XI.CE E DE FĂCUT?

Când membrii misiunii Barsac, sosiţi din ajun la Kadu, constatară la deşteptare, în ziua de 18 februarie, dispariţia escortei şi a întregului personal negru, rămaseră uluiţi. Această dublă dezertare, şi mai ales cea a escortei, era atât de extraordinară, încât ei ar fi refuzat mult timp s-o creadă definitivă, dacă n-ar fi avut imediat dovada că soldaţii şi slujitorii plecaseră fără speranţă de întoarcere.

Cel ce dădu alarma fu Amedee Florence, ieşit primul din cort. Toţi, inclusiv Malik, care îşi petrecuse noaptea în cortul Janei Mornas, se adunară într-o clipă. Şi cum se întâmplă de obicei, discuţia fu destul de confuză la început. Membrii expediţiei schimbau mai mult exclamaţii decât idei. Înainte de a începe să pună la cale viitorul, începeau prin a se mira de prezent.

Pe când discutau astfel, un geamăt se auzi dintr-un desiş vecin, şi le dădu de veste că nu erau singuri, cum îşi închipuiau ei. Saint-Berain, Amedee Florence şi doctorul Châtonnay dădură fuga spre locul de unde părea că vine geamătul şi-l descoperiră pe Tongane, legat burduf, cu un căluş în gură şi, în plus, cu o lungă rană în partea stângă a corpului, ceva mai jos de coaste.

Când Tongane fu eliberat de funii, readus în simţiri şi pansat, ceilalţi începură să-i pună întrebări. Iar el, pe jumătate în jargonul obişnuit, pe jumătate în bambara, ajutat în acest caz de Jane Mornas, povesti ce ştia despre întâmplările din timpul nopţii.

Dezertarea se înfăptuise între orele unu şi două noaptea. În momentul acela, Tongane, trezit de zgomotele ciudate pe care europenii nu le auziseră din corturile lor, avu surpriza să-i vadă pe cei douăzeci de tiraliori călări ajunşi la o oarecare distanţă de tabără, pe când hamalii şi cărăuşii negri, conduşi de locotenentul Lacour şi de cei doi sergenţi, se agitau şi păreau că fac o treabă pe care întunericul nu-i îngăduia s-o desluşească exact. Intrigat şi, altminteri, de loc bănuitor, Tongane se ridicase şi, dorind să-şi dea seama de ce se petrecea, se îndreptase spre hamali şi cărăuşi. Dar nu apucase să ajungă până la ei. La jumătatea drumului, doi oameni se năpustiră asupra lui, iar unul din ei îl înşfăcase de gât, fără să-i lase timp să scoată un strigăt. Cât ai clipi, Tongane fu doborât şi legat şi i se vârî un căluş în gură. Înainte de a cădea, el izbutise totuşi să vadă că negrii, hamali şi cărăuşi, tocmai îşi luau în spinare numeroase baloturi alese din grămada bagajelor. Tongane era deci redus la neputinţă, iar atacatorii lui se şi depărtaseră, când se apropie de ei un al treilea personaj. Noul-venit, care nu era altul decât locotenentul Lacour, întrebă scurt:

— S-a făcut?

— Da – răspunse un atacator în care Tongane îl recunoscu atunci pe unul din sergenţi.

Urmă o clipă de tăcere. Tongane simţi cum cineva se aplecă peste el. Două mâini i se plimbară pe corp, îl pipăiră.

— Sunteţi nebuni, pe cuvântul meu! continuă locotenentul. Plecaţi lăsând în urma voastră un flăcău care poate că a văzut prea multe. Robert, te rog să-ţi vâri baioneta în gunoiul ăsta.

Ordinul fusese imediat executat, dar Tongane, reuşind din fericire să se zvârcolească, arma, în loc să-l lovească în plin piept, alunecase de-a lungul coastelor, făcându-i doar o tăietură mai mult impresionantă decât gravă. Din pricina întunericului, locotenentul şi cei doi acoliţi ai săi se înşelaseră, cu atât mai mult cu cât isteţul ghid avu precauţia să scoată un geamăt de parcă şi-ar fi dat sufletul, şi să-şi oprească apoi respiraţia. Sângele care umpluse baioneta completase eroarea ucigaşilor.

