilea sat, neapărat de nici un fel de zid, era, ca şi cel din ziua precedentă, distrus, prădat, ars şi cu totul lipsit de locuitori.

— Într-adevăr, s-ar zice că cineva îşi bate capul să pustiiască totul în faţa noastră – observă Barsac.

Observaţia era justă. Dacă cineva ar fi vrut să-i înfometeze pe călători, n-ar fi procedat altfel.

— Aş! făcu Amedee Florence, cu voită nepăsare. Vom străbate în ciuda lor pustiul acesta. De aici până la Kubo, abia dacă mai sunt o sută cincizeci de kilometri. La urma urmei, nu-i cine ştie ce distanţă de netrecut. Fiindcă măcelarii şi băcanii sunt în grevă, o să ne procurăm fripturile vânând.

Cu excepţia domnului Poncin, cu totul incapabil să mânuiască o puşcă, toţi ceilalţi urmară imediat sfatul acesta excelent. Din nefericire, ierburile înalte împiedicau prea des vederea, iar ţinutul nu prea avea vânat. Cât ţinu ziua, abia fură împuşcate o dropie, două bibilici şi două potârnichi. Ca hrană pentru paisprezece persoane, era minimum absolut necesar.

La popasul de seară, Amedee Florence şi doctorul Châtonnay constatară pentru a doua oară că locul ales primise mai înainte vizita altor călători. Ierburile păreau chiar mai recent călcate, ca şi cum avansul acestora s-ar fi micşorat.

Pe când ei discutau faptul acesta, Tongane, însărcinat în momentul acela cu supravegherea cailor, îşi chemă deodată stăpânii. Doi cai se prăbuşiseră la pământ, aşa cum se prăbuşiseră şi primii trei. Ca şi ceilalţi, ei agonizară fără să fie posibil să li se dea nici un fel de ajutor şi muriră după o oră de chinuri.

Mai rămâneau doi cai, dar nici ei n-aveau să mai fie păstraţi multă vreme, căci pieriră, la rândul lor, în ziua de 10 martie.

Morţile acestea succesive să-i fi îngrozit oare pe hamalii angajaţi la Kadu? Sau, ceea ce ar părea mai simplu, faptul că în ziua de 10 vânătoarea dăduse rezultate extrem de slabe, îi făcuse să se teamă că vor pieri de foame? Oricum, în noaptea de 10 spre 11, negrii dispărură, iar când se lumină de ziuă, cei şase europeni, Tongane şi Malik se treziră fără hamali, fără cai şi fără provizii.

Şi trecură atunci printr-un moment de descurajare, firesc şi, de altfel, explicabil prin starea de slăbiciune pe care începeau să o resimtă. Dintre toţi, cea mai copleşită părea Jane Buxton, care se mustra că îşi târâse tovarăşii în călătoria aceasta jalnică, şi se simţea răspunzătoare de nenorocirile lor. Ea se învinovăţea şi le cerea iertare.

Amedee Florence îşi dădu seama că trebuia luptat împotriva descurajării generale.

Câte vorbe fără rost! strigă el, adresându-i-se Janei Buxton, cu afectuoasă brutalitate. Cred că n-am murit încă. Ce-i dacă astăzi n-a fost bună vânătoarea? O să fie mâine, şi-atâta tot.

Să nu uităm că, lăsându-ne amanet, negrii noştri ne-au scutit totodată şi de grija celor şase stomacuri ale lor – adăugă doctorul Châtonnay, venindu-i în ajutor reporterului.

Totul e în avantajul nostru – conchise Florence. Dacă n-ar fi plecat singuri, v-aş fi propus eu să-i trimitem la scumpele lor familii. În condiţiile acestea, cred că nu ni se putea întâmpla nimic mai bun.

Îţi mulţumesc, domnule Florence, vă mulţumesc, domnilor – spunea în acest timp Jane Buxton, adânc mişcată. Vă rog să credeţi că n-am să uit niciodată bunătatea şi devotamentul dumneavoastră.

Fără sentimentalisme – o întrerupse Florence. Nimic nu-i mai dăunător decât ele, înainte de masă. Dacă sunteţi de acord, s-o ştergem, să ne pornim pe vânat şi să ne îndopăm până n-om mai putea. Sentimentele ni le vom exprima la desert, dacă vom mai avea chef.

