Capitolul II. În care colegatarul jupanului Antifer este prezentat cititorului, aşa cum se cuvine.

Când ai ajuns în rada Tunisului, nu eşti încă în Tunis. Trebuie să foloseşti mai întâi bărcile vasului sau acele „mahone”, bărci ale localnicilor, pentru a coborî apoi în La Goulette. Căci portul nu este de fapt un port, în sensul că vasele, chiar de un tonaj mijlociu, nu pot pătrunde la cheiurile unde pot ancora numai ambarcaţii mici şi bărcile de pescari. Corăbiile cu pânze şi pacheboturile trebuie să rămână ancorate în larg şi dacă, atât timp cât vântul suflă din răsărit, paravanul munţilor le adăposteşte, în schimb, când vântul bate de la apus sau miazănoapte, ele sunt pradă unor groaznice vijelii. Se înţelege atunci că este neapărat nevoie să se construiască un port potrivit pentru toate vasele, chiar şi pentru cele de război, fie mărindu-l pe cel de la Bizerta, pe ţărmul coastei nordice a Regenţei, fie săpând un canal de zece kilometri prin lacul Bahira, după ce se va fi tăiat plaja care îl desparte de mare.

Este potrivit să adăugăm că jupân Antifer şi tovarăşii săi, odată ajunşi la La Goulette, încă nu însemna că sunt la Tunis. Mai aveau de străbătut mica linie ferată de la Rubattino, construită de o societate italiană, linie care înconjoară lacul Bahira, trecând pe la poalele colinei Carthagina, pe care se înalţă capela sfântului Louis-de-France.

După ce au străbătut şi cheiul, călătorii noştri au dat de un fel de orăşel cu o stradă largă în care se afla reşedinţa guvernatorului, o biserică catolică, cafenele, locuinţe particulare, adică tot ce poate fi mai european şi mai modern. Trebuie să ajungi la palatele de pe ţărm, unde locuieşte beiul din când în când, în timpul băilor de mare, ca să întrezăreşti un început de culoare orientală.

Culoare orientală? … Iată ceva de care nici prin gând nu-i trecea lui Pierre-Servan-Malo să se preocupe, aşijderea de legendele lăsate de alde Regulus, Scipio, Cezar, Caton, Marius, Hanibal! Cunoştea el măcar numele acestor importante personaje? Cel mult din auzite, ca şi bunul Tregomain care se mulţumea cu gloriile oraşului natal şi asta era de ajuns pentru amorul său propriu. Singur Juhel ar fi putut să se lase în voia acestor amintiri istorice, dacă nu ar fi fost atât de îngrijorat de prezent. Lui i se potrivea foarte bine zicala din Levant, care spune despre un om distrat: „îşi caută băiatul pe care-l duce în cârcă”! Ceea ce căuta el era logodnica şi amărăciunea lui creştea pe măsură ce se îndepărta de ea.

După ce au străbătut La Goulette, jupân Antifer, luntraşul şi Juhel, fiecare cu valiza lui în mână – aveau de gând să le împrospăteze conţinutul la Tunis-se duseră să aştepte primul tren în faţa gării. Ben-Omar şi Nazim îi urmau la distanţă. Cum jupân Antifer nu-şi descleştase gura, ei nu ştiau nimic despre acel bancher Zambuco pe care capriciul lui Kamylk-Paşa voise să li-l alăture. Mare pacoste, suntem de acord, dacă nu pentru notar – care oricum avea să-şi încaseze prima, cu condiţia de a rezista până la sfârşit-cel puţin pentru Sauk care avea de luptat acum împotriva a doi moştenitori în loc de unul. Şi acest nou venit, cine o fi el oare?

După o jumătate de oră de aşteptare, călătorii luau loc în tren; se opriră câteva minute în staţia din care se poate zări colina Carthaginei şi mânăstirea Călugărilor Albi, vestită pentru muzeul său arheologic, apoi, în patruzeci de minute, ajunseră la Tunis, şi luând-o pe aleea Marinei ajunseră în faţa Hotelului de France, în plin cartier european. Li se dădură camere – trei camere cam goale, înalte, la care ajungeai pe o scară largă şi a căror paturi aveau apărători de ţânţari. Puteau să ia cina şi prânzul la restaurantul de la parter, la orice oră le-ar fi convenit, într-o sală mare şi confortabilă. S-ar fi spus că-i unul din hotelurile bune din Paris sau alt oraş mare. Dealtfel, nu asta interesa, fiindcă oricum maluinii noştri sperau să nu zăbovească acolo.