S-a făcut? repetă vocea locotenentului Lacour, după ce lovitura fusese dată.

Şi încă cum! răspunse omul care lovise şi căruia şeful său îi spusese Robert.

Cei trei plecaseră apoi, şi Tongane nu mai auzise nimic. De altfel, sufocat de căluş şi slăbit din cauza pierderii de sânge, Tongane îşi pierduse curând cunoştinţa. Aceasta era tot ce ştia.

Dar atâta era de ajuns ca să arate că era vorba nu de o lipsă momentană a escortei, ci de o părăsire definitivă, premeditată şi pregătită de multă vreme.

Odată stabilite toate acestea, membrii expediţiei se priviră uluiţi şi consternaţi. Primul cuvânt care rupse tăcerea ieşi din gura lui Amedee Florence, cuvânt pentru care cerem încă o dată îngăduinţa cititorului:

— Afurisită treabă! exclamă reporterul, exprimând de fapt gândul tuturor, într-o formă mai familiară.

Cuvintele lui aducând o destindere, se începu luarea măsurilor cerute de situaţie. Mai întâi, trebuia făcut bilanţul. După verificare, se dovedi că membrii expediţiei mai aveau încă şapte puşti, dintre care şase de vânătoare, şi vreo zece revolvere, toate aceste arme prevăzute din belşug cu muniţii; mai aveau de asemenea şapte cai, treizeci şi şase de măgari, cam o sută cincizeci kilograme de mărfuri diferite şi hrană pentru patru zile. Mijloacele de apărare şi de transport nu le lipseau deci. Cât despre hrană, nu era cazul să se îngrijoreze, căci puteau să şi-o procure lesne din sate, aşa cum făcuseră şi până aici. În plus, cei şase europeni, având fiecare câte o puşcă excelentă, aveau tot dreptul să se bizuie pe rezultatele vânătoarei. După facerea inventarului se ajunse, deci, la concluzia că, oricare ar fi hotărârea luată până la urmă, din punct de vedere material nu vor avea de întâmpinat nici un obstacol de netrecut.

În orice caz, era mai bine să se debaraseze de măgarii care, în lipsa unor cărăuşi experimentaţi, ar fi însemnat un neajuns destul de serios. După aceea urma să stabilească un plan. Dacă se hotăra continuarea călătoriei pentru un timp oarecare, urmau să fie căutaţi şi angajaţi cinci sau şase hamali; aceştia aveau să poarte mărfurile care, pe măsura nevoilor, să fie schimbate prin sate pentru merindele necesare exploratorilor. Dacă se hotăra întreruperea călătoriei, mărfurile trebuiau lichidate pe loc, la orice preţ, ceea ce ar fi făcut ca hamalii să devină inutili şi ar fi îngăduit deci un mers mai rapid.

Jane Mornas şi Saint-Berain, singurii în stare să se facă înţeleşi de localnici, luară imediat legătura cu negrii din Kadu. Ei se bucurară în sat de o primire cât se poate de bună. Câştigând, datorită unor cadouri mărunte, simpatia dugutighi-ului, acesta îi ajută cât putu. Datorită lui, măgarii fură vânduţi, atât la Kadu, cât şi în satele din împrejurimi, în medie cu zece mii de cauri (cam treizeci de franci) bucata, adică, în total, cu trei sute cincizeci de mii de cauri. Numai cu banii aceştia, existenţa membrilor misiunii şi plata a cinci hamali ar fi putut fi asigurată pe aproape douăzeci de zile.

Pe de altă parte, dugutighi-ul se declară gata să le facă rost de cinci hamali sau, la nevoie, chiar de mai mulţi.

Negocierile acestea ţinură câteva zile şi nu se încheiară decât în seara zilei de 22 februarie. Dar timpul nu însemna că fusese irosit, căci Tongane n-ar fi putut să pornească mai devreme la drum; în ziua de 22 februarie însă, rana, de loc adâncă, era pe cale de cicatrizare şi nimic nu se mai opunea plecării.

În dimineaţa de 23, deci, şase scaune pliante fură aşezate în cerc. În mijlocul cercului se aflau întinse hărţile.

Tongane şi Malik formau publicul! Discuţia începu, prezidată de Barsac.