Cum plecarea hamalilor făcea imposibil transportul bagajelor, călătorii noştri trebuiră să lase în drum ultimul cort şi ce le mai rămăsese din mărfurile de schimb. Jane Buxton avea să doarmă şi ea, de acum înainte, sub cerul liber, dacă nu izbuteau să găsească adăpost în vreun sat părăsit. Cât despre pierderea mărfurilor de schimb, călătorii nu se arătară prea necăjiţi La ce le-ar fi putut folosi ele, când ţinutul era pustiu şi orice schimb imposibil? Iar dacă soarta avea să li se schimbe, n-aveau oare destui bani pentru cele necesare?

Marşul fu reluat în aceste triste condiţii. În cursul zilei de 12 martie, drumul trecu printr-un sat în care fură din nou descoperite numeroase cadavre de negri. Doctorul le atrase tovarăşilor săi atenţia asupra faptului că moartea nefericiţilor acestora era mai recentă şi că părea să fi avut loc cel mult cu două zile în urmă. Trebuia oare înţeles că banda ucigaşilor se afla acum mai aproape, şi că trebuiau să se aştepte la o ciocnire cu ea de la o zi la alta?

În ciuda perspectivei acesteia puţin liniştitoare, călătorii continuară să urce spre nord. De altfel, ce-ar fi putut face? Să revină spre sud, pe drumul jalonat de sate ostile sau distruse ar fi fost imposibil. Mai bine să ajungă cu orice preţ la Niger, căci numai acolo ar fi putut găsi ajutoare.

În faţa lor, călătorii istoviţi nu întâlneau decât pustiul. Nici un sat care să nu fie ostil, când un tata îl apărase de distrugere, sau care să nu fie jefuit, ars, devastat, în caz contrar. Călătorii se aflau în imposibilitate de a-şi procura hrană de undeva, şi nu rezistau decât graţie unor întâmplări favorabile: igname, patate sau alte rădăcini dezgropate în vreun lugan prădat, vreun glonte norocos, sau, uneori, câte un biet peşte prins de Saint-Berain la popasurile din timpul zilei.

Alimentul acesta din urmă lipsea, la drept vorbind, cel mai adesea. În afară de faptul că vitregia soartei nu micşora cu nimic veşnica distracţie şi nici sensibilitatea excesivă a fantezistului nepot al Janei Buxton, călătorii mai străbăteau şi un ţinut în care apele erau rare. De aceea se şi văzură nevoiţi de multe ori să sufere de sete, căci fântânile descoperite pe alocuri erau mereu înfundate. Puterea răuvoitoare, care se căznea să-i nimicească, nu uitase nimic.

Totuşi, energia nu le fusese ştirbită. Arşi de-un soare nemilos, târându-se din greu, când vânatul lipsea, stabilindu-şi etapele în funcţie de slăbiciunea lor crescândă, ei înaintau curajoşi spre nord, zi cu zi, pas cu pas, în ciuda oboselei, a setei, a foamei.

Cei doi negri făceau faţă încercărilor acestora cu o minunată nepăsare. Deprinşi cu lipsurile, obişnuiţi să ducă o viaţă de mizerie, poate îndurau mai uşor decât stăpânii lor mizeria actuală. Dar amândoi dădeau dovada unui devotament dintre cele mai emoţionante.

— Eu, nu tare foame – îi spunea Tongane lui Malik, ca s-o convingă să accepte vreo rădăcină comestibilă descoperită de el.

Malik primea darul numai ca să-l ofere Janei Buxton, care, de altfel, se grăbea să-l adauge la rezerva colectivă a viitoarei mese pentru toţi.

Astfel, fiecare îşi făcea datoria, acţionând după cum îi era firea.

Barsac înclina mai degrabă spre mânie. Nu prea vorbea, iar dacă uneori îi scăpa vreun cuvânt de pe buze, cuvântul acesta se adresa în general guvernului francez a cărei incapacitate îl vârâse pe el, pe Barsac, într-o asemenea încurcătură. Se şi vedea la tribuna Camerei. Şi, până una alta, îşi pregătea fulgerele pe care avea să le arunce, la reîntoarcere, ca Jupiter, de la înălţimea acestui Olimp parlamentar.

Doctorul Châtonnay vorbea şi el puţin, dar, deşi tare stângaci la vânătoare, se dovedea extrem de util. El căuta fructele comestibile pe care le descoperea destul de des, şi, având grijă înainte de orice să păstreze măcar aparenţa voioşiei, nu uita niciodată să râdă, cu veşnicul lui râs care suna ca un abur scăpat dintr-o ţeavă, la cel mai neînsemnat cuvânt rostit de Amedee Florence.

