Capitolul VII. Care redă felurite discuţii şi întâmplări de la sosirea la Dakar până la sosirea la Loango.

Gildas Tregomain nu şi-ar fi putut închipui niciodată că va veni o zi când el şi cu Juhel se vor plimba pe cheiul din Dakar, această veche capitală a republicii goreene. Totuşi asta făcea în această zi, vizitând portul apărat de dublul său zăgaz de stânci de granit, în timp ce jupân Antifer şi bancherul Zambuco, tot atât de nedespărţiţi precum Ben-Omar şi Sauk, se îndreptau spre agenţia maritimă franceză.

O zi este prea destul pentru a vizita oraşul. Dealtfel, el nu oferă nimic deosebit: o grădină publică frumuşică, o cetăţuie folosind de cantonament garnizoanei, o limbă de pământ, Bel-Air, pe care se înalţă un aşezământ în care administraţia îşi internează bolnavii atinşi de frigurile galbene. Dacă ar fi trebuit să rămână mai multe zile în acea regiune cu capitala Goreea şi cu Dakar, un orăşel ceva mai răsărit, zilele li s-ar fi părut călătorilor noştri interminabile.

În sfârşit, când ai ghinion, n-ai încotro, faci haz de necaz, asta îşi spuneau mereu Gildas Tregomain şi Juhel. În aşteptare, hoinăreau pe chei, cutreierau străzile însorite ale oraşului, întreţinute curăţel de către condamnaţi sub supravegherea câtorva paznici.

În realitate, ceea ce îi interesa mai mult erau vapoarele – aceste bucăţi din însăşi Franţa, trimise de la Bordeaux la Rio-de-Janeiro, pacheboturi ale Mesageriilor Imperiale – aşa cum se numeau ele în 1862. Dakar nu era atunci importanta staţiune care a devenit mai târziu, cu toate că încă de pe atunci comerţul Senegalului se cifra la douăzeci şi cinci milioane franci, din care douăzeci de milioane chiar cu francezii. Nu avea decât nouă mii de locuitori, populaţie care tinde să crească, în urma lucrărilor întreprinse pentru îmbunătăţirea portului.

De exemplu, dacă luntraşul nu făcuse până atunci niciodată cunoştinţă cu negrii M’Bambaras, acum nimic nu i-ar fi fost mai uşor. În adevăr, aceşti indigeni mişună pe străzile Dakarului. Datorită constituţiei lor uscate şi nervoase, craniului lor rezistent, părului des şi creţ, pot să suporte uşor arşiţa soarelui senegalez. Cât despre Gildas Tregomain, el găsise de cuviinţă să-şi acopere capul cu batista lui în pătrăţele, care, de bine, de rău, îi ţinea loc de umbrelă.

Doamne, dumnezeule, cald mai este! exclamă el. Într-adevăr, nu sunt făcut să trăiesc la tropice.

Asta încă nu-i nimic, domnule Tregomain, răspunse Juhel, dar când o să fim în fundul golfului Guineei, la câteva grade sub ecuator…

O să mă topesc, asta-i sigur, replică luntraşului o să mă întorc acasă doar cu pielea pe oase! Dealtfel, adăugă el cu zâmbetul lui blajin, în timp ce îşi ştergea faţa mustind de sudoare ca o alcarraza17, ar fi greu să mă întorc cu şi mai puţin, nu-i aşa?

Dar ai şi slăbit, domnule Tregomain, spuse căpitanul.

Crezi? … Ei, mai am până să ajung un schelet! Când se întoarseră la hotel, Juhel şi GildasTregomain îi găsiră acolo pe jupân Antifer şi pe bancher.

Agentul francez îl primise cât se poate de bine pe compatriotul său. Totuşi, când acesta îl întrebă dacă laDakar se afla vreo navă gata de plecare pentru unul din porturile din Loango, nu primi decât un răspuns prea puţin încurajator. Pacheboturile care fac acest serviciu sunt foarte neregulate şi, oricum, nu opresc la Dakar decât o dată pe lună. Desigur, există o cursă săptămânală între Sierra-Leone şi Grand-Bassam, dar de acolo până la Loango mai este cale lungă. Or, primul pachebot nu avea să ajungă la Dakar înainte de opt zile. Ce ghinion! Să petreci opt zile, fierbând de nerăbdare, ca într-o capcană, în acest orăşel! Şi trebuia să fie din cel mai călit oţel această capcană pentru a rezista dinţilor lui Pierre-Servan-Malo, care sfărâma acum în gură câte o pietricică pe zi. Este adevărat că nu pietricelele lipseau pe plajele litoralului african şi jupân Antifer îşi putea uşor împrospăta aici provizia.

