Capitolul I. Care cuprinde o scrisoare a lui Juhel către Enogate, în care sunt povestite aventurile al căror erou a fost jupân Antifer

Cât de tristă era casa de pe strada Hautes-Salles din Saint-Malo şi cât de pustie părea de când o părăsise jupân Antifer! în ce nelinişte se scurgeau zilele şi nopţile pentru cele două femei, mama şi fiica. Odaia goală a lui Juhel făcea şi mai pustie toată casa; aşa cel puţin i se părea frumoasei Enogate. Adăugaţi la asta şi faptul că nici unchiul nu mai era în casă şi că nici prietenul Tregomain nu-i mai trecea pragul!

Era în 29 aprilie. Două luni, trecuseră două luni de când Steersman pornise în larg, purtându-i pe cei trei maluini în această aventuroasă încercare de a cuceri o comoară. Cum decursese călătoria lor? … Unde se aflau ei oare? … Îşi atinseseră oare scopul? …

Mamă… mamă… spunea tânăra copilă, nu au să se mai întoarcă!

Ba da, copila mea… ai încredere… au să se întoarcă! îi răspundea mereu bătrâna bretonă. Totuşi, poate că ar fi făcut mai bine să nu ne fi părăsit…

Da, murmură Enogate, şi tocmai când să mă mărit cu Juhel!

Să recunoaştem că plecarea jupânului Antifer stârnise o destul de mare vâlvă în oraş. Erau atât de obişnuiţi să-l vadă hoinărind cu pipa în gură pe străzi, de-a lungul Sillon-ului, pe metereze! Şi pe Gildas Tregomain însoţindu-l, cu o jumătate de pas mai în urmă, cu picioarele lui cam crăcănate, cu nasul puţin coroiat, cu jacheta întotdeauna boţită pe la subţiori, cu chipul lui blajin, totdeauna calm şi strălucind de bunătate.

Şi Juhel, tânărul căpitan de cursă lungă, cu care oraşul său natal se mândrea, care îl iubea tot atât cât o iubea şi pe Enogate. – să zicem, ca un părinte iubitor – nu-şi luase el zborul tocmai când era să fie numit secund pe un frumos vapor cu trei catarge al casei Le Baillif!

Unde erau toţi trei? Habar nu avea nimeni. Nimeni nu se îndoia că Steersman îi ducea la Port-Said. Numai Enogate şi Nanon ştiau că cei plecaţi aveau să străbată Marea Roşie şi să se aventureze până la marginile de miazănoapte ale Oceanului Indian. Bine făcuse jupân Antifer că îşi păstrase secretul dacă voia ca Ben-Omar să nu ştie absolut nimic despre poziţia faimoasei insuliţe. Cu toate acestea, chiar dacă nu se aflasenimic despre itinerariu, nu acelaşi lucru se putea spune şi despre proiectele sale, el fiind prea vorbăreţ, prea exuberant, prea comunicativ pentru a păstra tăcerea în această privinţă. La Saint-Malo, ca şi la Saint-Servan, ca şi la Dinard se vorbea despre povestea cu Kamylk-Paşa, despre scrisoarea primită de Thomas Antifer, despre sosirea solului anunţat prin acea scrisoare, despre stabilirea latitudinii şi longitudinii unei insuliţe, de o nemaipomenită comoară de o sută de milioane – ba, cei mai bine informaţi vorbeau de o sută de miliarde. Vedeţi, dar, cu ce nerăbdare se aştepta ştirea descoperirii şi întoarcerea acestui căpitan de cabotaj, devenit peste noapte nabab, aducând în port o încărcătură de diamante şi pietre preţioase!

Enogate nu cerea chiar atât. Numai să se întoarcă logodnicul ei, unchiul ei, prietenul ei; chiar de ar fi venit cu buzunarele goale, ea ar fi fost fericită şi adânca ei tristeţe s-ar fi schimbat într-o nesfârşită bucurie.