— Păcat, doctore, că n-ai decât eşapamentul – îi spunea acesta din urmă. Nu cumva ai şi motorul la dumneata? Ne-ar trebui grozav!

Iar excelentul doctor râdea iar, din principiu.

Domnul Poncin vorbea şi mai puţin, căci nu deschidea de loc gura. El nu vâna, nu pescuia şi, de altfel, nici nu se văita. Domnul Poncin nu făcea decât să-şi noteze din când în când cifrele în misteriosul său carnet, lucru de care Amedee Florence era mereu foarte intrigat.

Saint-Berain se comporta ca de obicei, nici mai vesel, nici mai trist decât în momentul plecării. Poate că nu ştia în ce situaţie se află, şi era atât de distrat, încât uita că i-e foame.

Judecând după aparenţe, s-ar fi părut că Jane Buxton suporta cu mai puţină filosofie încercările la care o supunea soarta; şi totuşi, ele erau străine de tristeţea tot mai adâncă, vădită pe chipul ei. Cum nu-şi închipuise niciodată că va fi scutită de eforturi în decursul călătoriei, obstacolele întâlnite în cale n-o impresionau prea tare. Slăbită de lipsurile şi de suferinţele îndurate, măcar energia îi rămăsese intactă, iar gândurile nu i se abăteau de la ţelul fixat. Dar, pe măsură ce se apropia de el, tulburarea, neliniştea îi sporeau, fără să li se poată împotrivi. Ce răspuns avea să-i dea mormântul de la Kubo? Ce-avea să-i spună ancheta pe care o va întreprinde apoi, luând drept centru al cercetărilor locurile unde îi murise fratele? Avea măcar să afle ceva, şi să nu se întoarcă acasă cu mâinile goale? Întrebările acestea îi apăsau sufletul, din zi în zi mai imperioase şi mai copleşitoare.

Amedee Florence observase tristeţea Janei Buxton şi o combătea din toate puterile. De fapt, el era sufletul acestei mici lumi, şi cele mai cumplite încercări nu-i atingeau cu nimic nestinsa voioşie. Ascultându-l, ei ar fi trebuit să mulţumească Cerului pentru părinteasca lui bunăvoinţă, nici un fel de viaţă nefiind atât de potrivit cu o igienă înţeleasă cum trebuie. Orice i se întâmpla, el găsea un prilej să se felicite, îi era sete? Nimic mai bun pentru începutul lui de dilatare stomacală. Îi era foame? Nimic mai bun pentru a combate artritismul care îl pândea. Erau frânţi de oboseală? Aveau să doarmă mai cu poftă, după părerea lui. Şi-l lua ca martor pe doctorul Châtonnay, care aproba, admirând curajul şi energia bravului tânăr.

Meritul lui Amedee Florence era cu atât mai mare cu cât, de fapt, pe el îl încerca, în afara grijilor comune tuturor, o grijă suplimentară, pe care ceilalţi nici n-o bănuiau măcar. Totul începuse de la 12 martie, adică din ziua când, pentru prima dată, străbătuseră un sat a cărui distrugere părea că avusese loc în ajun. Din ziua aceea, Amedee Florence căpătase convingerea intimă că erau supravegheaţi, urmăriţi, pândiţi. Câţiva spioni pândeau în savană, era sigur de asta, urmărind pas cu pas misiunea dezorganizată, asistând la agonia ei, gata, fără doar şi poate, să anihileze efortul acestor naufragiaţi ai pământului, în clipa când ei ar fi găsit, în sfârşit, salvarea. Cu ochii şi urechile veşnic la pândă, el avusese numeroase dovezi în sprijinul bănuielilor sale: ziua, noi urme de popas recent, împuşcături abia perceptibile, tropote de cai depărtate; noaptea, şuşoteli, foşnete şi, uneori, când bezna era deplină, strecurarea vreunei umbre nesigure. Despre observaţiile, despre gândurile, despre temerile sale, Florence nu suflase o vorbă tovarăşilor săi, ca să nu le sporească neliniştea, şi-i ceruse să tacă lui Tongane, ale cărui observaţii se potriveau cu ale lui. Se mulţumeau amândoi să fie cu ochii în patru, până când reporterul va socoti necesar să-şi încunoştiinţeze prietenii.

