Capitolul V. În care Ben-Omar este în măsură să compare cele două feluri de locomoţie: pe uscat şi pe mare.

Pe acea vreme, reţeaua tunisiană de căi ferate, care este acum legată cu reţeaua algeriană, nu exista încă. Călătorii noştri trăgeau nădejde să ia la Bone trenul care lega provinciile Constantine, Alger şi Oran.

Jupân Antifer şi tovarăşii lui părăsiră în zorii zilei capitala Regenţei. Se înţelege de la sine că bancherul Zambuco era cu ei, şi Ben-Omar cu Sauk nu întârziară să li se alăture. Era o adevărată caravană de şase persoane, care de data aceasta ştiau înspre ce meleaguri îi poartă nestăvilita lor foame de milioane. Nu avea nici un rost să se ascundă de Ben-Omar şi, ca urmare, Sauk ştia că expediţia întru căutarea insuliţei numărul doi se va desfăşura în largul golfului Guineei, care închide în partea stingă a Africii apele ţinutului Loango.

O etapă zdravăn de lungă, îi spusese Juhel lui Ben-Omar, şi dacă te temi de oboselile acestei noi călătorii, eşti liber să renunţi!

Şi, într-adevăr, de la Alger la Loango, ce de sute de mile de străbătut pe mare! Cu toate acestea, Ben-Omar nu şovăise; este adevărat că Sauk nici nu i-ar fi îngăduit vreo şovăire… Şi apoi, acel straşnic comision care îi flutura prin faţa ochilor…

Aşadar, în ziua de 24 aprilie, jupân Antifer, luându-l cu el pe Gildas Tregomain şi Juhel, Sauk pe Ben-Omar şi Zambuco luându-se pe el singur ocupau diferite locuri în diligenta care făcea cursa între Tunis şi Bone. Poate că nu aveau să schimbe nici un cuvânt între ei, dar cel puţin călătoreau împreună.

Să nu uităm că în ajun Juhel îi trimisese o nouă scrisoare Enogatei. În câteva zile mama şi fata aveau să ştie către care punct al globului alerga jupân Antifer în căutarea faimoasei sale moşteniri, acum rămasă numai pe jumătate. Această a doua parte a călătoriei ar fi putut dura aproximativ o lună de zile şi cei doi logodnici nu puteau spera într-o revedere înainte de jumătatea lunii mai. Cât de desperată va fi Enogate la primirea acestei scrisori! Şi măcar de ar fi putut fi convinsă că la întoarcerea lui Juhel toate piedicile vor fi înlăturate şi că nunta lor s-ar putea face fără alte întârzieri! Vai! Dar cu un asemenea unchi mai poţi fi sigur de ceva?

În ceea ce îl priveşte pe Gildas Tregomain, să ne mărginim a spune că soarta îi hărăzise să treacă ecuatorul. El, luntraşul de pe Rance, navigând pe apele emisferei australe! Ce vreţi? În viaţă se întâmplă lucruri atât de uluitoare încât blândul Gildas Tregomain nu se mai mira de nimic – nici chiar dacă acele trei faimoase butoiaşe ale lui Kamylk-Paşa s-ar fi găsit în locul indicat, în măruntaiele insuliţei numărul doi.

Dealtfel, această preocupare nu-l împiedica deloc să arunce o privire cercetătoare asupra locurilor pe care le străbătea diligenţa, locuri care nu semănau în nici un fel cu câmpiile bretone, nici măcar cu cele mai vălurite. Poate, însă, că era singurul dintre cei şase călători care se gândea să păstreze amintirea acestor plaiuri tunisiene.

Vehiculul nu era prea confortabil şi nici nu mergea repede. De la un popas la altul, cei trei cai oboseau pe un drum cu hârtoape, coaste abrupte de munte, cotituri repezi, mai ales în ciudata vale Medjerdah, râuleţe năvalnice, fără podeţe şi a căror apă ajungea uneori până la osia roţilor.

Timpul era frumos, cerul de un albastru crud sau mai degrabă un albastru copt, într-atât era de cumplită căldura.