— Şedinţa e deschisă – spuse deputatul, din obişnuinţă, ca unul ce era deprins cu protocolul Camerei. Cere cineva cuvântul?

Ceilalţi zâmbiră discret. Fin ironist, Arnedee Florence răspunse fără să clipească:

— Vom vorbi după dumneavoastră, domnule preşedinte.

— Cum vreţi – se învoi Barsac, de loc surprins de titlul acordat. Mai întâi să stabilim situaţia, iată-ne părăsiţi de escorta noastră, dar cu destule arme şi obiecte de schimb, în plin Sudan, la mare distanţă de ţărm…

La auzul acestor cuvinte, domnul Poncin îşi scoase din buzunar carnetul său uriaş, îşi puse ochelarii pe nas şi, el care nu vorbea niciodată, spuse:

Exact la o mie patru sute opt kilometri, cinci sute optzeci şi trei de metri şi şaptesprezece centimetri, inclusiv ocolişurile, pornind de la parul central al cortului meu.

O asemenea precizie e inutilă, domnule Poncin – observă Barsac. E suficient să spunem că ne aflăm cam la o mie patru sute kilometri de Conakry. După cum ştiţi, intenţia noastră era să mergem mult mai departe, dar noua situaţie poate că cere o soluţie nouă. După părerea mea, trebuie să ne luăm ca obiectiv, dacă nu cât mai repede de atins, măcar cât mai sigur cu putinţă, o aşezare cu un post francez. Acolo vom socoti şi vom examina în toată liniştea ce se cuvine să facem.

Aprobarea fu unanimă.

— Cercetarea hărţii – continuă Barsac – arată că trebuie să ne silim să atingem Nigerul într-un punct oarecare al cursului său. N-ar fi oare posibil să mergem până la Saye, prin Uagadugu şi Nadiango? De la luarea Tombouctoului, posturile franceze au înaintat mereu în josul apei. Mărturisesc că nu ştiu dacă au ajuns de pe acum la Saye, dar lucrul acesta e posibil, aş zice chiar probabil. În cazul când vom reuşi să ne procurăm ulterior o altă escortă, soluţia aceasta ar avea avantajul de a respecta programul care ne-a fost trasat.

— Dar ea, domnule preşedinte – strigă cu însufleţire domnul Poncin, notând cu înfrigurare cifre în carnet – ar avea neajunsul să ne impună un drum de opt sute de kilometri. Iar paşii noştri, i-am măsurat, sunt de şaptezeci şi doi de centimetri, în medie. Opt sute de kilometri fac un milion o sută unsprezece mii o sută unsprezece paşi şi un fragment de pas. Să lăsăm la o parte fragmentele. Pe oră, facem în medie cinci mii o sută patruzeci şi trei de paşi şi un fragment. Să lăsăm la o parte fragmentul. Dar mai există opririle care se ridică, pe oră, am verificat, în medie la optsprezece minute, patru secunde. Rămân două mii cinci sute douăzeci de secunde, adică trei mii şase sute paşi şi o zecime. Drumul acesta de opt sute de kilometri va cere deci un milion o sută unsprezece mii o sută unsprezece paşi, împărţit la trei mii şase sute şi o zecime, adică trei sute opt ore şi douăzeci şi două de mii opt sute doi pe treizeci şi şase de mii de ore. Aceasta reprezintă în total un milion o sută unsprezece mii şase sute optzeci de secunde şi ceva. Să lăsăm la o parte acest ceva. Dar noi mergem efectiv, în medie, cinci ore patruzeci şi cinci de minute şi douăsprezece secunde pe zi, ţinând seama de opriri, adică douăzeci de mii şapte sute douăsprezece secunde. Ca să străbatem cei opt sute de kilometri vor trebui deci un milion o sută unsprezece mii şase sute optzeci de secunde împărţit la douăzeci de mii şapte sute doisprezece, ceea ce ne dă cincizeci şi trei de zile şi treisprezece milioane nouă sute optzeci de mii şapte sute douăsprezecimi de zi. Ca să apreciaţi valoarea acestei ultime fracţii, trebuie s-o reduceţi, la rândul ei, în ore, minute şi secunde. Avem atunci…

Oh! oh!! oh!!! exclamă în crescendo Amedee Florence, gata să cadă pradă unui atac de nervi, nu puteţi spune simplu că ne-ar trebui cincizeci şi trei de zile, mergând cu cincisprezece kilometri pe zi, şi numai patruzeci, dacă facem câte douăzeci de kilometri zilnic? Unde vreţi să ajungeţi cu calculele acestea înfricoşătoare?

