Capitolul VIII. În care se arată că anumiţi călători nu sunt buni să se îmbarce pe o corabie africană.

A doua zi, la adăpostul unui baobab care îi apăra de năprasnica arşiţă a soarelui, doi bărbaţi discutau cu însufleţire. Mergând în susul străzii principale din Loango, pe care se întâlniseră printr-o neaşteptată întâmplare, se priveau cu nenumărate gesturi de surpriză.

Unul spusese:

— Tu… aici?

— Da… eu! răspunsese celălalt.

Şi la un semn al primului, care era Sauk, cel de al doilea, cu numele de Barroso, îl urmase afară din oraş.

Dacă Sauk nu vorbea limba lui Barroso, în schimb Barroso, care trăise timp îndelungat în Egipt, vorbea limba excelenţei-sale. Precum se vede, două vechicunoştinţe. Barroso făcea parte din acea bandă întreţinută de Sauk pe vremea când se deda la jafuri de tot felul, fără a fi stingherit în vreun fel de agenţii viceregelui, datorită influenţei lui Murad, tatăl său, propriul văr al lui Kamylk-Paşa. Apoi, după câteva fărădelegi pentru care ar fi fost cu neputinţă să nu fie pedepsiţi, banda se împrăştiase şi Barroso dispăruse. Întors în Portugalia unde talentele lui nu găsiseră întrebuinţare, părăsise Lisabona şi venise să lucreze într-o agentură de comerţ din Loango. La această epocă, comerţul coloniei era aproape desfiinţat prin abolirea comerţului cu sclavi, reducându-se latransportul fildeşului, untdelemnului de palmier, al sacilor de arahide şi trunchiurilor de lemn de mahon.

Portughezul Barroso, care altădată navigase – avea pe atunci aproximativ cincizeci de ani – comanda acum o corabie de mare tonaj, Portalegre, care făcea curse între porturile coastei pentru negustorii din ţinut.

Acest Barroso, cu un trecut ca al lui, cu o conştiinţă cu totul lipsită de scrupule, cu o îndrăzneală căpătată pe vremea vechilor sale meserii, era exact omul care îi trebuia lui Sauk pentru a duce la bun sfârşit uneltirile lui criminale.

Opriţi la rădăcina acestui baobab, al cărui trunchi nu ar fi putut fi cuprins de braţele a douăzeci de bărbaţi – şi ce însemna acest copac pe lângă faimosul smochin din Mascat? – amândoi putură să pună la cale nestingheriţi cumplite ameninţări pentru viaţa jupânului Antifer şi a însoţitorilor lui.

După ce Sauk şi Barroso îşi povestiră unul altuia tot ce li se întâmplase din anul plecării portughezului din Egipt, excelenţa-sa intră fără prea multe ocoluri în subiect. Dacă Sauk, din prudenţă, se feri să facă cunoscut cât de mare era comoara pe care spera să şi-o însuşească, cel puţin aţâţă lăcomia lui Barroso cu momeala unei sume uriaşe pe care ar putea-o câştiga.

— Dar… adăugă el, am nevoie să fiu ajutat de un om hotărât… curajos…

— Mă cunoaşteţi, excelenţă, răspunse portughezul, şi ştiţi că nu mă dau înapoi de la nici o treabă…

— Dacă nu te-ai schimbat, Barroso…

— Nu m-am schimbat, excelenţă…

Află deci că vor fi patru oameni care vor trebui să dispară şi poate că şi un al cincilea, dacă o să cred potrivit să mă debarasez de un oarecare Ben-Omar, pe al cărui secretar o fac eu acum sub numele de Nazim.

Unul mai mult sau mai puţin, nu contează! răspunse Barroso.

— Cu atât mai mult cu cât, cu ăsta e destul să sufli şi a şi dispărut.

— Şi cum socotiţi dumneavoastră? …

Iată ce plan am, răspunse Sauk, după ce se încredinţa că nu-l putea auzi nimeni. Cei despre care este vorba, trei francezi, maluinul Antifer, prietenul lui şi cu nepotul, apoi un bancher tunisian, Zambuco, au debarcat la Loango ca să pună mâna pe o comoară ascunsă pe una din insuliţele golfului Guineei…

— Cam pe unde? … întrebă repede Barroso.