Jupân Antifer nu-şi dădu nici măcar osteneala să urce în cameră.

O să ne întâlnim aici, le spuse el tovarăşilor lui.

Du-te, prietene, îi răspunse luntraşul, şi nu lăsa cârma din mână!

Aceasta era şi grija unchiului. Desigur, nu avea de gând să-l înşele pe colegatarul său aşa cum încercase Ben-Omar să-l înşele pe el. Om cinstit, de o mare corectitudine cu tot felul lui original de a fi, hotărâse a nu folosi căi piezişe. Avea să se ducă la bancher şi avea să-i spună: „Iată ce-ţi aduc… Să vedem ce-mi oferi dumneata în schimb şi… la drum!”

Dealtfel, ţinând seama de documentul găsit pe insuliţă, numitul Zambuco trebuie că se aştepta că un oarecare Antifer, francez de origine, îi va aduce longitudinea necesară calculării poziţiei unei insuliţe pe care se afla adăpostită comoara. Deci bancherul nu avea de ce să fie surprins de această vizită.

Totuşi, pe jupân Antifer îl chinuia o teamă, teama că bancherul nu vorbea franţuzeşte. Dacă Zambuco înţelegea limba engleză, încă s-ar fi mai putut descurca cu ajutorul tânărului căpitan. Dar dacă nu ştia niciuna din aceste două limbi, atunci va trebui să apeleze la ajutorul unui interpret? Ar însemna să fie la cheremul unui al treilea, într-o taină care valora o sută de milioane…

Când plecase de la hotel fără să spună unde se duce, jupân Antifer ceruse un ghid. Dispăruse apoi, cu ghid cu tot, după colţul uneia din străzile care duc spre Piaţa Marinei.

De vreme ce nu are nevoie de noi… spuse luntraşul îndată după plecarea lui…

Să mergem să ne plimbăm şi să începem prin a pune scrisoarea mea la poştă, răspunse Juhel.

Şi iată-i, după ce ieşiră din biroul poştei care era lângă hotel, îndreptându-se către Bab-el-Bahar, Poarta Mării, ca apoi să înconjoare pe dinafară incinta al cărei perimetru încinge Tunis-la-Blanche cu o centură crenelată, lungă cam cât două bune leghe franţuzeşti.

În acest timp, la o sută de paşi de hotel, jupân Antifer îi spunea ghidului-interpret:

Îl cunoşti pe bancherul Zambuco?

Toată lumea îl cunoaşte aici.

Şi unde locuieşte? …

În cartierul maltez din oraşul de jos…

Acolo trebuie să mă duci…

La ordinele dumneavoastră, excelenţă.

În aceste ţări din Orient se spune excelenţă cum ai spune domnule.

Jupân Antifer se îndreptă către oraşul de jos. Fiţi siguri că el nu şi-a aruncat ochii pe nimic din cele ce ar fi putut vedea: ici, una din acele moschei care se numără cu sutele în Tunis, dominate de elegantele lor minarete; colo, ruine de origine romană sau musulmană; dincolo, o piaţă pitorească, adăpostită sub verdeaţa smochinilor şi a palmierilor; apoi străzi înguste, cu case ce se privesc ochi în ochi, urcând şi coborând, mărginite de prăvălii întunecoase în care se îngrămădesc alimente, stofe, bibelouri, după cartierele pe care le deservesc: francez, italian, evreiesc sau maltez. Nu! Pierre-Servan-Malo nu se gândea decât la această vizită impusă de Kamylk-Paşa, la primirea care i se va face… O primire bună! De asta nu se îndoia! Când aduci cuiva cincizeci de milioane, poţi pune rămăşag pe cât vrei că vei fi bine primit. După o jumătate de oră de drum, a ajuns în cartierul maltez. Nu este cel mai îngrijit cartier din oraşul cu o sută cincizeci de mii de suflete, oraş ce nu străluceşte prin curăţenie, mai ales în partea lui veche. Dealtfel, la acea vreme protectoratul francez nu-i impusese încă drapelul Franţei.