Adevărul ne obligă să spunem că la Dakar o săptămână este lungă, foarte lungă.

Plimbările prin port, excursiile până la braţul de apă care curge în partea de răsărit a oraşului nu oferă turistului distracţii pentru a-l ocupa mai mult de o zi. Aşa că se cuvenea să se înarmeze cu acea răbdare pe care numai o fericită înţelepciune o poate da. Dar în afară de Gildas Tregomain, deosebit de înzestrat din acest punct de vedere, ceilalţi nu erau nici răbdători, nici înţelepţi. Irascibilul maluin şi diferitele personaje pe care le târa după el dacă îl binecuvântau pe Kamylk-Paşa pentru faptul că îi lăsase moştenitori, în schimb îl blestemau pentru fantezia pe care o avusese de a-şi fi îngropat moştenirea atât de departe. Nu fusese prea destul că fuseseră obligaţi să meargă până la golful Oman, acum mai trebuiau să coboare şi până la golful Guineei? Acest egiptean nu ar fi putut oare să aleagă o nevinovată şi discretă insuliţă în mările europene, înBaltica, în Marea Neagră, în Marea Nordului, pe lângă ţărmurile Oceanului Atlantic, foarte potrivit alcătuită pentru a fi folosită ca o casă de bani? Într-adevăr, Paşa exagerase înconjurându-se cu atâtea măsuri de precauţie! în sfârşit, asta era, şi doar dacă se lăsau păgubaşi…

Să se lase păgubaşi? Bună primire vi s-ar fi făcut dacă aţi fi venit cu o asemenea propunere la jupân Antifer, la bancherul Zambuco şi chiar la notar, ţinut în frâu de pumnul violent al lui Sauk!

Pe deasupra, legăturile de bună convieţuire, care legau aceste diverse personaje, slăbeau văzând cu ochii. Erau trei grupuri foarte distincte: grupul Antifer-Zambuco, grupul Omar-Sauk, grupul Juhel-Tregomain. Trăiau separat, nu se vedeau decât la orele de masă, se ocoleau în timpul plimbărilor, nu discutau niciodată între ei de formidabila lor afacere. Se mărgineau la duete care nu prea dădeau semne că se vor contopi vreodată într-un sextet final, care, dealtfel, nu ar fi fost decât o cumplită cacofonie.

Primul grup: Juhel-Tregomain. Se cunoaşte obişnuitul subiect al discuţiilor lor: călătoria care se prelungea mereu, depărtarea care creştea şi ea mereu între cei doi logodnici, teama ca toate ostenelile şi căutările să nu se sfârşească cu o păcăleală, dispoziţia sufletească a unchiului şi prietenului lor, a cărui surescitare creştea pe zi ce trecea ameninţându-i judecata. Totul fiind prilej de amărăciune pentru luntraş şi tânărul căpitan, resemnaţi să nu-l contrazică şi să-l urmeze până la capăt.

Al doilea grup: Antifer-Zambuco. Ce studiu interesant ar fi oferit, pentru cercetările unui moralist, cei doi viitori cumnaţi! Unul, până atunci cu gusturi simple, ducând o viaţă liniştită în liniştita sa provincie, cu acea filosofie firească a marinarului ieşit la pensie, acum căzut pradă unei sacra fames18pentru aur, înnebunit de mirajul milioanelor care îi lua ochii! Celălalt, putred de bogat, neavând însă decât o singură grijă, aceea de a îngrămădi bogăţii peste bogăţii, înfruntând atâtea oboseli şi chiar primejdii numai pentru a-şi mări grămada!

— Să mucegăieşti opt zile în fundul acestei gropi, bombănea mereu jupân Antifer, şi cine ştie dacă acest blestemat pachebot nu o să întârzie? …

— Şi, pe deasupra, mai avem ghinionul să ne debarce la Loango şi abia de acolo mai trebuie să ne întoarcem cam vreo cincizeci de leghe ca să ajungem în golfuleţul Ma-Yumba!