Prin apropierea golfuleţului Ma-Yumba, răspunse egipteanul. Au de gând să o ia pe lângă ţărm până la acest orăşel şi m-am gândit că o să fie uşor să-i atacăm când au să se întoarcă la Loango cu comoara lor ca să aştepte trecerea pachebotului de la San-Paolo, care trebuie să-i ducă la Dakar.

— Nimic mai uşor, excelenţă, afirmă Barroso, găsesc eu o duzină de băieţi de treabă, amatori de o afacere serioasă şi care nu aşteaptă decât să vă ajute în schimbul unui preţ convenabil… asupra căruia o să vă înţelegeţi…

— Eram sigur de asta, Barroso, şi prin pustietăţile astea nu se poate ca lovitura să nu reuşească.

— Fără îndoială, excelenţă, dar v-aş propune o combinaţie mai avantajoasă.

— Atunci, spune! …

— Eu comand aici o corabie de o sută cincizeci de tone, Portalegre, care transportă mărfuri de la un port la altul al coastei. Or, corabia mea este pe punctul de a pleca peste două zile la Baracka din Gabon, puţin mai la nord de Ma-Yumba…

— Grozav! strigă Sauk, este o împrejurare pe care-trebuie să o folosim! Jupân Antifer o să se grăbească să urce pe corabia ta, ca să-şi scutească oboseala şi primejdiile unei călătorii de-a lungul ţărmului, pe jos. O să ne debarci la Ma-Yumba, o să te duci să-ţidescarci mărfurile la Gabon şi apoi te întorci să ne iei… şi pe drumul de întoarcere la Loango…

— Înţeles, excelenţă.

— Câţi oameni ai la bord?

— Doisprezece.

— Eşti sigur de ei?

— Ca de mine însumi.

— Şi ce transporţi la Gabon? …

— O încărcătură de arahide şi, în afară de asta, şase elefanţi cumpăraţi de o firmă din Baracka pentru a-i expedia unei menajerii din Olanda.

— Nu vorbeşti franceza, Barroso? …

— Nu, excelenţă…

— Nu uita că nici eu nu trebuie să ştiu sau să înţeleg franceza. Aşa că o să-i spun lui Ben-Omar să-ţi facă propunerea şi sunt sigur că maluinul o să o prindă din zbor.

— Era, în adevăr, sigur şi este cazul să ne temem ca cei doi colegatari, jefuiţi de bogăţiile lor, să nu piară împreună cu tovarăşii lor în timpul călătoriei de întoarcere prin golful Guineei.

— Şi cine ar fi putut împiedica această crimă? Cine iar fi putut descoperi pe făptuitori?

— Loango nu este sub dominaţia portugheză, cum sunt Angola şi Benguela. Este unul din regatele independente din acel Congo – cuprins între fluviul Gabon la nord şi fluviul Zair la sud – care avea să aparţină în curând Franţei. Dar pe vremea aceea, de la Capul Lopez până la Zair, regii indigeni recunoşteau suveranul din Loango şi-i plăteau un anumit tribut în sclavi, ca de pildă cei din Cassange, Tomba-Libolo precum şi unii vasali domnind peste mici teritorii fărâmiţate. Societatea negrilor este întocmită în chipul următor: sus, regele şi familia sa, apoi prinţii de sânge, adică cei născuţi de o prinţesă, numai ea putând să le transmită această calitate; apoi soţii prinţeselor care sunt suzerani, apoi preoţii, fetişii sau „yangas”, al căror şef Şitome este de esenţă divină, pe urmă samsarii, negustorii şi, în sfârşit, clienţii, adică poporul.