La capătul unei străzi, mai bine-zis al unei ulicioare din acest cartier comercial, călăuza se opri în faţa unei case destul de modeste. Clădită după modelul tuturor locuinţelor tunisiene, arăta ca un bloc mare, pătrat, cu terasă, fără ferestre la stradă şi cu o curticică – unul din acele „patio” după moda arabă, în jurul căruia se înşiră odăile, care de aici îşi primesc lumina.

După cum arăta casa, jupânului Antifer nu i se păru că proprietarul ei ar fi înotat în bogăţie. Şi atunci se gândi că, poate, pentru reuşita proiectelor lui, era mai bine aşa.

Aici locuieşte, într-adevăr, bancherul Zambuco? … îl întrebă el pe călăuză.

Chiar aici, excelenţă.

Este clădirea Băncii?

Da.

Nu are altă locuinţă? …

Nu, excelenţă.

Trece drept om bogat? …

Milionar.

Drace! făcu jupân Antifer.

Dar e tot atât de zgârcit, pe cât e de bogat! adăugă călăuza.

Pe toţi dracii! făcu din nou jupân Antifer. Aceste fiind zise, îl expedie înapoi la hotel pe celcare îi dădea mereu zor cu „excelenţă”.

Se înţelege de la sine că Sauk îi urmărise, ferindu-se însă a fi văzut. Acum ştia unde locuieşte Zambuco. Ar putea el oare să intre pe fir în ceea ce îl privea pe bancher şi să tragă nişte foloase? S-ar putea ivi oare prilejul de a se înţelege direct, el cu bancherul, în aşa fel încât să-l înlăture pe jupân Antifer? Dacă s-ar ivi o neînţelegere între cei doi moştenitori ai lui Kamylk-Paşa, nu ar putea el să o folosească? Mare ghinion că, atunci când fuseseră cu toţii pe insuliţa numărul unu, jupânului Antifer nu-i scăpaseră, odată cu numele lui Zambuco, şi cifrele noii longitudini! Dacă ar fi cunoscut-o, poate că Sauk ar fi izbutit să sosească primul la Tunis, să-l ademenească pe bancher promiţându-i o recompensă uriaşă sau chiar smulgându-i secretul fără a-şi dezlega punga? … Dar îşi dădu seama că în document era trecut numele jupânului Antifer şi nu un altul! … Ei bine! Sauk nu o să renunţe la planurile lui, o să şi le ducă fără milă până la capăt, şi când maltezul şi maluinul vor fi în posesia moştenirii, o să ştie el cum să-i despoaie pe amândoi.

Pierre-Servan-Malo intră deci în casa bancherului, în vreme ce Sauk aştepta afară. Aripa din stânga, mai veche, servea de birouri, în curte, nimeni. Totul era atât de pustiu de parcă din acea dimineaţă banca îşi încetase plăţile!

Dar, liniştiţi-vă! Bancherul Zambuco nu dăduse faliment.

Să ni-l închipuim pe acest bancher tunisian sub înfăţişarea unui bărbat de talie mijlocie, în vârstă de şaizeci de ani, slab şi nervos, cu ochii ageri, crunţi şi în acelaşi timp cu o privire neliniştită, cu obrazul spân, fără un fir de păr în barbă, cu pielea parcă tăbăcită, părul încărunţit şi împâslit ca o calotă care ar fi fost lipită pe creştet, puţin adus de spate, cu mâinile zbârcite, cu degete lungi şi încovoiate. Avea toţi dinţii, dinţi obişnuiţi să muşte, pe care nişte buze subţiri îi descopereau mereu. Cu toate că nu prea avea spirit de observaţie, jupân Antifer simţi că persoana acestui Zambuco nu avea nimic simpatic şi îşi spuse că a avea de a face cu un asemenea specimen nu era nici o bucurie. În realitate, bancherul nu era decât un cămătar, unul care împrumuta pe amanet, şi se născuse la Malta. Asemenea maltezi ca el erau la Tunis cam cinci-şase mii.