— Ei, nu bucăţica asta de drum mă îngrijorează pe mine! exclamă arţăgosul maluin.

— Totuşi, ar fi cazul să te îngrijoreze, răspunse Zambuco.

— Bine! … bine! … mai târziu… ce dracu! Nu arunci ancora înainte de a intra în port! Să ajungem mai întâi la Loango şi pe urmă o să mai vedem!

— Poate că l-am putea convinge pe căpitanul pachebotului să facă escală în portul Ma-Yumba… L-ar abate mult din drumul lui? …

— Mă îndoiesc că o să se învoiască, fiindcă nu-i este îngăduit…

— Dacă i-am da o sumă frumuşică… pentru ocolul ăsta, sugeră bancherul.

— O să vedem, Zambuco, dar pe dumneata te bat totdeauna gânduri pe care eu nu le am deloc! Important este să ajungem la Loango, de unde o să izbutim noi cumva să ajungem şi la Ma-Yumba. Mii de bombe! Avem doar picioare şi dacă ar fi trebuit, dacă nu am fi avut alt mijloc de a pleca din Dakar, nu aş fi stat pe gânduri şi aş fi luat-o pe jos, de-a lungul litoralului.

— Pe jos?

— Pe jos.

Pierre-Servan-Malo vorbea fără să se gândească! Dar pericolele, piedicile, greutăţile unui asemenea drum? Opt sute de leghe prin ţinuturile Liberiei, pe Coasta de Fildeş, prin Achantis, Dahomey, Grand-Bassam! Nu – şi trebuia să se socotească fericit că, făcând călătoria la bordul unui pachebot, putea să evite pericolele unei asemenea călătorii! Niciunul din cei care l-ar fi însoţit în această expediţie nu s-ar mai fi întors! Şi domnişoara Talisma Zambuco zadarnic ar fi aşteptat în casa ei din Malta întoarcerea prea îndrăzneţului ei logodnic! Trebuiau deci să se resemneze să aştepte pachebotul, cu toate că acesta nu avea să sosească înainte de aproximativ opt zile. Dar cât de lungi li se păreau aceste ceasuri petrecute la Dakar!

Cu totul altfel vorbeau între ei cuplul Sauk-Ben-Omar. Nu că fiul lui Murad ar fi fost mai puţin nerăbdător de a ajunge la insuliţă şi de a pune mâna pe comoara lui Kamylk-Paşa, nu! Spre marea spaimă a lui Ben-Omar, singurul lui gând era numai cum ar fi putut să-i despoaie pe cei doi colegatari în folosul lui. După ce se gândise să dea lovitura, după întoarcerea de la Sohar la Mascat, cu ajutorul unor ticăloşi tocmiţi de el, avea s-o încerce şi de data asta, prin aceleaşi mijloace, la întoarcerea de la Ma-Yumba la Loango. Aşa, fără îndoială, va avea mai mulţi sorţi de izbândă. Printre indigenii din provincie sau printre agenţii suspecţi ai companiilor de comerţ, o să ştie să găsească oameni în stare de orice, chiar şi de vărsare de sânge şi care, bine plătiţi, i s-ar alătura în săvârşirea faptei sale criminale. Tocmai această perspectivă îl înspăimânta pe fricosul Ben-Omar; dacă nu dintr-un exces de sensibilitate, măcar de teama de a nu fi amestecat într-o afacere urâtă – şi gândul ăsta nu-i mai lăsa nici o clipă de linişte.

Atunci încerca să-şi spună timid părerea. Susţinea că jupân Antifer şi tovarăşii lui erau dintre acei oameni care îşi vând scump pielea. Insista asupra faptului că, oricât de bine i-ar fi plătit Sauk, nu se putea bizui pe ticăloşii pe care i-ar fi folosit, că mai devreme sau mai târziu tot ar fi vorbit, că vestea omorului se va răspândi în ţinut, că până la urmă adevărul sfârşeşte prin a ieşi la lumină, chiar în mijlocul acestor ţinuturi sălbatice, mai ales când era vorba de exploratori masacraţi în cele mai îndepărtate unghere ale Africii, că nu poţi fi niciodată sigur de păstrarea unei taine… Se vedea bine că toată această argumentare nu era făcută pentru a înfiera o faptă criminală, ci din teama de nu fi descoperită într-o zi – singurul motiv care l-ar fi putut opri pe un om de teapa lui Sauk.