Tânăra fată nu era totuşi lipsită de veşti din partea lui Juhel. Prima scrisoare, datată din Suez, povestind amănuntele călătoriei din clipa despărţirii, vorbea despre starea morală a unchiului său, a cărui nervozitate creştea mereu, şi primirea făcută lui Ben-Omar şi secretarului acestuia, foarte punctuali la întâlnirea hotărâtă. O a doua scrisoare, datată din Mascat, povestea întâmplările din timpul călătoriei pe Oceanul Indian până în capitala imamatului, arătând în ce hal de agitaţie – vecină cu nebunia – era jupân Antifer şi anunţându-i în acelaşi timp proiectul de a se duce la Sohar.

Aşa că, aceste scrisori ale lui Juhel, care nu se mulţumeau să povestească numai impresii de călătorie sau să dezvăluie starea sufletească a unchiului său, ci îi destăinuiau tinerei fete întreaga amărăciune a logodnicului său de a fi despărţit de ea tocmai în ajunul căsătoriei lor şi de a fi atât de departe, apoi speranţa de a o revedea curând, de a smulge unchiului lor consimţământul, chiar dacă acesta ar fi venit cu mâinile pline de milioane, fură citite pe nerăsuflate! Enogate şi Nanon citeau şi reciteau aceste scrisori la care ele nu aveau cum să răspundă, această mângâiere nu o puteau avea! Atunci făceau şi ele tot felul de presupuneri potrivit celor aflate din scrisori: numărau pe degete câte zile aveau să mai întârzie cei plecaţi pe mări, şi din douăzeci şi patru de ore în douăzeci şi patru de ore le ştergeau pe rând din calendarul agăţat în peretele din sală; în sfârşit, după ultima epistolă, au început să tragă nădejde că a doua jumătate a călătoriei va fi destinată întoarcerii.

La 29 aprilie, aproximativ două luni de la plecarea lui Juhel, sosi o a treia scrisoare. Văzând că este timbrată din Regenţa Tunisului, Enogate îşi simţi inima bătând de fericire. Călătorii plecaseră deci din Mascat… pluteau pe mările Europei… se îndreptau către Franţa… Cât le-ar fi trebuit până să ajungă la Marsilia? … Cel mult trei zile! Şi ca să ajungă la Saint-Malo, cu trenurile astea rapide P. L. M. şi de vest? … Cel mult douăzeci şi şase de ore!

Mama şi fiica se aşezară într-una din odăile de la parter, după ce închiseseră uşa după drăguţul de poştaş. Nimeni nu avea să vină să le tulbure! Îşi puteau da frâu liber sentimentelor! Îndată ce-şi şterse ochii puţin cam înlăcrimaţi, Enogate rupse plicul, scoase scrisoarea şi citi cu glas tare şi rar, dând timp fiecărei fraze să fie bine înţeleasă.

REGENŢA TUNISULUI. LA GOULETTE 22 APRILIE 1862.

Scumpa mea Enogate, Te îmbrăţişez mai întâi pentru mama ta, apoi pentru tine şi în sfârşit pentru mine. Dar ce departe suntem unul de altul şi când se va sfârşi odată această nesfârşită călătorie! Ţi-am scris de două ori până acum şi cred că ai primit scrisorile mele. Iat-o pe a treia, mai importantă încă, în primul rând fiindcă îţi va spune că povestea cu comoara a luat o întorsătură cu totul neaşteptată, spre marea supărare a unchiului meu…

Enogate lăsă să-i scape un mic strigăt de adevărată bucurie şi spuse bătând din palme:

N-au găsit nimic, mamă, şi nu o să mă mărit cu un prinţ!

Mai departe, fetiţo! răspunse Nanon. Enogate sfârşi fraza pe care o întrerupsese:

…şiapoi, spre marea mea amărăciune, trebuie să-ţi spun că vom fi obligaţi să ne continuăm cercetările mai departe… mult mai departe…

Scrisoarea tremură în mâna tinerei fete.