La faptul că ar fi mai bine să atingem Nigerul prin Djenne – răspunse cu un aer înţepat domnul Poncin, vârându-şi în buzunar impunătorul său carnet. Am reduce astfel la jumătate distanţa, care ar rămâne doar de patru sute de kilometri.

Ar fi şi mai bine – obiectă Amedee Florence, trasând cu degetul pe hartă itinerarul pe care îl recomanda – să atingem Nigerul la Segu-Sikoro, trecând prin Bârnă, Uattara, Djitamana etc. Drumul ar fi cam de cinci sute de kilometri, dar, în afară de faptul că am urma acelaşi itinerar ca şi căpitanul Marcenay, am recâştiga suta de kilometri suplimentară, fiindcă n-am avea de urcat fluviul de la Djenne la Segu. În plus, localitatea aceasta din urmă e relativ importantă, şi am găsi acolo sigur ajutoare.

Foarte bine gândit – aprobă doctorul Châtonnay. Totuşi există o cale care cred că e şi mai bună. Aceea de a ne întoarce pur şi simplu pe unde am venit, dacă nu până la ocean, cel puţin până la Sikasso, de care ne aflăm doar la două sute de kilometri, şi unde ne vom regăsi compatrioţii care ne-au primit atât de prieteneşte. Acolo vom hotărî dacă e bine să mergem spre Bamako sau dacă, aşa cum crede domnul Amedee Florence, şi cum de altfel socotesc şi eu, e preferabil să urcăm la Segu-Sikoro.

Doctorul are dreptate – aprobă Florence. Iată calea cea mai înţeleaptă.

Cum fiecare îşi exprimase părerea, urmă o pauză în discuţie.

S-ar putea, domnule Florence, ca doctorul şi dumneata să aveţi dreptate – începu după o clipă de gândire Barsac, vrând să le dea celorlalţi o idee măgulitoare despre eroismul său. Vă rog să ţineţi seama, totuşi, că reîntoarcerea la Sikasso înseamnă părăsirea, cel puţin pentru moment, a misiunii pe care am primit-o. Iar eu, domnilor, ca om al datoriei, înainte de orice…

Vă înţelegem scrupulele, domnule Barsac – îl întrerupse Florence, simţind că se apropie discursul – dar există cazuri când datoria înseamnă prudenţă.

Rămâne să vedem precis dacă ne aflăm într-unul din cazurile acestea – răspunse Barsac. Escorta noastră a dezertat, ce-i drept, dar caut degeaba pericolele care ne ameninţă. De fapt, singurele întâmpinate până aici provin de la un adversar ipotetic şi probabil, admit, dar nu sigur, pentru că existenţa lui ne e dovedită doar prin loviturile pe care ni le dă. Să apreciem deci loviturile acestea în sine şi ele ni se vor părea mult atenuate. Ce altceva ni s-a făcut, la urma urmei, decât să ni se creeze încurcături? După domnul Florence s-ar fi încercat, mai întâi, să ne sperie tot duşmanul nostru necunoscut, admit, e cel care, mai târziu, ne-a creat dificultăţi cu personalul, la Sikasso şi după Sikasso, şi a aranjat, în sfârşit, să ne înlocuiască garda adevărată cu una falsă, printr-un procedeu pe care nu-l cunosc. Dar gândiţi-vă că procedând astfel a dat dovadă de foarte multă moderaţie. În loc să se mulţumească să dezerteze, falsa escortă ar fi putut foarte bine să ne măcelărească pe toţi! Şi n-a făcut-o; ba, mai mult chiar, a avut politeţea de-a ne lăsa hrană, arme, muniţii, animale şi-o oarecare cantitate de mărfuri. Procedeele acestea nu sunt dintre cele mai crude.

Mai e şi Tongane – obiecta moale doctorul Châtonnay.