Bardo, palatul beiului care se întrezărea la stânga, te orbea cu albeaţa lui şi ar fi fost mai cuminte să nu-l priveşti decât cu ochelari fumurii. La fel şi alte palate înconjurate de ficuşi stufoşi şi arbuşti de piper, asemenea unor sălcii plângătoare ale căror ramuri se pleacă până la pământ. Ici şi colo se zăreau grupuri de corturi arabe acoperite cu pânze în dungi galbene, sub care se iveau chipuri serioase de femei, mutrişoare bronzate de copii, nu mai puţin grave decât ale mamelor lor. În depărtare, pe coline şi câmpii, printre steiurile stâncoase, păşteau turme de oi, zburau cete de capre, negre ca pana corbului.

Uneori la trecerea diligenţei, când biciul pocnea şfichiuind aerul, zburau stoluri de păsări. Printre ele, papagalii, foarte numeroşi, îţi luau ochii cu culorile lor vii. Erau cu miile şi dacă natura îi învăţase să cânte, omul nu-i învăţase încă să vorbească. Deci se călătorea în zumzetul unui concert şi nu al unei trăncăneli.

Popasurile fură dese. Gildas Tregomain şi Juhel nu pierdeau ocazia să coboare pentru a-şi dezmorţi picioarele. Uneori bancherul Zambuco cobora şi el la fel, dar nu vorbea deloc cu tovarăşii lui de drum.

Iată un bătrânel, spuse luntraşul, care, pare-mi-se, este tot atât de ahtiat de milioanele paşei ca şi prietenul nostru Antifer!

Asta aşa este, domnule Tregomain, şi amândoi colegatarii sunt demni unul de celălalt.

De câte ori cobora din diligenţă, Sauk încerca să surprindă ceva din convorbirile pe care ceilalţi credeau că nu le înţelege. Cât despre Ben-Omar, el nu se mişca din colţul lui, chinuit de gândul că în curând va trebui să navigheze şi că, după neînsemnatele valuri ale Mediteranei, va fi silit să înfrunte şi talazurile Oceanului Atlantic!

Pierre-Servan-Malo nu se clintea nici el de la locul lui, cu gândul numai la acea insuliţă numărul doi, la acea stâncă pierdută printre apele fierbinţi ale Africii!

În ziua aceea, înainte de apusul soarelui le apărură în cale câteva moschei, chilii de preoţi mahomedani, turnuri albe, minarete ascuţite: era orăşelul Taburka, înrămat parcă în verdeaţă, care îşi păstrează întocmai înfăţişarea lui de oraş tunisian.

Diligenţa făcu aici o haltă de câteva ore. Călătorii găsiră un hotel, mai bine zis un han unde li se servi o cină bunişoară. Cât despre vizitarea oraşului, nici vorbă nu putea fi. Din cei şase, numai luntraşul şi poate Juhel, rugat de el, ar fi putut fi ispitiţi. Dealtfel, din teama de a nu întârzia, jupân Antifer le poruncise categoric, o dată pentru totdeauna, să nu se îndepărteze şi ei înţeleseseră.

La nouă ceasuri seara, pe o minunată noapte scânteind de stele, îşi reluară călătoria. Nu era totuşi lipsită de primejdii îndrăzneala de a străbate aceste câmpii pustii între apusul şi răsăritul soarelui – primejdii din pricina drumurilor rele, primejdii din pricina unor posibile întâlniri cu tâlhari de drumul mare – „krumiri” sau alţii – primejdia de a fi atacaţi – ceea ce se întâmplă uneori – de fiare sălbatice. Şi, foarte limpede, în umbra tainică din marginea junglei de-a lungul căreia înainta diligenţa, se auzeau răgete de lei, mârâituri de pantere. Caii îşi luau atunci vânt şi era nevoie de toată dibăcia vizitiului pentru a-i stăpâni. Cât despre miorlăitul hienelor, aceste mofturoase pisici nici nu erau luate în seamă!