Să-şi continue cercetările… mai departe, mult mai departe! murmură ea. Nu se întorc, mamă… nu se întorc!

Curaj, fata mea, citeşte! repetă Nanon.

Cu ochii ei frumoşi plini de lacrimi, Enogate citi! Juhel povestea pe scurt cele ce se întâmplaseră pe insuliţa din golful Oman, cum în loc de comoară nu găsiseră decât un document, iar pe acest document se afla scrisă o nouă longitudine. Apoi Juhel adăuga:

Gândeşte-te un pic, scumpa mea Enogate, la dezamăgirea unchiului meu, apoi la furia care a urmat şi totodată la mâhnirea mea, nu fiindcă nu am găsit comoara, ci fiindcă plecarea noastră spre Saint-Malo, întoarcerea mea lângă tine se amână! Am crezut că o să mi se rupă inima! …

Cu greu Enogate îşi stăpânea bătăile inimii şi fiindcă ea trecea acum prin aceeaşi suferinţă, înţelegea cât trebuie că suferise Juhel.

Bietul Juhel! murmură ea.

Şi biata de tine! adăugă mama. Mai departe, fata mea! Enogate urmă cu glasul întretăiat de emoţie:

În adevăr, Kamylk-Paşa ne poruncea să aducem la cunoştinţă această blestemată de longitudine unui anume Zambuco, bancher la Tunis, care, la rândul său, poseda o a doua latitudine. Evident că bogăţiile sunt îngropate pe o altă insuliţă. S-ar părea că paşa al nostru avea o datorie de recunoştinţă şi faţă de acest personaj, care o dată îl îndatorase aşa cum bunicul nostru Antifer l-a îndatorat. Moştenirea urmează să fie împărţită între cei doi legatari, ceea ce va reduce la jumătate partea fiecăruia. De aici, nemaipomenita furie din partea cui ştii tu! … Nu mai mult de cincizeci de milioane în loc de o sută! Dar eu am ajuns să doresc ca cei cărora generosul egiptean le-ar fi fost dator să fie o sută de mii, aşa încât partea unchiului meu să fie atât de mică încât să nu mai pună piedici căsătoriei noastre!

Şi Enogate spuse:

Când iubeşti ai nevoie de bani?

Da de unde! Chiar te încurcă! răspunse, de foarte bună credinţă, bătrâna femeie. Mai departe, fata mea!

Enogate se supuse:

Când a citit acest document, unchiul nostru a fost atât de uluit încât era cât pe aici să-i scape cifrele noii longitudini şi adresa celui căruia urma să i-o comunice pentru a putea calcula poziţia insuliţei. Din fericire s-a putut stăpâni la timp.

Prietenul nostru Tregomain, cu care vorbesc atât de des despre tine, scumpă Enogate, a făcut o mutră ciudată când a aflat că este vorba să mergem în căutarea unei a doua insuliţe.

„Bietul meu Juhel, mi-a spus el, îşi bate oare joc de noi acest paşă? … Are cumva chef să ne expedieze până la capătul lumii?’

La capătul lumii! … Nici asta nu ştiu măcar, acum, în clipa în care îţi scriu! …

Dacă unchiul nostru a păstrat numai pentru el cele cuprinse în document este fiindcă nu are încredere în Ben-Omar. De când acest mârşav a încercat la Saint-Malo să-i şterpelească secretul, îl bănuieşte tot timpul.

Poate că nu greşeşte şi, drept să-ţi spun, secretarul său Nazim îmi pare tot atât de suspect ca şi stăpânul lui. Acest Nazim nu ne place nici mie, nici domnului Tregomain, cu înfăţişarea lui fioroasă şi ochii lui întunecaţi! Te asigur că notarul nostru, domnul Calloch din strada du Bey nu l-ar primi la notariatul lui. Sunt încredinţat că dacă Ben-Omar şi cu el ar cunoaşte adresa acestui Zambuco, ar căuta să ne-o ia înainte… Dar unchiul nostru n-a scăpat un cuvânt, nici măcar către noi. Ben-Omar şi Nazim nici nu ştiu că mergem la Tunis şi iată cum, părăsind Mascatul, ne întrebăm cu toţii încotro o să ne mai trimită fantezia paşei!