— Cât despre sclavi, sunt mulţi, sunt prea mulţi. Este adevărat că nu mai sunt vânduţi în străinătate, aceasta fiind una din urmările intervenţiei europene pentru desfiinţarea comerţului cu sclavi. Să fi fost oare grija pentru demnitatea şi libertatea omului care a prilejuit această abolire? Gildas Tregomain, care se dovedi un bun cunoscător de oameni şi lucruri, era cu totul de altă părere când în acea zi îi spuse lui Juhel:

— Dacă nu s-ar fi scos zahăr din sfeclă şi dacă nu s-ar fi folosit decât zahărul din trestia de zahăr pentru a-ţi îndulci cafeaua, comerţul de sclavi ar fi continuatşi probabil că nu s-ar fi desfiinţat niciodată!

— Dar faptul că regele din Loango este regele unei ţări care se bucură de o independenţă deplină nu înseamnă că drumurile ei sunt destul de supravegheate şi călătorii la adăpost de orice pericol. Aşa încât, cu greu s-ar fi găsit un ţinut mai prielnic sau o mare mai potrivită pentru o lovitură mârşavă.

Asta era şi grija ce-l frământa pe Juhel – cel puţin în ceea ce priveşte călătoria pe uscat. Dacă unchiului său, exaltat cum era, nu-i păsa deloc, tânărul căpitan se gândea cu o adevărată teamă la această călătorie de două sute de kilometri de-a lungul litoralului, până la golful Ma-Yumba. De aceea crezu de datoria lui să-i împărtăşească şi luntraşului temerile sale.

— Ce să facem, băiatule? îi răspunse Gildas Tregomain. Ai intrat în horă trebuie să joci!

— În realitate, reluă Juhel, excursia pe care am făcut-o de la Mascat la Sohar nu a fost decât o plimbare şi încă într-o tovărăşie foarte plăcută!

Această frântură de discuţie arată limpede îngrijorarea lui Juhel, împărtăşită dealtfel şi de Gildas Tregomain. Aşa că, amândoi încercară o adevărată uşurare când Sauk, prin intermediul lui Ben-Omar, i-l prezentă jupânului Antifer şi bancherului din Tunis pe portughezul Barroso. Nu se mai punea problema unor drumuri lungi prin aceste ţinuturi primejdioase, se terminase cu oboseala unei călătorii atât de lungi sub dogoarea arşiţei. Deoarece Sauk nu pomenise nimic de legăturile lui din trecut cu Barroso, deoarece Juhel nu bănuia că aceşti doi ticăloşi se cunoscuseră vreodată, nu-i fu trezită neîncrederea. Important era că până la golful Ma-Yumba vor călători pe mare. Timpul era frumos… Aveau să fie acolo în patruzeci şi opt de ore… Corabia o să-şi debarce pasagerii în port… o să-şi continue drumul spre Baracka… la întoarcere o să-i îmbarce din nou, de această dată cu comoară cu tot… şi vor reveni cu toţii la Loango, de unde primul pachebot îi va duce la Marsilia… Nu! Niciodată norocul nu-i surâsese atât de mult lui Pierre-Servan-Malo. Fără îndoială, va trebui să plătească un preţ bun pentru această călătorie cu corabia. Ei, dar ce conta preţul!

În aşteptarea celor şase elefanţi expediaţi din interiorul ţării şi care trebuiau să fie aduşi la bordul lui Portalegre, aveau de petrecut două zile la Loango. Aşa că Gildas Tregomain şi Juhel – primul totdeauna dornic să se instruiască – se distrară hoinărind prin orăşel, prin „banza” cum i se spune în limba congoleză. Vechea cetate, Loango sau Bouala, măsurând de jur împrejur patru mii cinci sute de metri, este clădită în mijlocul unei păduri de palmieri. E alcătuită doar din câteva prăvălii înconjurate de „chirubeque”, un fel de colibe făcute din tulpini de rafie şi acoperite cu frunze de papirus. Firmele sunt portugheze, spaniole, franceze, engleze, olandeze, germane. Precum se vede, nici că se poate mai amestecat. Dar cât de nou este totul pentru luntraş! Bretonii de pe malurile râului Rance nu aduc nici pe departe cu aceşti indigeni pe jumătate goi, înarmaţi cu arcuri, cu săbii de lemn şi securi încovoiate, în orăşelele dintre Saint-Malo şi Dinan nu găseşti colibe din acelea, adăpostite de cocotieri uriaşi. Ogoarele din Bretania nu se compară cu ogoarele din Loango. Aici este destul să zgârii puţin pământul pentru a obţine recolte minunate; acel „manfrigo” sau mei ale cărui spice cântăresc un kilogram, acel „holcus” care creşte fără a fi cultivat, acel „luco” folosit la fabricarea pâinii, acel porumb care dă trei recolte pe an, orzul, cartofii, maniocul, „tamba”, un fel de păstârnac, acea „insanguis” sau linte, tutun, prin locurile mlăştinoase trestia de zahăr, viţa de vie importată din Canare şi Madeira, smochine, banane, portocalele numite „mambrochas”, lămâi, rodii, „coudes”, un fruct ca un fel de gogoaşă de molift plină cu o substanţă făinoasă şi zemoasă, „neubanzams”, un fel de alune foarte apreciate de băştinaşi, şi ananaşi care cresc de la sine pe terenurile aride. Şi apoi, ce de arbori uriaşi – manglieri19, santali, cedri, tamarini, palmieri, mulţi baobabi din care se extrage un săpun vegetal şi un suc de fructe foarte căutat de negri.