În sfârşit, pe la orele patru se înălbi de ziuă şi câmpia împrăştie o lumină subţire, îndeajuns de clară, totuşi, ca încetul cu încetul să se poată desluşi amănuntele. Mereu acelaşi orizont îngust, coline cenuşii larg unduite, aşternute pe pământ ca o uriaşă pelerină arabă. Râul Medjerdah şerpuia la picioarele călătorilor, cu apa-i gălbuie, când potolit, când vijelios, între arbuşti de dafin şi eucalipţi în floare.

Partea aceasta a ţării ce se mărgineşte cu Krumiria are un relief mai neregulat. Dacă luntraşul ar fi călătorit cât de cât în Tirol, în afară de înălţimea mai mică totuşi a munţilor, s-ar fi putut crede în mijlocul celor mai sălbatice locuri ale unui ţinut alpin. Dar nu se afla în Tirol, nu se mai afla nici în Europa, ci departe, tot mai departe în fiecare zi. Şi atunci colţurile gurii i se ridicau – chipul său părea astfel, mai gânditor – şi sprâncenele lui groase se lăsau în jos; semn de nelinişte.

Câteodată tânărul căpitan şi el se priveau lung şi aceste priviri cuprindeau o întreagă discuţie, care se purta între ei, fără vorbe.

În dimineaţa aceea, jupân Antifer îl întrebă pe nepotul său:

Unde o să fim până nu se înnoptează? …

La popasul de la Gardimaou, unchiule.

Şi la Bone când ajungem? …

Mâine seară.

Posomoritul maluin se închise din nou în tăcerea lui obişnuită, mai bine zis, gândul său se rătăci din nou prin acel neîntrerupt vis care-l plimba din apele golfului Oman în apele golfului Guineei. Se oprea apoi asupra unicului punct de pe sferoidul terestru care-l putea interesa. Şi atunci îşi spunea că şi alţi ochi decât ai lui nu se dezlipeau de acest punct, ochii bancherului Zambuco. În adevăr, aceste două fiinţe deneam atât de diferit, cu obiceiuri atât de diferite, care nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată pe lumea asta, păreau că nu mai au decât un singur suflet, legaţi fiind unul de altul ca doi condamnaţi de acelaşi lanţ, cu singura deosebire că lanţul lor era de aur.

Între timp crângul de ficuşi devenea tot mai des. Când şi când, apăreau, din desişul albăstrui al frunzelor şi florilor de ricin, sate arabe. Câteodată se desfăşura în faţa ochilor câte o mirişte aşternută pe coasta muntelui. Ici se înălţau corturile arabe, colopăşteau turme pe malul unui torent în albia căruia se prăvăleau apele râurilor. Apoi se ivea câte un han de poştă – de cele mai multe ori un grajd dărăpănat în care locuiau, într-o totală promiscuitate, oameni şi animale. Seara, schimbară caii la Gardimaou; popasul se făcu lângă o cabană de lemn, care, înconjurată de alte câteva, avea să alcătuiască, douăzeci de ani mai târziu, una din staţiunile de cale ferată între Bone şi Tunis. După o oprire de două ore – cu mult prea lungi pentru cina sărăcăcioasă pe care le-a putut-o oferi hanul – diligenţa porni din nou la drum, urmând cotiturile văii – când mergând pe lângă Medjerdah, când trecând prin vadul unor râuri a căror apă năvălea până la diligenţă udând picioarele călătorilor, urcând coaste atât de abrupte încât se părea că animalele nu le vor putea sui, coborând povârnişurile cu o iuţeală pe care frânele cu greu o puteau stăpâni.

Ţinutul era minunat, mai ales în împrejurimile localităţii Moughtars. Cu toate acestea nimeni nu putu să vadă nimic prin noaptea foarte întunecoasă învăluită în negură deasă. Dealtfel erau şi frânţi de oboseală după patruzeci de ore de călătorie atât de hurducată.

Se lumina de ziuă când jupân Antifer şi tovarăşii lui ajunseră la Soukharas, la capătul unei nesfârşite panglici aruncate peste colină, legând târguşorul de vadul văii.