Despre Zambuco se zvonea că strânsese o mare avere din fel de fel de operaţii necurate de bancă – din cele care se fac cu lipici pe degete. Bogat era într-adevăr şi era mândru de bogăţia lui. Dar cui voia să-l asculte spunea că nu eşti bogat atât timp cât nu te îmbogăţeşti şi mai mult. Se spunea că este multimilionar şi nu se greşea, cu toată înfăţişarea umilă şi sărăcăcioasă a casei sale, înfăţişare care îl înşelase pe jupân Antifer. Aceasta nu arăta decât nemăsurata zgârcenie la Zambuco pentru nevoile vieţii de toate zilele. Adică să nu fi avut şi el oare nişte nevoi? Fără îndoială, avea, dar foarte puţine deoarece, cu pornirile lui de strângător de bani, se ferea să şi le creeze. Să îngrămădească saci de bani peste saci de bani, să pună ban lângă ban, să stoarcă aur, să pună mâna pe tot ce reprezenta o oarecare valoare, viaţa întreagă şi-o consacrase unor josnicii de acest soi. Adunase multe milioane şi le ferecase temeinic în lada lui, fără a-şi bate capul să le facă productive.

Ceea ce ar fi părut ciudat, de necrezut chiar, ar fi fost ca omul acesta să nu fi rămas burlac. Dacă burlăcia are un anumit rost, nu exact pentru asemenea oameni este potrivită? Aşa că lui Zambuco nu-i trecuse niciodată prin minte să se căsătorească – „şi ce noroc pentru nevastă-sa”, spuneau adesea mucaliţii din cartierul maltez.

Nu i se cunoşteau fraţi, veri, în sfârşit, rude de nici un fel, în afară de o soră. Generaţiile dinaintea lui Zambuco se încheiau la el. Trăia singuratic, în fundul casei sale, să zicem în birourile sale sau mai bine zis în casa sa de bani, neavând pentru a-l sluji decât o bătrână tunisiană care nu-l costa nici ca hrană, nici ca leafă. Din tot ce intra în acea văgăună, nimic nu mai ieşea. Vedem deci ce rival avea de înfruntat jupân Antifer şi se cade să ne întrebăm ce bine îi putuse face vreodată lui Kamylk-Paşa acest prea puţin simpatic personaj, astfel ca să merite recunoştinţa lui?

Asta s-a întâmplat, totuşi, şi este uşor de povestit în câteva rânduri.

Pe când nu avea decât douăzeci şi şapte de ani, orfan de tată şi mamă – şi la ce i-ar fi folosit să aibă părinţi de care tot nu ar fi avut grijă!

— Zambuco locuia la Alexandria. O făcea acolo pe samsarul cu o deosebită agerime şi neobosită stăruinţă, încasând comisioane de la cumpărător şi de la vânzător, fiind mai întâi intermediar, apoi negustor şi în sfârşit bancher – meseria cea mai bănoasă care există la îndemâna inteligenţei omeneşti.

Era în 1829 – nu, n-am uitat – când lui Kamylk-Paşa, foarte îngrijorat pentru averea sa râvnită de vărul său Murad şi de puternicul Mehmet-Ali, aţâţat de acesta, îi dădu în gând să-şi lichideze bogăţiile, apoi să le strămute în Siria, unde aveau să fie mai în siguranţă decât în vreun alt oraş din Egipt.

Pentru această mare operaţie avusese nevoie de câţiva agenţi. Totuşi, el nu voise să lucreze decât cu străini de încredere. Dealtfel, aceştia riscau şi ei destul de mult, în cel mai bun caz libertatea, susţinându-l pe bogatul egiptean împotriva viceregelui. Tânărul Zambuco se numără printre aceşti agenţi. El a mijlocit atunci toate tranzacţiile, răsplătit, dealtfel, cu generoase comisioane; făcu mai multe călătorii la Alep, contribuind, în sfârşit, din plin la lichidarea averii clientului lui şi la transportarea acesteia la loc sigur.