Şi ce puzderie de animale: turme de porci mistreţi, zebre, bivoli, căprioare, gazele, antilope, elefanţi, jderi, zibeline, şacali, porci ghimpoşi, veveriţe zburătoare, pisici sălbatice, pisici-tigru, fără să mai vorbim de felurite neamuri de maimuţe, cimpanzei, micuţii „strâmbători” cu coada lungă şi botul albăstrui, struţi, păuni, sturzi, potârnichi cenuşii şi roşii, lăcuste comestibile, albine, apoi ţânţari, „canzos” şi alte nenumărate gângănii. Uimitoare ţară, şi dacă ar fi avut timp să studieze ştiinţele naturii, din ce izvor nesecat s-ar fi adăpat Gildas Tregomain!

Putem fi siguri că nici jupân Antifer, nici bancherul Zambuco nu ar fi ştiut să spună dacă Loango era populat cu albi sau cu negri. Nu! Ochii lor priveau în altă parte. Se uitau în depărtare, mai către nord, spre un punct nevăzut, un punct unic în lume, un fel de uriaş diamant cu străluciri vrăjite, cântărind mii de carate şi valorând milioane de franci! … Ah, cât de nerăbdători erau să pună în sfârşit piciorul pe insuliţa numărul doi, capătul definitiv al aventuroasei lor călătorii!

În zorii zilei de 22 mai, corabia era gata de plecare. Cei şase elefanţi, sosiţi în ajun, fuseseră îmbarcaţi cu toate menajamentele datorate unor animale atât de mari. Şase animale extraordinare care, desigur, nu ar fi compromis nici circul Sam Lockhart! Se înţelege de la sine că fuseseră rânduiţi de-a latul, în fundul calei.

Poate că nu era tocmai potrivit ca o corabie de numai o sută cincizeci de tone să fie încărcată cu o asemenea greutate, primejdioasă pentru echilibrul ei. Juhel chiar îi atrăsese atenţia luntraşului asupra acestui lucru. Este adevărat că stâlpii transversali ai punţii erau destul de tari şi corabia trăgea puţină apă, ca să uşureze acostarea la adâncimi mici. Cele două catarge, foarte îndepărtate unul de altul, aveau pânze pătrate, fiindcă un asemenea vas nu merge bine decât cu vântul din spate şi dacă nu înaintează prea repede, în schimb este construit pentru a naviga fără primejdii pe lângă coastă.

În plus, timpul era favorabil. La Loango ca şi în întreg acest teritoriu al Guineei, anotimpul ploilor, care începe în septembrie, se termină în mai sub influenţa vânturilor venite din nord-vest. În schimb, dacă timpul este frumos din mai până în septembrie, ce căldură de nesuportat, abia potolită de bogata rouă a nopţilor! De când debarcaseră, călătorii noştri se topeau pe picioare, slăbeau văzând cu ochii. Mai mult de treizeci şi patru grade la umbră! Prin aceste locuri, dacă neam lua după unii exploratori prea puţin vrednici de încredere, de baştină din Gasconia sau de pe la gurile Ronului, câinii sunt nevoiţi să sară tot timpul în sus ca să nu-şi ardă labele, iar mistreţii sunt găsiţi în bârlogul lor gata fripţi! Lui Gildas Tregomain nu-i lipsea mult ca să dea crezare acestor poveşti…