Călătoria, complicată cu atâtea dificultăţi, nu putu, fireşte, să fie dusă la capăt în termenul prevăzut. Ultimul popas înainte de sosirea la Kubo avu loc în seara de 23 martie. Şapte, opt kilometri îi mai despărţeau de Kubo pe călătorii istoviţi, dar, după spusele lui Tongane, la mai puţin de două mii de metri aveau să găsească mormântul în care se odihneau rămăşiţele căpitanului George Buxton. A doua zi, de cu zori, vor porni spre el. Părăsind drumul trasat, aveau să meargă mai întâi până la locul unde soldaţii răsculaţi fuseseră nimiciţi, urmând să se îndrepte apoi spre sat. Dacă satul se afla într-o stare mai bună decât celelalte, urmau să se aprovizioneze cu alimente şi să poposească acolo mai multe zile, în timpul cărora Jane Buxton să-şi poată continua ancheta. În caz contrar, aveau să se îndrepte, tăind pieziş drumul, spre Gao, sau să pornească spre Tombouctou sau spre Djenne, cu speranţa că vor întâlni spre nord sau spre vest ţinuturi mai puţin devastate.

În momentul acesta socoti Amedee Florence că ar fi de datoria lui să-şi pună prietenii la curent cu faptele care îl preocupau. Pe când se odihneau, iar Malik gătea la un foc de ierburi puţinele alimente procurate, Florence le împărtăşi celorlalţi observaţiile lui nocturne şi diurne, din care se vădea că nu puteau face un pas fără să fie cunoscut de nişte duşmani invizibili, dar veşnic prezenţi.

Aş merge mai departe – adăugă el – şi aş îndrăzni să pretind că adversarii noştri ne sunt vechi cunoscuţi, aproape vechi camarazi. Aş susţine morţiş, până la proba contrarie, că ei sunt douăzeci de negri şi trei albi şi că unul dintre ei seamănă leit cu elegantul nostru prieten, aşa-zisul locotenent Lacour, atât de preţuit de onorabila societate aici prezentă.

Pe ce se bazează ipoteza aceasta, domnule Florence îl întrebă Barsac.

Mai întâi, pe faptul că pretinsa noastră escortă a putut lesne să ne afle intenţiile şi să ne-o ia înainte pe drumul stabilit, ca să facă, împotriva noastră, frumoasa treabă pe care aţi putut-o admira; de altfel, ar fi greu de admis prezenţa unei alte trupe care, neavând habar de existenţa noastră, s-ar deda la asemenea distracţii, într-un scop inexplicabil în acest caz. Apoi mai e ceva. Şi locuitorii satelor nimicite şi bătrânul negru pe care doctorul l-a cârpăcit înainte de Kadu au fost loviţi în acelaşi fel. Deci, ucigaşii se şi aflau prin preajma noastră, înainte de sosirea celei de-a doua escorte aşa cum sunt şi după plecarea ei.

Poate că aveţi dreptate, domnule Florence – recunoscu Barsac – dar, la urma urmei, nu ne spuneţi cine ştie ce noutăţi. Niciunul dintre noi nu s-a îndoit nici o clipă că pustiirea ţinutului acestuia era îndreptată împotriva noastră. Iar faptul că pustiirea aceasta e opera locotenentului Lacour sau a altcuiva, sau că bandiţii se află în jurul nostru, în loc să meargă înaintea noastră, după cum bănuiam, nu ne schimbă cu nimic situaţia.

Eu nu sunt de aceeaşi părere – răspunse Amedee Florence. De aceea m-am şi hotărât să vorbesc în seara asta, după ce am tăcut multă vreme, ca să nu vă sporesc inutil temerile. Dar, în ciuda tuturor greutăţilor, iată-ne ajunşi la ţintă.

Mâine, sau vom fi la Kubo, deci la adăpost, sau ne vom fi schimbat direcţia şi adversarul poate că va înceta să ne persecute. Vă spun drept că aş ţine grozav să înşel o dată supravegherea la care suntem supuşi, în aşa fel, încât nimeni să nu ştie ce am venit să facem aici.

Pentru care motiv? întrebă Barsac.

Nu prea ştiu – mărturisi Florence. E o idee care mi-a venit aşa… Dar mi se pare preferabil, în interesul lui miss Buxton, ca scopul călătoriei noastre să nu fie cunoscut până când ea nu-şi termină ancheta.

