Capitolul IV. În care cumplita luptă dintre Occident şi Orient se sfârşeşte cu victoria celui din urmă.

Deşi deprinşi de câtva timp cu mii de încurcături de tot felul, putem spune totuşi că nici Gildas Tregomain, nici Juhel nu se aşteptau la aşa ceva. Jupânul Antifer, burlac înrăit, să fie încolţit în asemenea chip? Şi cât de rău încolţit? … Încolţit de o căsătorie pe care era silit să o facă, ameninţat fiind, altfel, să-şi piardă partea lui din uriaşa moştenire!

Juhel îl rugă pe unchiul său să povestească lucrurile pe îndelete. Acesta le povesti însoţindu-le cu o explozie de înjurături ca nişte proiectile, ce din nefericire nu-l puteau atinge pe Zambuco, adăpostit în casa lui din cartierul maltez.

Îl vedeţi oare pe acest flăcău bătrân de patruzeci şi şase de ani căsătorit cu o domnişoară de patruzeci şi şapte, devenind un fel de oriental, ceva cam ca un Antifer-Paşa?

Cu totul uluiţi, Gildas Tregomain şi Juhel se priveau în tăcere; prin minte însă le trecea, fără îndoială, acelaşi gând.

„S-au dus pe copcă milioanele!” îşi spunea luntraşul. „Nici o piedică în calea căsătoriei cu scumpa mea Enogate!” îşi spunea Juhel.

De fapt, era cu totul de necrezut ca jupân Antifer să dea curs pretenţiilor lui Zambuco, consimţind să devină cumnatul bancherului. Nu s-ar fi putut supune acestei sminteli, nici chiar dacă ar fi fost vorba de un miliard.

În acest timp maluinul se plimba de la un capăt la altul al salonului. Se oprea apoi, se aşeza, se apropia de nepotul şi de prietenul său, ca şi când ar fi vrut să-i privească atent în faţă, apoi numaidecât îşi întorcea privirea. Adevărul este că îţi făcea rău să-l vezi şi dacă Gildas Tregomain fusese vreodată pe punctul de a crede că prietenul său este la un pas de a-şi pierde minţile, în această clipă a fost.

Aşa că, atât el cât şi Juhel păreau a se fi înţeles fără vorbe să nu-l contrazică, orice ar fi spus. Cu timpul, acest spirit descumpănit se va întoarce la o sănătoasă înţelegere a situaţiei.

În cele din urmă vorbi din nou, tăindu-şi frazele cu exclamaţii furibunde:

— O sută de milioane… pierdute din încăpăţânarea acestui şnapan! … Nu ar merita oare să i se taie capul… să fie spânzurat… împuşcat… spintecat… otrăvit… şi în acelaşi timp tras în ţeapă? … Nu vrea să-mi dea latitudinea dacă nu o iau de nevastă… Să mă însor cu maimuţa aia din Malta… de care ar fugi şi un maimuţoi din Senegambia… Mă vedeţi voi soţul acesteidomnişoare Talisma?

Fireşte că nu! Prietenii lui gândeau la fel şi introducerea unei asemenea cumnate şi mătuşi în sânul preacinstitei familii Antifer ar fi fost una din cele mai necrezute eventualităţi, pe care nimeni nu ar fi putut să o încuviinţeze.

Ia spune… luntraşule? …

Ce, prietene? …

Are cineva dreptul să lase o sută de milioane în fundul unei gropi, când nu ar avea decât un pas de făcut pentru a le scoate?

Nu sunt pregătit să răspund la o asemenea întrebare! răspunse în doi peri Tregomain.

Ah, nu eşti pregătit! exclamă jupân Antifer aruncându-şi pălăria într-un colţ al salonului. Aşa! … Dar la asta eşti pregătit să răspunzi? …

La ce? …

Dacă un individ ar încărca un vas, să zicem un barcaz… O Fermecătoare Amelie, dacă vrei…

Gildas Tregomain simţi că Fermecătoarea Amelie avea să treacă printr-un sfert de ceas neplăcut.