Enogate se opri o clipă.

Aceste tertipuri drăceşti nu-mi plac deloc! spuse Nanon.

Juhel povestea apoi micile întâmplări din timpul călătoriei de întoarcere, plecarea de pe insuliţă, cumplita dezamăgire a interpretului Selik, văzându-i pe străini întorcându-se cu mâinile goale şi fiind convins, în cele din urmă, că fusese vorba numai de o simplă plimbare, în sfârşit chinuitorul mers în caravană, sosirea la Mascat, aşteptarea, timp de două zile, a pachebotului spre Bombay.

Şi dacă nu ţi-am scris a doua oară de la Mascat, adăuga Juhel, nu am făcut-o fiindcă trăgeam mereu nădejde să aflu ceva nou şi să-ţi pot da de ştire… Dar nu s-a întâmplat nimic şi tot ce ştiu este că ne vom întoarce la Suez, de unde vom pleca la Tunis.

Enogate se opri din citit şi o privi pe Nanon, care clătină din cap murmurând:

Numai de nu s-ar duce la capătul lumii! Cu păgânii te poţi aştepta la orice! …

Minunata femeie vorbea de cei doi orientali aşa cum se vorbea pe vremea cruciadelor. Şi cu scrupulele ei de bretonă pioasă, i se părea că milioanele venite pe o asemenea cale nu puteau fi decât rău prevestitoare…

Dar încearcă să spui astfel de păreri în faţa jupânului Antifer!

Juhel povestea apoi călătoria de la Mascat la Suez, traversarea Oceanului Indian şi a Mării Roşii, cu Ben-Omar foarte, foarte bolnav…

Cu atât mai bine! zise Nanon.

Apoi, tot timpul cât a ţinut călătoria, cu Pierre-Servan-Malo de la care nu se putea scoate nici un cuvânt! …

… înţelegi tu, scumpă Enogate, eu nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă unchiul nostru s-ar vedea înşelat în speranţele sale, mai bine zis, o ştiu prea bine, şi-ar pierde minţile. Cine ar fi crezut aşa ceva despre un om atât de înţelept în felul său de a fi, atât de modest în gusturile sale! Perspectiva de a fi de o sută de ori milionar… La urma urmei crezi că multe capete ar fi rezistat în asemenea împrejurare? … Da… noi doi, asta e sigur! Dar aceasta numai fiindcă vieţile noastre, a ta şi a mea, s-au adunat în inimile noastre!

De la Suez ne-am îndreptat către Port-Said, unde a trebuit să aşteptăm plecarea unui steamer de comerţ care mergea la Tunis. Acolo locuieşte acel bancher Zambuco, căruia unchiul nostru trebuie să-i comunice afurisitul de document…

Dar când latitudinea unuia şi longitudinea celuilalt vor determina poziţia noii insuliţe, până unde va trebui oare să mergem să o căutăm? Aceasta este, de fapt, marea întrebare şi, după părerea mea, este importantă fiindcă de ea depinde întoarcerea noastră în Franţa… şi lângă tine…

Enogate lăsă să-i cadă din mâini scrisoarea pe care mama sa o ridică. Nu mai putea citi mai departe. Îi vedea pe cei plecaţi, târâţi la mii de leghe, înfruntând mari primejdii în ţinuturi îngrozitoare, fără să se mai întoarcă, poate, vreodată – şi atunci, fără să vrea, îi scăpă un strigăt:

Oh, unchiule… unchiule, cât rău faci tu celor care te iubesc atât!

Să-l iertăm, copila mea, răspunse Nanon şi să-l rugăm şi pe Dumnezeu să-l apere.