Dar asta nu-l prea impresiona pe Sauk… Văzuse şi făcuse el altele şi mai şi! … Şi aruncându-i notarului una din acele priviri care-l îngheţau până în măduva oaselor, spuse:

— Nu cunosc decât un imbecil, unul singur, care ar putea să mă trădeze!

— Şi cine, oare, excelenţă? …

— Tu, Ben-Omar!

— Eu?

— Da, şi bagă bine de seamă, fiindcă eu cunosc un mijloc sigur de a-i face pe oameni să tacă!

Ben-Omar, tremurând din toate încheieturile, îşi plecă capul. Ştia el că un cadavru în plus, pe drumul de la Ma-Yumba la Loango, nu l-ar fi încurcat pe Sauk.

Pachebotul mult aşteptat ancoră în portul Dakar în dimineaţa zilei de 12 mai. Era Cintra, o navă portugheză care transporta călători şi mărfuri în San-Paolo de Luanda, importantă colonie lusitană din Africa tropicală. Făcea regulat escală la Loango şi, cum pleca a doua zi în zori, călătorii noştri se grăbiră să-şi reţină locurile. Cu viteza mijlocie a pachebotului de aproximativ nouă sau zece mile, călătoria avea să dureze o săptămână, timp în care Ben-Omar se aştepta la toate chinurile răului de mare.

A doua zi, după ce lăsă la Dakar un număr de călători, pe un timp frumos, briza bătând dinspre uscat, Cintra ieşi din port. Jupân Antifer şi bancherul lăsară să le scape un adânc suspin de uşurare, ca şi când plămânii lor nu ar mai fi funcţionat de o săptămână. Era ultima lor etapă înainte de a pune piciorul pe insuliţa numărul doi şi mâna pe comoara păstrată cu credinţă în măruntaiele ei.

Potrivit legilor firii, atracţia pe care această insuliţă o exercita asupra lor părea cu atât mai puternică cu cât se apropiau mai mult. ea crescând în raport invers cu pătratul distanţei. Şi cu fiecare învârtitură de elice a Cintrei distanţa aceasta descreştea… descreştea…

Vai, pentru Juhel, în schimb, ea creştea! El se îndepărta din ce în ce mai mult de acea Franţă, de acea Bretanie unde se amăra Enogate. Îi scrisese de cum ajunsese la Dakar, îi scrisese în ajunul plecării şi biata fată avea să afle în curând că logodnicul ei se îndepărta şi mai mult de ea! … Şi greu ar fi putut să-i spună data când avea să se întoarcă!

În primul rând, Sauk căutase să afle dacă Cintra avea să debarce călători la Loango. Printre aventurierii a căror conştiinţă nu cunoaşte teama sau remuşcarea şi care se duc să-şi caute norocul prin aceste ţinuturi, poate că va găsi câţiva care, cunoscând locurile, ar putea să-i devină complici. Dar, excelenţa-sa fu dezamăgit în această privinţă. Va trebui, deci, să-şi aleagă şnapanii la Loango. Din nefericire nu vorbea limba portugheză, pe care, dealtfel, nici Ben-Omar nu o cunoştea. Fapt destul de supărător atunci când este vorba să tratezi afaceri delicate în care este neapărată nevoie de o claritate perfectă. Dealtfel, jupân Antifer, Zambuco, Gildas Tregomain şi Juhel erau siliţi să vorbească numai între ei, nimeni la bord necunoscând franceza. Unul a cărui surpriză era tot atât de mare ca şi satisfacţia, trebuie să o recunoaştem, fu notarul Ben-Omar. Ar fi exagerat să spunem că în timpul călătoriei cu Cintra nu-i fusese deloc rău. Totuşi, nu mai îndură acele mari suferinţe prin care trecuse până atunci. Ajutată de un vânt uşor venit dinspre ţărm, navigaţia se desfăşura în condiţii minunate. Marea rămânea liniştită de-a lungul litoralului pe lângă care aluneca Cintra, la o distanţă de două-trei mile, şi nava abia dacă resimţea hula venită din larg.