Toate astea nu s-au făcut uşor, nici fără pericole şi, după plecarea lui Kamylk-Paşa, câţiva dintre agenţii folosiţi de el, descoperiţi de bănuitoarea poliţie a lui Mehmet-Ali, au fost închişi. Din lipsă de dovezi suficiente li se dăduse drumul; cu toate acestea fuseseră pedepsiţi pentru devotamentul lor.

Precum tatăl jupânului Antifer îi făcuse în 1799 un serviciu lui Kamylk-Paşa, când îl culesese mai mult mort de pe stâncile din Jaffa, tot aşa, treizeci de ani mai târziu, Zambuco îşi câştigase dreptul la recunoştinţa sa.

Kamylk-Paşa nu avea să-l uite.

Această simplă expunere de fapte explică de ce în 1842 Thomas Antifer pe de o parte, bancherul Zambuco pe de altă parte, unul la Saint-Malo, altul în Tunis, primise fiecare câte o scrisoare prin care era informat că într-o zi vor avea de luat partea lor dintr-o comoară în valoare de o sută de milioane, depusă într-o insuliţă a cărei longitudine şi latitudine le va fi comunicată, şi unuia şi altuia, la timpul potrivit.

Dacă această ştire avusese efectul pe care îl ştim asupra lui Thomas Antifer, şi pe urmă asupra fiului său, apoi trebuie să fim de acord că acest efect nu a fost mai puţin puternic asupra unei făpturi ca bancherul Zambuco. Se înţelege de la sine că el nu a scăpat nici un cuvânt către nimeni despre această scrisoare. A închis cifrele latitudinii sale într-unul din sertarele casei de bani înzestrată cu o încuietoare cu un întreit secret, şi de atunci nu a fost clipă în viaţa sa în care să nu aştepte să-l vadă apărând pe acel Antifer, anunţat prin scrisoarea lui Kamylk-Paşa. Zadarnic a încercat el să mai afle câte ceva despre soarta egipteanului. Nu se ştia nimic în legătură cu capturarea sa la bordul bricului-goeletă în 1834, nimic în legătură cu transportarea sa la Cairo, nimic despre întemniţarea sa timp de optsprezece ani în fortăreaţă, nimic în legătură cu moartea sa intervenită în 1852.

Or, ne aflăm în 1862. Trecuseră deci douăzeci de ani din 1842 şi maluinul nu apăruse încă… şi latitudinea nu se întâlnise deci cu longitudinea… Poziţia insuliţei continua încă să nu fie determinată…

Cu toate acestea, Zambuco nu-şi pierduse deloc încrederea. Că mai devreme sau mai târziu intenţiile lui Kamylk-Paşa tot aveau să se realizeze, nu voia să se îndoiască. În gândul lui, mai sus numitul Antifer se va arăta fără greş la orizontul cartierului maltez, tot atât de sigur cum o cometă anunţată de observatoarele celor două lumi se arată în spaţiu. Singura sa părere de rău – foarte firească la un asemenea om – era aceea de a împărţi moştenirea cu un altul. Aşa că, în gând, îl trimitea la toţi dracii. Din păcate, însă, nu putea schimba nimic din dispoziţiile recunoscătorului egiptean. Şi totuşi i se părea groaznic să împartă cele o sută de milioane! … De aceea, de atâta amar de ani, făcuse socoteli peste socoteli, închipuise mii şi mii de combinaţii, toate numai cu scopul ca întreaga moştenire să rămână în mâinile lui… O să izbutească el oare? Tot ceea ce ne este îngăduit să afirmăm este că se pregătise bine să-l primească pe oricare Antifer care ar veni să-i aducă longitudinea făgăduită.

Inutil să adăugăm că bancherul Zambuco, prea puţin cunoscător întru ale navigaţiei, pusese să i se explice cum, cu ajutorul unei latitudini şi a unei longitudini, adică prin întretăierea a două linii imaginare, se ajungea la stabilirea poziţiei unui punct pe glob. Şi ceea ce, mai ales, înţelesese el, era că întâlnirea celor doi legatari era necesară şi că, dacă el nu putea nimic fără Antifer, nici Antifer nu putea nimic fără el.