Sunt de acord cu domnul Florence – aprobă Jane Buxton. Cine ştie dacă adversarii noştri nu sunt pe punctul de-a începe lupta mai pe faţă? Mâine poate că ne vor ataca şi mă vor sili să mă înec la mal. N-aş vrea, totuşi, să fi făcut atâta drum fără să-mi ating scopul. De aceea, cred că domnul Florence are dreptate când vrea să scape de spionii care ne înconjoară. Din nenorocire, nu văd cum.

Mie, dimpotrivă, mi se pare foarte uşor – explică Amedee Florence. Incontestabil că, până aici cel puţin, duşmanii noştri n-au riscat nici o tentativă directă. Se mulţumesc să ne contracareze marşul şi să ne spioneze, rezervându-şi, dacă ideea lui miss Buxton este exactă, prilejul de-a interveni mai cu eficacitate în ziua când încăpăţânarea noastră le va fi întrecut răbdarea. Probabil, deci, că supravegherea lor slăbeşte când sunt siguri că am făcut popas definitiv pentru noapte. Regularitatea obiceiurilor noastre pesemne că îi linişteşte, şi sunt siguri că ne vor regăsi dimineaţa acolo unde ne-au lăsat seara. Nu există nici un motiv ca astăzi să fim păziţi mai cu străşnicie decât în celelalte zile, cel puţin dacă nu s-au hotărât să ne atace imediat. Şi chiar în acest caz, ar fi mai bine ca oricând să încercăm s-o ştergem neobservaţi. Dar, dacă nu-i aşa, e foarte simplu că plecăm imediat, profitând de întuneric. O să pornim unul câte unul, făcând cât mai puţin zgomot, toţi în aceeaşi direcţie, după ce ne alegem un loc de întâlnire. În definitiv, nu e cine ştie ce armată uriaşă pe urmele noastre, şi-ar însemna să avem un ghinion nemaipomenit dacă am nimeri exact peste cuceritorul locotenent Lacour.

Planul acesta, aprobat călduros de Jane Buxton, fu adoptat de toţi. Călătorii se înţeleseră să meargă unul după altul spre est, până la un pâlc mare de arbori aflat cam la un kilometru distanţă, pe care îl zăriseră la căderea nopţii. Arborii erau acum invizibili, dar se ştia în ce direcţie se aflau şi se putea ajunge cu siguranţă la ei, luându-se drept ghid steaua ivită la orizont, deasupra norilor groşi care sporeau şi mai mult bezna. Tongane avea să pornească primul, apoi Jane Buxton, apoi Malik. Ceilalţi europeni urmau să vină unul după altul, iar Amedee Florence urma să încheie marşul.

Plecarea se efectuă fără incidente. Două ore mai târziu, cei şase europeni şi cei doi negri se aflau la marginea pâlcului de copaci şi se grăbeau să-l străbată în aşa fel, încât ecranul acesta invizibil să fie plasat între ei şi urmăritori. Apoi înaintară mai în voie. Apropierea ţintei le dădea puteri chiar şi celor mai slăbiţi dintre ei. Niciunul nu-şi mai simţea oboseala.

O jumătate de oră mai târziu, în care timp mărşăluiră rapid, Tongane se opri. După părerea lui, trebuiau să se afle chiar pe locul unde soldaţii răzvrătiţi ai lui George Buxton fuseseră exterminaţi; dar, în bezna aceea adâncă, negrul nu putea arăta locul exact care o interesa pe Jane Buxton. Trebuiau aşteptate zorile.

Călătorii luară deci câteva ore de odihnă. Numai Jane Buxton, nesigură de ce-o aştepta la ivirea zorilor, nu putu să doarmă. O sumedenie de întrebări, mai chinuitoare ca oricând, îi veneau în minte. Era oare, într-adevăr, mort nefericitul ei frate şi avea ca să descopere vreo dovadă a morţii lui, pe care să n-o fi distrus trecerea vremii? Şi dacă o asemenea dovadă exista, avea ea să confirme crima, să arate nevinovăţia sau să o lase în aceeaşi incertitudine? Şi mâine în ce sens îşi va începe ea ancheta hotărâtă? Ultimii martori ai dramei nu erau oare risipiţi, dispăruţi, poate morţi, sau va fi cu putinţă să regăsească vreo câţiva dintre ei? Iar dacă izbutea să facă asta, care va fi adevărul ieşit din gura lor?