… dacă ar încărca această hodoroagă cu o sută milioane de aur şi ar vesti obştii că o s-o scufunde în mare pentru a îneca milioanele din ea, tu crezi că guvernul l-ar lăsa să facă după bunul lui plac? … Hai! … Vorbeşte!

Nu cred, prietene.

Şi totuşi bestia de Zambuco asta are de gând! Un singur cuvânt are de spus ca să găsim milioanele lui şi ale mele, şi se încăpăţânează să tacă!

Nu cunosc un ticălos mai dezgustător! replică Gildas Tregomain, care izbuti să facă pe înfuriatul.

Ascultă… Juhel…

Unchiule? …

Dacă l-am denunţa autorităţilor? …

Fără îndoială… ar fi ultima soluţie…

Da… fiindcă autorităţile pot face ceea ce un particular nu poate… Ele pot să-l pună la cazne… să-l chinuiască… să-l ardă la tălpi… şi o să trebuiască să se supună!

Ideea nu-i rea, unchiule.

Minunat, Juhel, şi ca să-i vin de hac acestui negustor hrăpăreţ, sunt gata să-mi sacrific partea mea din comoară dăruind-o statului…

Ah, ce frumos ar fi, ce nobil şi generos! exclamă barcazierul. Ar fi într-adevăr vrednic de un francez… de un maluin… de un Antifer…

Fără îndoială că, făcând această propunere, unchiul lui Juhel mersese mai departe decât ar fi vrut, fiindcă îi aruncă lui Gildas Tregomain o privire atât de cruntă încât bietul om îşi curmă scurt elanul de admiraţie.

O sută de milioane! … O sută de milioane! … repeta jupân Antifer. O să-l ucid… pe acest blestemat de Zambuco.

Unchiule! …

Prietene! …

Şi într-adevăr, în halul de furie în care se afla, se puteau teme ca maluinul să nu facă vreo prostie… de care, dealtfel, nu ar fi putut fi făcut răspunzător, fiindcă ar fi săvârşit-o, fără doar şi poate, într-un acces de nebunie.

Dar când Juhel şi Tregomain încercară să-l calmeze, îi respinse violent învinuindu-i că se înţeleg cu duşmanii, că îl susţin pe Zambuco în loc să-l ajute pe el pentru a-l strivi pe acesta ca pe o libarcă din cămara cu provizii a unei corăbii!

Lăsaţi-mă… lăsaţi-mă! strigă el în cele din urmă. Şi luându-şi pălăria, trânti uşile năpustindu-seafară din salon.

Crezând că jupân Antifer avea să se ducă acasă la bancher, cei doi se hotărâră să se repeadă pe urmele lui pentru a preîntâmpina o nenorocire. Din fericire se liniştiră văzându-l că o apucă spre scara cea mare şi urcă în camera lui în care se închise întorcând de două ori cheia în broască.

Ăsta era cel mai bun lucru pe care îl avea de făcut! încheie barcazierul clătinând din cap.

Da… bietul meu unchi! răspunse Juhel.

După o asemenea întâmplare, abia de s-au atins de mâncare, le pierise pofta.

După ce îşi terminară cina, cei doi prieteni părăsiră hotelul cu gândul să respire aerul curat de pe malurile Bahirei. Când să iasă, s-au întâlnit cu Ben-Omar însoţit de Nazim. Era nepotrivit oare să-l informeze pe notar de cele ce se petrecuseră? … Nu, fără îndoială. Dar când auzi condiţiile impuse de bancher jupânului Antifer, notarul strigă:

Trebuie să se căsătorească cu domnişoara Zambuco! Nu are dreptul să refuze… Nu! Nu are acest drept!

Era şi părerea lui Sauk, care nu ar fi stat nici o clipă pe gânduri să se însoare cu oricine, dacă această căsătorie i-ar fi adus o asemenea zestre.

Gildas Tregomain şi Juhel le întoarseră spatele; o luară apoi foarte gânditori pe aleea Marinei.