Către orele opt dimineaţa, Portalegre ieşi în larg. Oameni şi elefanţi, erau cu toţii prezenţi la bord. Şi tot la fel împărţiţi: jupân Antifer şi Zambuco mai obsedaţi ca oricând de acea insuliţă numărul doi. Ce povară li se va lua de pe suflet când matelotul de cart o va semnala la orizont! … Apoi Gildas Tregomain şi Juhel, unul uitând mările Africii pentru a sa Mare a Mânecii bretonă, celălalt dorindu-şi numai să se răcorească în bătaia brizei… Sauk şi Barroso şuşotind împreună – şi de ce ne-am mira? … Vorbeau doar aceeaşi limbă şi numai datorită întâlnirii lor corabia fusese pusă la dispoziţia jupânului Antifer.

Cât despre echipaj, se compunea dintr-o duzină de vlăjgani, mai mult sau mai puţin portughezi, cu înfăţişarea destul de respingătoare. Dacă unchiul, adâncit în gândurile lui, nu luă seama la aceste lucruri, nepotului nu-i scăpară însă mutrele lor suspecte şi-i împărtăşi şi luntraşului părerea lui. Dar blajinul Gildas Tregomain îi răspunse că pe o asemenea căldură e greu să judeci oamenii după înfăţişare. În fond, fiind vorba de echipajul unei ambarcaţiuni africane, nu trebuiau să fie prea pretenţioşi.

Călătoria de-a lungul litoralului – cu vântul care bătea din spate – făgăduia să fie foarte plăcută. Portentosa Africa19! ar fi spus Gildas Tregomain, dacă ar fi cunoscut pomposul epitet cu care romanii salutau acest continent. În adevăr, dacă gândurile jupânului Antifer şi ale tovarăşilor lui nu ar fi fost cu totul în altă parte, trecând prin faţa agenţiei de comerţ Chillu, e sigur că s-ar fi lăsat în voia unei admiraţii pe care o merită pe drept cuvânt frumuseţea naturală a acestei coaste. Dintre toţi, însă, singur luntraşul privea cu ochii omului care vrea să ia cu el, cât de cât, ceva amintiri. Şi ce se putea închipui mai minunat decât nesfârşitele şiruri de crânguri înverzite, rânduite unul după altul pe colinele abia unduite, dominate ici-colo de înălţimile acelor munţi extraordinari – munţiiStrauch, învăluiţi în calde ceţuri în depărtare! … Din milă în milă, plaja se scobeşte făcând loc unor cursuri de apă ieşite din pădurile stufoase şi pe care aceste călduri tropicale nu izbutesc să le sece. Este adevărat, toată această apă nu merge în mare. Nenumărate zburătoare îi fură o seamă de picături: păuni, struţi, pelicani, cufundări ale căror zbenguieli însufleţesc aceste neasemuite privelişti. Acolo îşi fac apariţia turme de antilope graţioase, cirezi de „empolangas” sau elani. Acolo se bălăcesc în noroi mamifere uriaşe, în stare să înghită o tonă din această apă limpede, aşa cum luntraşul ar fi înghiţit un pahar de apă, turme de hipopotami care de departe seamănă cu porcii trandafirii, a căror carne se pare că nu este dispreţuită de băştinaşi.

Asta îl făcu pe Gildas Tregomain să-i spună lui jupân Antifer, lângă care se afla la prova:

— Ei, prietene… ce-ai zice de nişte picioare de hipopotam î la Sainte-Menehould? … Ţi-ar plăcea? …

Pierre-Servan-Malo se mulţumi să ridice din umeri, aruncându-i luntraşului una din acele priviri buimace, rătăcite… care nu privesc nicăieri…

— Nici măcar nu mai înţelege! murmură Gildas Tregomain, a cărui batistă ţinea loc de evantai.