Tongane e negru – răspunse Barsac – şi pentru mulţi oameni viaţa unui negru nu contează.

Domnul Barsac are dreptate – interveni Florence. Da, procedeele folosite împotriva noastră poartă pecetea unei adevărate moderaţii, şi e sigur că până aici nu s-a căutat să ni se ia viaţa. Spun până aici, pentru că s-ar putea prea bine ca adversarul nostru necunoscut să folosească un sistem de atac mai eficace, dacă stăruim să mergem într-o direcţie care lui îi displace. În cazul acesta, rana lui Tongane e suficientă ca să ne arate că cei pe care îi stânjenim nu stau pe gânduri când e vorba să lovească.

— Foarte adevărat – aprobă doctorul Châtonnay. Aprobarea doctorului Châtonnay fu urmată de o tăcere de câteva minute, pe care Barsac le folosi ca să mediteze adânc. Sigur, erau exacte deducţiile lui Florence, şi se înţelege că onorabilul deputat al Midiului n-avea să-şi pună în joc preţioasa existenţă doar pentru a evita criticile care îl aşteptau la Paris dacă făcea cale întoarsă, înainte de a-şi îndeplini pe de-a-ntregul misiunea. De altfel, nu putea să răspundă criticilor?

— După o matură chibzuinţă – spuse el, grăbindu-se să încerce asupra auditorilor de acum efectul argumentelor pe care avea să le folosească mai târziu în faţa colegilor de la Cameră – sunt de acord cu propunerea domnului Amedee Florence, mai ales sub forma pe care i-a dat-o onorabilul coleg, doctorul Châtonnay. Voi vota deci pentru reîntoarcerea la Sikasso, având drept obiectiv final Segu-Sikoro. Deci, domnilor, dacă…

Aici, simţind apropierea discursului, Amedee Florence încetă să-l mai asculte pe orator şi începu să se gândească la altele.

— Deci, domnilor, dacă s-ar simţi cineva ispitit să-mi reproşeze că am întrerupt călătoria fără să fie absolut necesar, i-aş răspunde că responsabilitatea acestei întreruperi îi revine guvernului, a cărui datorie era să asigure misiunii noastre o protecţie eficace. În consecinţă, el ar fi trebuit deci, dacă nevoi superioare îl sileau, să schimbe formaţia escortei noastre, fie să ia toate măsurile utile pentru ca o ceată de aventurieri să nu se poată substitui adevăratului detaşament destinat nouă, fie, dacă o asemenea substituire n-a avut loc, să aleagă cu destul tact comandantul căruia îi încredinţa paza noastră, în aşa fel încât acesta să nu poată fi accesibil unor solicitări a căror origine nu nouă ne este dat să o căutăm. Ancheta, care mi se pare că se impune, domnilor, ancheta ne va spune…

— Iertaţi-mă, domnule preşedinte – îl întrerupse Amedee Florence – dacă aţi binevoi să-mi permiteţi…

Reporterul sugerase de la bun început calea cea mai înţeleaptă, pe care simţul lui practic o descoperise imediat. Dar propunerea făcută încetă să-l mai intereseze de îndată ce-şi dăduse seama că va fi adoptată. Câteva minute mai târziu, n-ar fi fost nevoie să-l îndemni prea mult ca să-şi exprime regretul că vedea încheindu-se călătoria tocmai în momentul când făgăduia să devină interesantă.

Aici ajunsese cu gândurile lui când privirea i se îndreptă, fără voie, spre Jane Mornas şi spre Saint-Berain. Şi atunci îl întrerupse pe Barsac, şovăind cu atât mai puţin cu cât nu-l asculta, după cum s-a arătat.

— Dacă binevoiţi să-mi permiteţi, domnule preşedinte – spuse el – aş atrage atenţia că noi luăm o hotărâre fără să fi cerut părerea domnişoarei Mornas şi domnului de Saint-Berain, care, ca şi noi, îmi închipui, trebuie să aibă un cuvânt în privinţa aceasta.

Observaţia era întemeiată. De când începuse discuţia, Jane Mornas şi Saint-Berain ascultaseră tăcuţi, fără să participe în nici un fel la ea.