O seară frumoasă; răcoarea proaspătă a brizei invita parcă populaţia tunisiană la plimbare. Tânărul căpitan şi luntraşul se îndreptară, hoinărind agale, către zidul incintei, trecură de poartă, se învârtiră încolo şi încoace pe malul lacului şi în cele din urmă se duseră să se aşeze la o masă în cafeneaua Wina unde, cu o sticlă de „manuba” în faţă, putură să discute pe îndelete despre ale lor. Pentru ei totul era acum limpede. Jupân Antifer nu o să consimtă niciodată să se supună poruncilor bancherului Zambuco… Ca urmare, va trebui să renunţe la căutarea celei de a doua insuliţe… Deci… vor fi obligaţi să părăsească Tunisul cu primul pachebot… Deci vor avea nemărginita bucurie de a se întoarce în Franţa pe drumul cel mai scurt.

Era, fără îndoială, singura soluţie posibilă. Şi nu erau deloc nefericiţi întorcându-se la Saint-Malo fără traista plină a lui Kamylk-Paşa. La urma urmei, de ce o fi născocit excelenţa-sa atâtea tertipuri?

Către orele nouă, Gildas Tregomain şi Juhel se întoarseră la hotel. Intrară în odaia lor, după ce se opriră o clipă în faţa celei a unchiului şi prietenului lor. Acesta nu dormea. Nici nu se culcase măcar. Umbla cu paşi repezi, vorbea pe nerăsuflate şi în gură i se ciocneau aceleaşi cuvinte:

Milioane… Milioane… Milioane!

Barcazierul făcu cu mâna acel gest care arată o minte complet zdruncinată. Apoi, după ce îşi urară noapte bună, se despărţiră destul de îngrijoraţi.

A doua zi, Gildas Tregomain şi Juhel se sculară dis-de-dimineaţă. Nu era oare de datoria lor să se ducă la jupân Antifer, să mai cântărească o ultimă dată situaţia ivită din refuzul lui Zambuco şi să ia, în sfârşit, fără a mai amâna, o hotărâre? Şi această hotărâre nu ar fi trebuit ea să ducă la următoarea concluzie: să-şi facă bagajele şi să părăsească Tunisul? Or, după informaţiile pe care le avea tânărul căpitan, pachebotul care făcuse escala în La Goulette trebuia să ridice ancora chiar în seara aceea şi să pornească spre Marsilia. Ce n-ar fi dat Juhel ca unchiul său să se afle pe vas, închis în cabina lui şi la vreo douăzeci de mile de litoralul african!

Barcazierul şi tânărul căpitan o luară pe, coridorul care ducea la odaia jupânului Antifer.

Bătură la uşă.

Nici un răspuns.

Juhel bătu a doua oară, mai tare… Aceeaşi tăcere.

Să fi dormit oare unchiul atât de adânc, somn de marinar din care nu-l trezesc nici tunurile de calibrul douăzeci şi patru? … Sau poate că, într-un moment de desperare, într-un acces de febră, să se fi…?

Într-o clipă, coborând câte patru trepte deodată, Juhel fu la portar în timp ce Tregomain, căruia i se muiaseră picioarele, se ţinea de balustrada scării ca să nu se rostogolească până jos.

Domnul Antifer? …

A ieşit dis-de-dimineaţă, răspunse portarul la întrebarea pusă de tânărul căpitan.

Şi nu a spus unde se duce? …

Nu a spus.

Să se fi dus, oare, din nou la şnapanul de Zambuco? exclamă Juhel care îl trase repede pe Gildas Tregomain în piaţa Marinei.

Dar… dacă s-a dus acolo… înseamnă că primeşte, murmură luntraşul ridicând braţele spre cer.

Cu neputinţă! … strigă Juhel.

Nu! Nu-i cu putinţă! … Îl vezi întorcându-se la Saint-Malo, în casa lui din strada Hautes-Salles, însoţit de domnişoara Talisma Zambuco şi aducându-i micuţei noastre Enogate o mătuşă malteză?