Pe marginea ţărmului se zăreau de asemenea cârduri de maimuţe sărind dintr-un copac în altul, urlând, strâmbându-se atunci când, dintr-o mişcare a cârmei, Portalegre se apropie mai mult de ţărm.

Să menţionăm că dacă ar fi fost siliţi să meargă pe jos de la Loango la Ma-Yumba, nu zburătoarele, hipopotamii, maimuţele, nu aceste animale i-ar fi supărat pe călătorii noştri. Nu, un pericol mai serios ar fi fost prezenţa panterelor şi a leilor, ce se zăreau aruncându-se în salturi prin tufişuri, fiare uluitor de sprintene a căror întâlnire ar fi fost de temut. Odată cu înserarea, în mijlocul tăcerii impresionante care cobora la căderea nopţii, izbucneau urlete răguşite, lătrături sinistre. Acest concert lugubru răzbea până la corabie ca mugetul unei furtuni. Tulburaţi, neliniştiţi, elefanţii din fundul calei sforăiau, lăsau să se audă mormăituri sălbatice şi agitându-se făceau să trosnească lemnăria corăbiei. Hotărât lucru, nu era deloc o încărcătură odihnitoare pentru călători.

Trecură patru zile. Nici o întâmplare neobişnuită nu veni să tulbure monotonia acestei călătorii. Timpul continua să rămână frumos. Marea era atât de liniştită încât nici lui Ben-Omar nu-i mai era rău. Nici un tangaj, nici un ruliu, şi cu toate că pe fund avea un lest greu, Portalegre aproape că nu simţea prelungile ondulări ale hulei care veneau să se spargă, cu o uşoară creastă de spumă, de ţărm.

Cât despre luntraş, nu şi-ar fi închipuit niciodată că o călătorie pe mare ar fi putut fi atât de lină.

— Te-ai putea crede la bordul Fermecătoarei Amelie, între malurile paşnicei Rance, îi spuse el tânărului său prieten.

— Da, îi răspunse Juhel, cu singura deosebire că pe Fermecătoarea Amelie nu era un căpitan Barroso şi un călător ca acest Nazim, al cărui prieteşug cu portughezul îmi dă din ce în ce mai mult de bănuit.

— Ei! ce crezi că mai pot unelti şi răsunelti ei acum, băiatule? răspunse Gildas Tregomain. Ar fi cam târziu, fiindcă în curând ajungem şi noi la capătul drumului!

Şi într-adevăr, la răsăritul soarelui, la 27 mai, după ce trecuse de capul Banda, corabia se afla la mai puţin de douăzeci de mile de Ma-Yumba. Acest lucru îl află Juhel prin Ben-Omar, care, la rândul său, aflase de la Sauk, care, îndemnat de Ben-Omar, îl întrebase pe Barroso.

Aşadar, aveau să ajungă chiar în seara aceea în micul port din statul Loango. Coasta se şi adâncea după Capul Matooti, schiţând un golf larg în fundul căruia se ascundea orăşelul. Dacă insuliţa numărul doi exista, dacă ea se afla la locul indicat de ultima notă, aici, în acest golf trebuia căutată!

Jupân Antifer şi Zambuco îşi lipeau fără încetare ochiul de ocularul lunetei lor al cărui obiectiv îl frecau şi-l răsfrecau.

Din nefericire vântul era domol, briza aproape contenise. Corabia înainta încet, cu aproximativ două noduri.

Capul Matooti fu depăşit către ora unu. La bord răsună un strigăt de bucurie. Cei doi viitori cumnaţi zăriseră tocmai, în acelaşi timp, o serie de insuliţe în fundul golfului. Cu siguranţă că cea pe care o căutau era una din ele… Care? … Asta aveau să afle a doua zi, prin observarea soarelui.

La cinci sau şase mile spre răsărit, pe săgeata ei de nisip, între mare şi braţul Banya, apărea Ma-Yumba cu factoriile şi luminoasele ei căsuţe printre arbori. În faţa ţărmului se legănau câteva bărci de pescari asemeni unor mari păsări albe.