Domnul Florence are dreptate – recunoscu Barsac, adresându-se Janei Mornas. V-aş ruga, deci, domnişoară, să ne faceţi cunoscută părerea dumneavoastră.

Vă mulţumesc că aţi binevoit să mă întrebaţi, domnule Barsac – răspunse liniştită Jane Mornas – dar noi trebuie să rămânem în afara discuţiei acesteia care nu ne priveşte.

Care nu vă priveşte? … De ce, domnişoară? Mi se pare că ne aflăm toţi pe aceeaşi corabie…

Ba de loc – răspunse Jane Mornas. Dacă, datorită împrejurărilor, dumneavoastră renunţaţi la ţelul pe care vi l-aţi propus, al nostru nu s-a schimbat. Noi n-am vrea să ne despărţim de dumneavoastră în momentul când întâmpinaţi cele mai mari greutăţi, dar am avut dintotdeauna intenţia să ne continuăm călătoria după itinerarul pe care ni l-am trasat.

Ţineţi deci cu tot dinadinsul să mergeţi până la Gao?

Mai mult ca oricând.

Singuri? Fără escortă?

Nu ne-am gândit niciodată că vom ajunge altfel acolo.

Fără hamali?

Vom angaja alţii. Dacă nu va fi posibil, ne vom lipsi de ei.

În ciuda ostilităţii, a cărei origine n-o cunoaştem, dar a cărei realitate nu poate fi pusă la îndoială?

În ciuda ostilităţii acesteia care, de altfel, mi se pare îndreptăţită mai degrabă împotriva dumneavoastră decât împotriva noastră.

Cum s-ar putea şti, din moment ce avem acelaşi drum? În orice caz, mi-e tare teamă că pe dumneavoastră vă va ataca adversarul nostru necunoscut, dacă veţi continua să mergeţi singuri în direcţia Nigerului.

Dacă e aşa, îl vom înfrunta pe adversarul necunoscut.

— Dar asta e nebunie curată! izbucni Barsac. Chiar dacă va trebui să folosim forţa şi tot n-o să vă lăsăm, domnişoară, să comiteţi o asemenea imprudenţă, ca să vă satisfaceţi ceea ce singură numiţi un capriciu.

Jane Mornas şovăi o clipă, apoi răspunse tristă:

— Din nenorocire, nu-i vorba de-un capriciu, cum v-am spus până acum.

— Dar despre ce e vorba? întrebă Barsac, mirat. Jane Mornas şovăi din nou. Apoi, după o clipă de tăcere rosti grav:

— De o datorie.

Barsac, doctorul Châtonnay, Amedee Florence o priviră pe Jane Mornas, ultimul dintre ei cu interes, ceilalţi cu mirare. Barsac şi doctorul Châtonnay se întrebau ce înţelegea tânăra domnişoară prin cuvintele rostite şi ce datorie putea fi atât de imperioasă, încât s-o îndemne să meargă până la punctul extrem al buclei Nigerului? Amedee Florence, care, din temperament, se gândise totdeauna că tovarăşii lui aveau motive personale ca să întreprindă călătoria, simţea doar o mare satisfacţie la gândul că va afla unul din motivele ascunse până atunci pentru el.

Jane Mornas vorbi iar;

Iertaţi-mă, domnilor, eu v-am înşelat…

Ne-aţi înşelat? … repetă Barsac, tot mai mirat.

— Da, v-am înşelat. Dacă domnul de Saint-Berain v-a spus adevăratul său nume şi dacă e adevărat că el e francez ca şi dumneavoastră, eu m-am prezentat sub un nume fals şi sub o naţionalitate de împrumut. Sunt englezoaică şi mă numesc Jane Buxton. Sunt fiica lordului Buxton, sora căpitanului George Buxton, iar rămăşiţele nefericitului meu frate se odihnesc lângă Kubo. Acolo trebuie deci să ajung, căci numai acolo voi putea duce cu adevărat la îndeplinire ceea ce mi-am propus.

Şi Jane Buxton – căci de acum înainte îi vom reda adevăratul ei nume – povesti drama de la Kubo, acuzaţia infamantă împotriva fratelui ei, moartea acestuia, ruşinea şi disperarea lordului Glenor. Ea arătă ţelul sfânt pe care şi-l propusese: să-şi reabiliteze fratele, să spele pata de pe onoarea numelui său, şi să-i redea pacea sufletească bătrânului a cărui viaţă se stingea în mohorâta singurătate a castelului Uttoxeter.