Un hotel curat – Hotel Thagaste – foarte aproape de piaţa cu acelaşi nume, făcu o bună primire călătorilor istoviţi. De data asta cele trei ceasuri petrecute aici nu li se mai părură prea lungi, şi cu siguranţă că li s-ar fi părut prea scurte dacă ar fi vrut să viziteze acest pitoresc Soukharas. De prisos să adăugăm că jupân Antifer şi bancherul Zambuco bombăniră pentru timpul pierdut cu acest popas. Dar diligenţa nu putea pleca înainte de orele şase dimineaţa.

Linişteşte-te, îi spunea mereu Gildas Tregomain arţăgosului lui compatriot. O să fim la timp la Bone pentru trenul de mâine dimineaţă…

Şi de ce, dacă ne-am grăbi puţin, nu l-am lua pe cel de seară? ripostă jupân Antifer.

Nu există, unchiule, adăugă Juhel.

Şi ce dacă? … Este ăsta un motiv să mucezim în gaura asta? …

Uite, prietene, spuse luntraşul, uite ici o pietricică pe care am cules-o pentru tine… A ta, de când o mesteci, trebuie că s-a tocit!

Şi Gildas Tregomain îi dădu jupânului Antifer o drăguţă de pietricică din prundişul văii Medjerdah, mare cât un bob de mazăre şi care fără întârziere începu să scrâşnească între dinţii maluinului.

Luntraşul îl pofti apoi să meargă numai până în piaţa mare. El refuză categoric şi scoţând din valiză atlasul îl deschise la harta Africii şi se aruncă în apele golfului Guineei, cu riscul de a-şi îneca acolo mintea. Gildas Tregomain şi Juhel plecară să se mai plimbe în piaţa Thagaste: un pătrat imens plantat cu câţiva arbori, mărginit de locuinţe orientale, de cafenele deja deschise, cu toate că era foarte devreme, şi în care se înghesuiau băştinaşii. Ceaţa, la primele raze ale soarelui, se împrăştiase. Se anunţa o zi frumoasă, caldă şi luminoasă.

Luntraşul, plimbându-se, era numai ochi şi urechi. Încerca să prindă ici-colo un cuvânt, deşi nu putea să înţeleagă nimic; voia să vadă ce se petrece prin cafenele, în fundul prăvăliilor, cu toate că nu avea nimic de cumpărat în unele sau de consumat în celelalte. Dacă soarta îl aruncase în această călătorie de necrezut, măcar să culeagă câteva amintiri de neuitat. Şi nu se putea opri să spună:

Nu, Juhel, nu-i îngăduit să călătoreşti aşa cum călătorim noi! …Nu ne oprim nicăieri! … Trei ceasuri la Soukharas… o noapte la Bone… apoi două zile pe drum de fier, cu opriri scurte prin staţii! … Ce am văzut eu din Tunisia? … Şi ce o să văd din Algeria? …

Ai dreptate, domnule Tregomain… Toate astea nu au nici un sens! … Dar încearcă să-i spui ceva unchiului meu şi o să vezi ce o să iasă… Nu este vorba de o călătorie de plăcere, ci de o călătorie de afaceri! … Şi cine ştie cum o să se sfârşească? …

Cu o păcăleală, mi-e teamă, răspunse luntraşul.

Da, reluă Juhel, şi de ce nu s-ar afla pe insuliţa numărul doi un alt document, care să ne trimită la insuliţa numărul trei?! …

Şi la o insuliţă numărul patru, şi la o insuliţă numărul cinci, şi la toate insuliţele din cele cinci părţi ale lumii! adăugă Gildas Tregomain, clătinându-şi în sus şi în jos blajina lui căpăţână.

Şi dumneata eşti în stare să-l urmezi pe unchiul meu, domnule Tregomain?

Eu? …

Da… dumneata… dumneata care nu ştii să-i refuzi nimic!