Cu puţin înainte de ora şase, toţi erau în picioare. Şi, pe când se iveau zorile, aşteptară, cuprinşi de o puternică emoţie, cu ochii ţintă la Tongane, care cerceta împrejurimile şi căuta puncte de reper.

— Acolo – spuse, în sfârşit, negrul, arătând un copac aflat la vreo trei sau patru sute de metri, care se înălţa singuratic în câmpie.

În câteva clipe se aflau toţi la poalele copacului. Cum Tongane continua să se arate foarte sigur pe spusele lui, începură să sape în punctul arătat de el, deşi nimic nu dovedea că acolo ar fi existat vreodată un mormânt. Cuţitele scotociră febril pământul aruncat cu mâinile pe marginea gropii care se adâncea rapid.

— Atenţie! exclamă deodată reporterul… Iată nişte oseminte…

Miss Buxton, foarte emoţionată, trebui să se sprijine de braţul doctorului.

— Cu multă precauţie, groapa fu curăţită până la fund. Şi se ivi un corp, sau mai degrabă un schelet, păstrat cât se poate de bine. În jurul fostelor lui braţe mai dăinuiau încă nişte petice de stofă şi broderii de fir, însemne ale gradului. Printre oasele toracelui se descoperi şi un portofel, aproape distrus de scurgerea vremii. Portofelul fu deschis. În el se afla un singur document: o scrisoare adresată lui George Buxton, de sora sa.

Lacrimile izbucniră din ochii Janei. Ea duse la buze fila îngălbenită, care i se fărâmă între degete. Apoi, pe jumătate leşinată, se apropie de groapă.

Doctore, te rog – îi spuse ea cu glas tremurător lui Châtonnay – vrei să ai bunătatea de-a examina rămăşiţele bietului meu frate?

La porunca dumneavoastră, miss Buxton – răspunse doctorul, atât de tulburat, încât uită şi foamea care îi chinuia măruntaiele.

Doctorul Châtonnay coborî în groapă şi execută cu grijă şi cu metoda unui medic legist examinarea cerută. Când isprăvi, faţa îi era gravă şi exprima o puternică emoţie,.

Eu, Laurent Châtonnay, doctor în medicină de la Universitatea din Paris – rosti el cu oarecare solemnitate în glas, în mijlocul unei adânci tăceri – certific următoarele: întâi, osemintele supuse examinării, şi despre care miss Jane Buxton declară că aparţin fratelui ei, George Buxton, nu au nici o urmă de rană pricinuită de vreo armă de foc; al doilea, omul căruia îi aparţineau aceste oseminte a fost asasinat; al treilea, moartea i-a fost provocată de o lovitură de pumnal, dată de sus în jos, lovitură care a străpuns omoplatul stâng şi a atins unul din lobii superiori ai inimii; al patrulea, iată arma crimei, scoasă de mine din teaca osoasă în care a rămas împlântată.

Asasinat! … murmură Jane, năucită.

Asasinat, susţin lucrul acesta – repetă doctorul Châtonnay.

— Şi pe la spate! …

— Da, pe la spate.

George ar fi deci nevinovat! exclamă Jane Buxton, izbucnind în lacrimi.

Nevinovăţia fratelui dumneavoastră e o problemă care îmi depăşeşte competenţa, miss Buxton – răspunse cu blândeţe doctorul Châtonnay – şi n-aş putea s-o afirm la fel de sigur ca pe faptele materiale constatate de mine; dar trebuie să vă spun că ea mi se pare foarte probabilă. Din examinarea făcută, reiese, într-adevăr, că fratele dumneavoastră n-a căzut cu arma în mână, aşa cum s-a crezut până acum, ci că a fost ucis pe la spate, înainte, în timpul sau după salva de focuri pe care istoria a înregistrat-o. În ce moment, exact, şi de cine a fost lovit? Asta nu ştiu. Tot ce pot să spun e că lovitura n-a fost dată de un militar, căci arma care v-a ucis fratele e un pumnal şi nu o armă militară.

— Mulţumesc, doctore – spuse Jane, care îşi revenea încetul cu încetul. Aşa cum sunt, primele rezultate ale călătoriei mele au darul să-mi redea încrederea… încă un cuvânt, doctore. Ai vrea să atestezi prin scris cele văzute astăzi, iar domnii aflaţi de faţă vor să aibă bunătatea de a-ţi servi ca martori?