O vie emoţie îi cuprinse pe cei ce o ascultau. Toţi simţeau nespusă admiraţie pentru fata care, din motive atât de nobile, îndrăznise şi avea încă să mai înfrunte atâta oboseală şi atâtea primejdii.

Miss Buxton – spuse Amedee Florence cu oarecare asprime în glas, după ce Jane tăcu – îmi permit să vă fac un reproş.

Un reproş? … Mie? … se miră Jane, care se aştepta ca povestirea ei să aibă un cu totul alt efect.

Da, un reproş, şi încă unul serios de tot. Aveţi o părere ciudată – şi puţin măgulitoare – miss Buxton, despre francezi în general şi despre Amedee Florence, în special…

Nu vă înţeleg, domnule Florence – îngăimă Jane Buxton, tulburată.

Păi cum! exclamă reporterul indignat. V-aţi închipuit cumva că Amedee Florence o să vă lase să faceţi fără el mica plimbare la Kubo?

Oh! domnule Florence… făcu emoţionată Jane, care începea să înţeleagă.

Asta-i bună! … continuă Florence, simulând mai departe o vie indignare. Şi e de-un egoism! …

— Nu văd… încercă să vorbească Jane, zâmbind uşor.

— Lăsaţi-mă să vorbesc, vă rog – o întrerupse Florence autoritar. Aţi uitat, deci, că sunt ziarist, că sunt, mai ales, reporter şi că posed însuşirea de-a avea un director? Şi ştiţi ce mi-ar zice directorul meu dacă ar afla că am ratat un reportaj senzaţional în legătură cu afacerea Buxton? Ei bine, mi-ar zice: „Dragă Florence, eşti un nătărău!”

Şi m-ar da afară, în doi timpi şi trei mişcări. Iar eu ţin la postul meu… Voi merge deci cu dumneavoastră.

— Oh! domnule Florence! repetă Jane, adânc mişcată. Reporterul o privi drept în faţă.

— Merg cu dumneavoastră, miss Buxton – spuse el hotărât. Şi nu vă pierdeţi vremea susţinând contrariul, căci asta cred că o ştiu eu mai bine decât dumneavoastră…

Jane îi întinse mâna inimosului şi curajosului tânăr.

Primesc, domnule Florence – spuse ea, pe când două lacrimi mari îi picau din ochi.

Şi pe mine, miss Buxton, nu mă primiţi? se auzi pe neaşteptate vocea groasă a doctorului Châtonnay.

— Pe dumneata, doctore? …

Fără îndoială, pe mine. O asemenea expediţie nu se poate lipsi de un medic. Fiindcă, după cât se pare, o să fiţi făcuţi bucăţele, va trebui să fiu de faţă ca să vă cos la loc.

Oh! doctore! … repetă Jane simţind că-i vine să plângă de-a binelea.

Dar emoţia avea să-i sporească când îl auzi pe Barsac strigând cu o voce în care bubuia mânia:

— Şi eu? … Va să zică eu nu contez, dacă nimeni nu se gândeşte măcar să-mi ceară părerea!

Barsac era, într-adevăr, furios. Şi el se gândise, din capul locului, să meargă cu miss Buxton. Ar fi dat astfel o dublă lovitură, din moment ce itinerarul tinerei fete era aproape leit cu al lui, iar imprudenţa îi era justificată printr-un scop a cărei nobleţe o preţuia. În plus, era posibil oare ca patru bărbaţi, patru francezi, s-o părăsească fără să le pese în plină savană pe tânăra aceasta şi s-o lase să-şi continue singură primejdioasa aventură? Florence şi doctorul Châtonnay îi stricaseră deci un efect, cura se zice în teatru, şi lucrul acesta e totdeauna neplăcut.

Eu nu vorbesc pentru domnul Florence – continuă el, accentuându-şi în aparenţă şi mai mult supărarea veritabilă – domnul Florence e liber. Dar dumneata, doctore, presupun că faci parte din misiunea mea. Ai de gând să dezertezi şi dumneata, în aşa fel încât şeful să-ţi fie părăsit de ultimul dintre ostaşii lui?