Este adevărat… Bietul om, îmi pare aşa de rău de el şi mă tem pentru minţile lui…

Ei bine… eu, domnule Tregomain, sunt hotărât să mă opresc la insuliţa numărul doi! Are nevoie Enogate să se mărite cu un prinţ şi am eu nevoie de o prinţesă? …

Nu, desigur! Dealtfel, acum, când comoara trebuie împărţită cu acest crocodil de Zambuco, nu mai este vorba decât de un duce pentru ea şi o ducesă pentru tine…

Nu râde, domnule Tregomain!

Îmi pare rău, băiatule, fiindcă toate astea nu au darul de a mă înveseli nici pe mine, şi dacă o să fie vorba de prelungit căutările…

Să se prelungească? exclamă Juhel. Nu! … Ne ducem la golful Loango, fie! … Dar… mai departe, niciodată! … Ştiu cum să-l silesc pe unchiul să se întoarcă la Saint-Malo!

Şi dacă încăpăţânatul refuză?

Dacă refuză? … O să-l las să cutreiere singur… Eu o să mă întorc lângă Enogate… şi cum în câteva luni o să fie majoră… mă căsătoresc cu ea… orice ar fi!

Stai, nu te aprinde aşa, dragul meu băiat, şi ai răbdare! … Sper ca totul să iasă bine… O să se sfârşească totul prin căsătoria ta cu micuţa Enogate…şi la nunta voastră o să dansez rigodon-ul16 nupţial… Dar să nu pierdem diligenţa şi să ne întoarcem la hotel… Dacă nu cer prea mult, mi-aş dori să ajungem la Bone înainte de a se înnopta, ca să mai apuc să văd măcar o parte din oraşul ăsta fiindcă, din celelalte, Constantine, Philippeville, aflate de-a lungul căii ferate, ce o să putem zări, aşa, în treacăt? … În sfârşit, dacă nu o să fie posibil, îmi iau eu revanşa la Algerre. (Gildas Tregomain, nu s-a ştiut niciodată pentru ce, spunea „Algerre”.) Da… Algerre… unde, presupun, o să rămânem câteva zile…

S-ar putea, spuse Juhel, să nu găsim nici un vapor gata de plecare spre coasta occidentală a Africii şi va trebui să aşteptăm…

O să aşteptăm… o să aşteptăm! replică luntraşul, căruia îi surâdea gândul că o să poată vizita minunăţiile capitalei algeriene. Cunoşti Algerre, Juhel? …

Da, domnule Tregomain.

Am auzit de pe la marinari că este foarte frumos, oraşul clădit în amfiteatru, cu cheiuri, cu pieţe, cu un arsenal, cu aşa-numita grădină d’Essai, cu un Mustafa grozav… cu o Casbah… mai ales o Casbah…

Este foarte frumos, domnule Tregomain, răspunse Juhel. Dar eu cunosc ceva şi mai frumos încă… este Saint-Malo…

Şi casa din Hautes-Salles… şi drăguţa cămăruţă de la etajul întâi, şi încântătoarea copilă care locuieşte acolo! Desigur, sunt de aceeaşi părere eu tine, băiete! Dar fiindcă tot trebuie să trecem prin Algerre, lasă-mă să nădăjduiesc că o să pot vizita Algerre…

În timp ce se lăsa legănat de această speranţă, luntraşul, urmat de tânărul său prieten, se îndrepta către hotelul Thagaste. Era şi timpul. Se înhămau caii, jupân Antifer se învârtea încolo şi încoace bombănind împotriva celor care întârziau, deşi nimeni nu întârziase.

Gildas Tregomain se grăbi să-şi plece capul sub privirea cruntă cu care îl fulgeră prietenul său. Câteva minute mai târziu, îşi reluase fiecare locul în diligenţa care-i ducea pe pantele abrupte din Soukharas. Era, desigur, mare păcat că nu-i fusese îngăduit luntraşului să cerceteze ţara Tunisului. Nimic mai pitoresc – dealuri aproape cât munţii, văi împădurite care aveau să silească viitoarea cale ferată să facă nenumărate cotituri. Apoi, răzbătând printre desişuri, stânci uriaşe sfârtecând pământul; ici şi colo sate musulmane mişunând de populaţie indigenă; focuri mari, aprinse la căderea nopţii, aveau menirea să apere această populaţie de fiarele sălbatice.