Ce linişte domnea în acest golf! O barcă nu ar fi stat mai nemişcată pe întinsul unui lac… Ce spunem noi? Pe oglinda unui heleşteu sau a unui imens castron cu untdelemn! Torentul de raze care se prăvălea peste aceste ţinuturi încingea aerul. De pe Gildas Tregomain sudoarea curgea ca din fântâna unui parc regal într-o zi de mare sărbătoare.

Totuşi Portalegre se apropia mulţumită câtorva adieri mai puternice care răbufneau din când în când dinspre apus. Insuliţele din golf începeau să se desluşească mai bine. Se şi puteau număra, erau şase sau şapte, semănând cu nişte coşuri cu verdeaţă.

La ora şase seara, corabia trecea prin arhipelag. Jupân Antifer şi Zambuco stăteau în picioare la prova. Sauk, nemaiputând să-şi stăpânească nerăbdarea, era gata-gata să se dea de gol, îndreptăţind astfel bănuielile lui Juhel. Toţi trei mâncau din ochi prima din aceste insuliţe. Se aşteptau ei oare să vadă ţâşnind din măruntaiele ei o jerbă de milioane ca dintr-un crater de aur? …

Şi totuşi, dacă ei ar fi ştiut că insuliţa în măruntaiele căreia Kamylk-Paşa îşi îngropase comoara nu era alcătuită decât din stânci sterpe, din pietre golaşe, fără un copac, fără vreo tufă, fără îndoială că ar fi exclamat desperaţi:

— Nu! … Nu este nici asta!

Este adevărat că din 1831, adică într-un răstimp de treizeci de ani, natura avusese tot timpul să acopere numita insulă cu verdeaţă.

Portalegre se apropia încet-încet, cu pânzele umflate de ultimele adieri ale serii, astfel ca să depăşească vârful din nord. Dacă vântul ar fi stat cu totul, ar fi fost siliţi să ancoreze în larg până în zorii zilei.

Dar, deodată, alături de luntraş, care se sprijinise de bastingajul tribordului, se auzi un geamăt. Gildas Tregomain se întoarse… Ben-Omar era cel care tocmai gemuse.

Notarul, palid, descompus, cu inima în gât, avea iarăşi rău de mare… Cum? Pe acest timp atât de liniştit, în acest golf care părea adormit, fără măcar o încreţitură pe suprafaţa apei? …

— Da! Şi să nu ne mirăm că bietul om era îngrozitor de bolnav!

Fiindcă, de necrezut, corabia se legăna într-un ruliu venit parcă din senin, ciudat, de neînţeles. Se clătina pe rând, de la babord la tribord, de la tribord la babord, într-o legănare inexplicabilă.

Echipajul aleargă de la un capăt la altul al corăbiei. Apare şi căpitanul Barroso.

— Ce se întâmplă? întreabă Juhel.

— Ce este? … întreabă luntraşul.

— Este cumva vorba de o erupţie submarină care ameninţă să scufunde corabia?

Dealtfel, nici jupân Antifer, nici Zambuco, nici Sauk nu par a băga ceva de seamă.

— Ah, elefanţii! strigă Juhel.

— Da! Elefanţii sunt cei care pricinuiesc acest ruliu. Cuprinşi de o ciudată poftă, le-a dat prin gând să se ridice odată, cu toţii, când pe picioarele din spate, când să se lase pe cele din faţă, dând astfel corăbiei un balans formidabil, care se părea că le place, aşa cum veveriţei îi place să se învârtească în cuşca ei rotitoare. Dar ce mai veveriţe, aceste pachiderme!

Ruliul creşte, parapetul corăbiei ajunge la nivelul apei, apa ameninţă corabia la tribord sau la babord…

Barroso cu câţiva oameni din echipaj se reped în cală. Încearcă să liniştească animalele. Strigăte şi lovituri nu ajută la nimic. Elefanţii, agitându-şi trompele, ciulind urechile, dând din coadă, se înfurie din ce în ce mai tare. Portalegre se clatină, se clatină, se clatină… şi apa năvăleşte peste bord.

N-a ţinut mult. În zece secunde marea a pătruns în cală şi corabia s-a scufundat, în timp ce răgetele animalelor imprudente se stingeau în adâncuri.