Toţi se grăbiră să se pună la dispoziţia Janei Buxton. Pe o foaie de hârtie, pe care domnul Poncin consimţi să o desprindă din carnetul său, Amedee Florence redacta faptele constatate în decursul dimineţii, iar procesul acesta verbal, semnat de doctorul Châtonnay şi apoi de toate persoanele prezente, îi fu înmânat Janei Buxton împreună cu arma găsită în mormântul fratelui ei.

Când atinse arma, tânăra se înfiora. Era un pumnal căruia un strat gros de rugină, amestecată poate cu sânge, îi acoperea lama solidă, cu patru muchii brăzdate de şanţuri adânci. Mânerul ei de abanos, pe jumătate mâncat de umezeala pământului, mai purta încă urma unei inscripţii dispărute.

Priviţi, domnilor – spuse Jane arătând literele aproape invizibile – arma purta odinioară numele ucigaşului.

Păcat că s-a şters, oftă Amedee Florence – examinând a rândul lui arma. Dar ia staţi… Se mai poate încă citi câte ceva… un i şi un l, mi se pare.

— Cam puţin – făcu Barsac.

— Poate că va fi suficient ca să-l demaşte pe ucigaş – spuse Jane gravă.

La ordinul ei, Tongane aruncă peste rămăşiţele lui George Buxton pământul scos din groapă, care fu apoi bătătorit şi netezit cu grijă. Când totul se termină, călătorii, lăsând mormântul tragic în singurătatea lui, se îndreptară spre Kubo.

Dar, după trei sau patru kilometri, trebuiră să se oprească. Jane Buxton nu mai avea puteri. Picioarele n-o mai ţineau şi ea trebui să se întindă pe pământ.

Emoţia – explică doctorul Châtonnay.

Şi foamea – adăugă pe bună dreptate Amédée Florence. Hai, prietene Saint-Bérain! N-o să lăsăm nepoata să-ţi moară de inaniţie, chiar dacă ţi-e mătuşă, de s-ar amesteca şi diavolul! La vânătoare. Şi vezi să nu mă iei drept vânat de soi!

Din nenorocire, vânatul era rar şi cea mai mare parte a zilei trecu înainte ca vânătorii să aibă vreun animal oarecare în bătaia puştii. Abia spre seară soarta le fu prielnică. Şi atunci, lista vânatului deveni mai bogată decât oricând: două dropii şi o potârniche picară una după alta, lovite de plumbii lor. Pentru prima oară după atâta vreme, călătorii avură din ce să-şi facă o masă îmbelşugată. În schimb, se văzură nevoiţi să nu ajungă la Kubo în seara aceea şi se hotărâră să petreacă o ultimă noapte sub cerul liber.

Sfârşiţi de oboseală şi, altminteri, convinşi că-şi păcăliseră adversarii, călătorii neglijară în seara aceea paza impusă de obicei. De aceea nimeni nu observă fenomenele ciudate care se petrecură în timpul nopţii. Spre vest, nişte lumini slabe licăriră de mai multe ori pe câmpie. Alte lumini, de data aceasta puternice, le răspunseră dinspre est, la mare înălţime, deşi într-acolo nu se afla nici un munte în ţinutul acesta deosebit de neted. Încetul cu încetul, licăririle slabe dinspre vest şi luminile puternice dinspre est se apropiară unele de altele, primele încet, celelalte foarte repede. Şi toate se reuniră, îndreptându-se spre punctul ocupat de călătorii adormiţi.

Deodată, aceştia fură treziţi brusc de ciudatul huruit pe care îl mai auziseră după plecarea din Kankan dar huruitul era acum mai apropiat şi mult mai puternic. Călătorii abia apucară să deschidă ochii, când nişte lumini fulgerătoare, emanate de vreo zece focare extrem de puternice, ca ale unor proiectoare electrice, ţâşniră dintr-o dată spre est, la mai puţin de o sută de metri de ei. Buimăciţi şi orbiţi, călătorii noştri mai căutau încă să înţeleagă ce fel de lumini erau acelea, când o ceată de necunoscuţi, ieşind din beznele de la nord şi de la sud, intră în conul luminat şi se năpusti asupra lor, trântindu-i, cât ai clipi, la pământ. În întuneric, o voce întrebă în franţuzeşte:

— Gata, băieţi? Apoi, după o clipă de linişte: Primul care mişcă primeşte un glonte în ţeastă… La drum!

sfârşitul primei părţi.