Mai mult chiar, aceste prielnice condiţii nu se schimbară nici atunci când pachebotul trecu pe lângă Capul Palmes, la extremitatea golfului Guineei. În adevăr, aşa cum se întâmplă adesea, briza urma conturul coastelor şi golful fu tot atât de ospitalier ca şi oceanul, între timp, pe când Cintra se îndrepta către Loango, înălţimile continentului pieriră din raza vederii ei. Din ţinuturile Achantis sau Dahomey călătorii nu zăriră nimic, nici măcar vârful acelui munte Camerun care se înalţă până la trei mii nouă sute şaizeci de metri, dincolo de insula Fernando-Po, către graniţele Guineei de Sus.

În după-amiaza zilei de 19 mai, Gildas Tregomain încercă o oarecare emoţie. Juhel tocmai îi spusese că vor trece ecuatorul. În sfârşit, pentru prima şi fără îndoială pentru ultima dată, fostul căpitan al ambarcaţiei Fermecătoarea Amelie avea prilejul să pătrundă în emisfera australă. Ce aventură pentru el, un marinăraş de pe Rance! Aşa că fără prea multă părere de rău dădu mateloţilor, urmând exemplul celorlalţi călători, bănuţul lui de bun-venit în cinstea trecerii ecuatorului.

A doua zi, la răsăritul soarelui, Cintra se afla pe latitudinea golfului Ma-Yumba, cam la o sută mile depărtare. De câte oboseli şi de câte pericole nu ar fi fost scutiţi jupân Antifer şi ai lui dacă comandantul Cintrei ar fi fost dispus să se îndrepte în această direcţie, să facă escală în acest port care aparţine statului Loango! Această escală i-ar fi scutit de o călătorie deosebit de grea pe lângă malurile litoralului.

Aşa că, împins de unchiul lui, Juhel încercă să ghicească gândurile căpitanului Cintrei în această privinţă. Portughezul ştia câteva cuvinte englezeşti şi care marinar nu cunoaşte cât de cât graiul britanic? Or, se ştie că Juhel vorbea curgător această limbă şi o folosise din plin în discuţiile lui cu aşa-zisul tâlmaci din Mascat. Îi comunică deci căpitanului propunerea de a face escală la Ma-Yumba. Acest ocol nu ar fi lungit călătoria decât cu aproximativ patruzeci şi opt de ore…

Se înţelege de la sine că ar fi plătit întârzierea şi cheltuielile care ar fi decurs din această oprire: combustibilul consumat, hrana echipajului, indemnizaţia armatorilor Cintrei etc…

Pricepuse oare căpitanul propunerea pe care i-o făcea Juhel? Fără îndoială că da, mai ales după ce fusese argumentată cu o demonstraţie pe harta golfului Guineei. Marinarii se înţeleg între ei dintr-un cuvânt. Şi, în adevăr, nimic nu ar fi fost mai simplu decât să se îndepărteze către est, pentru ca cei şase călători să coboare la Ma-Yumba, fiindcă aceşti călători ofereau o sumă frumuşică.

Căpitanul, însă, refuză. Sclav al regulamentului de bord, era angajat să se ducă la Loango, la Loango o să se ducă. De la Loango trebuind să meargă la San-Paolo de Luanda, la San-Paolo de Luanda o să meargă, chiar dacă s-ar fi găsit cineva să-i cumpere nava cu atât aur cât ar cântări ea. Acestea fură chiar expresiile pe care le folosi, pe care Juhel le înţelese foarte bine şi i le traduse unchiului său.

O cumplită furie, însoţită de o salvă de sudălmi la adresa căpitanului, fu răspunsul jupânului Antifer. Nimic nu-l putu opri, mai mult chiar, fără intervenţia lui Gildas Tregomain şi a lui Juhel, fără îndoială că jupân Antifer, furios cum era, ar fi fost aruncat, ca răzvrătit, în fundul calei, pentru tot restul călătoriei.

Şi iată de ce a treia zi, în seara de 21 mai, Cintra se opri în faţa nesfârşitelor bancuri de nisip ce străjuiesc coasta Loango, coborî cu şalupa călătorii despre care am vorbit, apoi, câteva ore mai târziu, plecă din nou, îndreptându-se către San-Paolo, capitala coloniei portugheze.