Se lăsă pentru câteva clipe o tăcere, în care timp gândurile acestor două femei se uniră într-o singură rugăciune. Apoi Enogate reluă citirea scrisorii:

Am plecat din Port-Said la 16 aprilie. Nu aveam de făcut nici o escală înainte de Tunis. În primele zile am navigat tot pe aproape de ţărmul egiptean, şi când Ben-Omar întrezări portul Alexandriei, trebuia să vezi ce privire i-a aruncat! … O clipă am crezut că o să vrea să debarce acolo, cu riscul de a-şi pierde comisionul… Dar a intervenit secretarul lui spunându-i nu ştiu ce în limba lor – destul de poruncitor, dealtfel, după cum mi s-a părut din care n-am înţeles nici un cuvânt, şi l-a făcut să-şi schimbe gândul. Se vede de la o poştă că lui Ben-Omar îi este frică de Nazim şi încep să mă întreb dacă acest egiptean este într-adevăr omul care spune că este, într-atât are o mutră de bandit! Aşa că, oricum, eu am să fiu cu ochii pe el!

După ce am trecut de Alexandria, ne-am îndreptat spre capul Bon, lăsând la sud golfurile Tripoli şi Gabes. În sfârşit, s-au arătat la orizont versantele atât de sălbatice ale munţilor tunisieni, cu cele câteva fortuleţe părăsite care îşi înalţă crestele, şi una sau două moschei ivindu-se printre perdelele de verdeaţă. Apoi, în seara de 21 aprilie, am ajuns în rada Tunisului şi vasul nostru a ancorat, la 22 aprilie, în faţa digurilor din La Goulette.

Scumpa mea Enogate, dacă la Tunis sunt mai aproape de tine decât eram acolo, pe insuliţa din golful Oman, cât de departe sunt totuşi şi cine ştie dacă nenorocul nu ne va îndepărta şi mai mult! Este adevărat că, de vreme ce nu suntem unul lângă altul, este tot atât de trist dacă suntem la cinci sau la cinci mii de leghe depărtare! Nu-ţi pierde însă nădejdea şi fii încredinţată că oricare ar fi deznodământul acestei călătorii, nu o să se prelungească la nesfârşit.

Îţi scriu această lungă scrisoare la bord, ca să o pot pune la poştă îndată ce vom debarca în La Goulette. O vei primi peste câteva zile. Desigur că din ea nu vei putea afla ceea ce nici eu nu ştiu şi ceea ce ar fi fost atât de important de ştiut, adică încotro ne vom îndrepta paşii. Dar de ştiut nici unchiul nostru nu o ştie şi asta nu se va putea hotărî decât după ce vom fi vorbit cu bancherul din Tunis, a cărui linişte, probabil, noi o vom tulbura. Fiindcă, fără îndoială, când va afla că este vorba de această enormă moştenire a cărei jumătate i se cuvine, Zambuco o să vrea să vină cu noi, să ne însoţească în cercetările viitoare, va fi probabil tot atât de apucat ca şi unchiul nostru…

Dealtfel, de îndată ce voi cunoaşte poziţia insuliţei numărul doi – şi o să o cunosc curând fiindcă eu sunt cel care îi va calcula datele pe hartă îţi voi da de ştire. Este deci probabil că acestei a treia scrisori, îi va urma în curând o a patra.

Ca şi prezenta, dealtfel, ea îţi va aduce ţie şi mamei tale, scumpă Enogate, calde salutări prieteneşti din partea domnului Tregomain şi ale mele şi de asemenea ale unchiului nostru, deşi el pare că ar fi uitat până şi amintirea oraşului Saint-Malo, a căminului de acolo, a fiinţelor iubite care au rămas acolo! Cât despre mine, scumpa mea logodnică, îţi trimit toată dragostea mea, aşa cum eu aş primi-o pe a ta, dacă ar fi cu putinţă să primesc o scrisoare de la tine, şi crede-mă că sunt pentru toată viaţa.

Al tău foarte credincios şi iubitor Juhel Antifer.