Vă asigur, domnule Barsac – bâigui doctorul, care nu se gândisc la aspectul acesta al problemei.

— Dacă n-ai intenţia asta, domnule, nu cumva te-ai gândit că am să merg şi eu la Kubo? Nu cumva dumitale îţi revine rolul de a hotărî itinerarul? Sau, mai ales, nu cumva crezi să ţi se cade ca luând o astfel de iniţiativă să-mi dai o lecţie?

Vă rog să credeţi, domnule Barsac – încercă să vorbească bietul doctor.

Nu, doctore, nu, nu permit! răspunse Barsac, al cărui ton se ridicase treptat. Şi află că eu, conducătorul responsabil al Misiunii Nigerului, nu-ţi aprob planurile. Ba, dimpotrivă, ţinând seama că singurul ghid care ne-a mai rămas a fost angajat de miss Buxton şi că e numai la dispoziţia ei, ţinând seama de faptul că noi nu ne putem face înţeleşi de indigeni fără ajutorul lui miss Buxton şi al domnului de Saint-Berain, singurii dintre noi care ştiu să vorbească limba bambara, vreau, înţeleg, ordon…

Barsac, a cărui voce atinsese o sonoritate impresionantă, făcu o pauză savantă, apoi, pe un ton mai simplu, încheie:

…să mergem toţi la Niger, trecând prin Kubo.

Cum, domnule Barsac? … bâigui Jane, care se temea că n-a auzit bine.

— Uite-aşa, miss Buxton – încheie Barsac discuţia. Va trebui să vă împăcaţi cu gândul că ne veţi suporta până la capăt.

— Oh! domnule Barsac… murmură încă o dată Jane Buxton, pornindu-se de-a binelea pe plâns.

Dar nu numai ea avea ochii umeziţi. Emoţia era generală. Bărbaţii se căzneau, totuşi, să şi-o ascundă, iar la ei ea se manifesta printr-un fel de enervare şi printr-un val de cuvinte inutile. Replicele li se încrucişau:

E o călătorie cât se poate de simplă – spunea Florence, fiindcă avem hrană.

Pentru cinci zile – spunea doctorul Châtonnay cu un ton de parcă ar fi spus pentru şase luni.

Numai pentru patru – rectifică Barsac – dar o să ne cumpărăm alta.

De altfel, mai e vânatul – sugeră doctorul.

Şi pescuitul – adăugă Saint-Berain.

Şi fructele, pe care le cunosc destul de bine – afirmă doctorul.

Eu ştie legume: patate, igname – se amestecă şi Tongane.

Eu face unt de ce – supralicita Malik.

Hip! Hip! Hip! Uraaa! strigă Amedee Florence. E o desfătare, e pământul făgăduinţei, e raiul pe pământ.

Vom porni mâine – hotărî în sfârşit Barsac. Să ne pregătim, fără să pierdem o clipă.

Demn de remarcat e faptul că domnul Poncin nu deschisese gura. Dimpotrivă, imediat ce se hotărâse ca toată lumea să meargă la Kubo, domnul Poncin îşi scosese carnetul pe care începuse să-l umple cu calcule nesfârşite.

— Toate bune – spuse el drept răspuns la ultimele cuvinte ale lui Barsac. Asta nu înseamnă însă că drumul la Kubo, în comparaţie cu cel la Segu-Sikoro, n-ar fi cu patru sute de kilometri mai lung. Paşii noştri fiind, după cum se ştie, de şaptezeci şi doi de centimetri, asta face cinci sute cincizeci şi cinci de mii cinci sute cincizeci şi cinci de paşi plus un fragment de pas. Să lăsăm la o parte fragmentul. Noi facem pe oră, după cum am spus, trei mii şase sute de paşi şi o zecime, şi mergem zilnic cinci ore patruzeci şi cinci de minute optsprezece secunde. Deci…

Dar nimeni nu-l mai asculta pe domnul Poncin; Barsac, doctorul Châtonnay, Amedee Florence, Jane Buxton şi Saint-Berain se şi ocupau de pregătirile pentru plecarea de-a doua zi, pe când domnul Poncin vorbea în pustiu.