Gildas Tregomain povestea bucuros cele ce aflase de la vizitiu, lui plăcându-i să stea de vorbă cu acest om de treabă, ori de câte ori servea prilejul. Într-un singur an nu se ucideau în aceste desişuri mai puţin de patruzeci de lei, cât despre pantere, numărul lor ajungea la câteva sute, fără să mai vorbim de haitele urlătoare de şacali. Cum era de presupus, Sauk, despre care se credea că nu înţelege limba, rămânea indiferent la toate aceste înfricoşătoare povestiri, iar jupân Antifer nu ducea grija panterelor şi a leilor tunisieni. Puteau să fie cu milioanele pe insuliţa numărul doi, că nu s-ar fi dat înapoi nici cu un pas.

Dar, bancherul de o parte, notarul de alta, trăgea cu urechea la poveştile lui Gildas Tregomain. Dacă Zambuco încrunta uneori din sprâncene, aruncând priviri piezişe prin portieră, Ben-Omar, întorcându-le pe ale lui, se strângea în colţul său, tresărind şi pălind când pe sub hăţişurile drumului răsunau unele urlete răguşite.

Ei, pe cinstea mea, spuse luntraşul, de la vizitiu ştiu că diligenţa a fost atacată mai deunăzi… A trebuit să se tragă asupra fiarelor… Şi chiar noaptea trecută a trebuit să se dea foc trăsurii pentru a speria cu vâlvătaia flăcărilor o haită de pantere.

Şi călătorii? întrebă Ben-Omar.

Călătorii au fost siliţi să meargă pe jos până la prima haltă, răspunse Gildas Tregomain.

Pe jos? … strigă notarul cu glas tremurător. Eu… eu nu o să pot niciodată…

Atunci… o să rămâi în urmă, domnule Ben-Omar, şi fii sigur că nu o să te aşteptăm!

Bănuiţi, desigur, că acest răspuns prea puţin milos şi tot atât de puţin liniştitor venea de la jupân Antifer. După asta maluinul nu se mai amestecă în vorbă şi Ben-Omar trebui să recunoască în sinea lui că, hotărât lucru, fie pe uscat, fie pe mare, el nu era făcut pentru călătorii. Cu toate acestea, ziua trecu fără ca fiarele sălbatice să-şi fi făcut simţită prezenţa altfel decât prin urlete îndepărtate. Dar, spre marele lui necaz, Gildas Tregomain trebui să-şi spună că atunci când o să ajungă diligenţa la Bone, va fi întuneric beznă.

Într-adevăr erau ceasurile şapte seara când aceasta trecu pe lângă Hippone, la trei sau patru kilometri înainte de oraş, o localitate vestită, ciudată prin bazinele sale adânci, unde bătrânii arabi se dedau la descântece şi vrăji. Vreo douăzeci de ani mai târziu s-a pus aici temelia bisericii şi spitalului, pe care mâna puternică a cardinalului Lavigerie avea să le facă să răsară parcă din măruntaiele pământului.

Pe scurt, Bone era învăluit într-un întuneric adânc, cu promenada sa de-a lungul meterezelor, cu portul său alungit, care se termină la apus cu un cap nisipos, cu desişuri de verdeaţă care adumbresc cheiul, cu partea modernă a oraşului, cu piaţa sa largă unde se înalţă acum statuia domnului Thiers în redingotă de bronz, şi în sfârşit cu o Casbah care ar fi putut să-i dea luntraşului o oarecare idee despre acea Casbah din Algerre.

Să recunoaştem că pe minunatul om îl urmărea ghinionul; se mângâia doar cu gândul că o să-şi ia revanşa în capitala Algeriei.

Traseră la un hotel aşezat în piaţă; au luat apoi masa şi s-au culcat de la ora zece, ca să fie gata pentru trenul de a doua zi dimineaţa. Şi se pare că în acea noapte, istoviţi de cele şaizeci de ore petrecute în diligentă, dormiră cu toţii un somn adânc, chiar şi cumplitul Antifer.