Unchiul meu a spus… o maimuţă!

Şi, foarte îngrijoraţi, se duseră să se aşeze la o masă din cafeneaua de peste drum de hotel. De acolo puteau pândi întoarcerea jupânului Antifer. Se spune că noaptea este un bun sfătuitor, totuşi se mai întâmplă ca uneori să nu fie chiar aşa. Lucru ce, dealtfel, se şi adeveri.

Încă din zorii zilei, maluinul nostru pornise din nou către mahalaua malteză şi în câteva minute, de parcă îl gonea din urmă o haită de câini turbaţi, ajunsese la casa bancherului.

De obicei, Zambuco se scula odată cu soarele şi tot odată cu el se culca. Bancherul şi strălucitorul astru îşi făceau împreună drumul lor zilnic. Primul era deci în fotoliul lui, cu biroul în faţă şi casa de bani în spate, când îşi făcu apariţia jupân Antifer.

Bună ziua, spuse el potrivindu-şi ochelarii ca să cuprindă mai clar în lentilele lor chipul vizitatorului său.

Continuă să fie ultimul dumitale cuvânt? răspunse imediat acesta pentru a deschide vorba.

Ultimul.

Refuzi să-mi dai scrisoarea lui Kamylk-Paşa, dacă nu consimt să-ţi iau sora în căsătorie?

Refuz.

Atunci mă însor cu ea…

Eram sigur! O femeie care-ţi aduce cincizeci de milioane zestre… Fiul lui Rothschild ar fi fost prea fericit să devină soţul Talismei…

Fie… o să fiu prea fericit! răspunse jupân Antifer cu o strâmbătură pe care nici nu încerca să o ascundă.

Hai, vino, cumnate, reluă Zambuco.

Şi se ridică îndreptându-se către scară, ca şi când ar fi vrut să urce la etaj.

Cum? Este aici? … strigă jupân Antifer.

Şi chipul lui arăta într-adevăr ca acela al unui condamnat în clipa în care este trezit şi căruia gardianul îi spune: „Haide… curaj! … E timpul…”.

Potoleşte-ţi nerăbdarea, frumosul meu îndrăgostit! replică bancherul. Uiţi că Talisma este laMalta? …

Dar atunci unde mergem? … răspunse jupân Antifer lăsând să-i scape un oftat de uşurare.

La telegraf.

Ca să-i dai de veste? …

Şi să-i spunem să vină aici…

Dă-i de veste dacă vrei, dar să ştii, domnule Zambuco, te previn că nu am de gând să-mi aştept… logodnica… la Tunis.

Şi de ce?

Fiindcă dumneata şi cu mine, adică noi, nu avem timp de pierdut! Cel mai urgent lucru este să pornim în căutarea insuliţei îndată ce vom cunoaşte poziţiaei! …

Ei, cumnate, opt zile mai devreme sau opt zile mai târziu, nu-i totuna?

Ba nu-i deloc totuna şi ar trebui să fii tot atât de grăbit ca şi mine să intri în stăpânirea moştenirii de la Kamylk-Paşa!

Da… cel puţin tot atât, fiindcă acest bancher zgârcit şi hrăpăreţ, cu toate că încerca să-şi ascundă nerăbdarea sub o prefăcută indiferenţă, ardea de dorinţa de a încuia în casa sa de bani partea lui de milioane. Aşa că se hotărî să-i dea dreptate interlocutorului său.

Fie, spuse el, nu o să te contrazic… O să o chem pe sora mea aici când ne întoarcem… Se cuvine totuşi să o previn de fericirea ce o aşteaptă.

Da… care o aşteaptă, răspunse Pierre-Servan-Malo, fără să precizeze ce fel de fericire pregătea el celei care aştepta de atâţia ani pe soţul visurilor sale!

Numai că, reluă Zambuco, trebuie să-mi dai o hârtie în toată regula.

Scrie-o şi ţi-o semnez.

Cu o despăgubire? …

De acord. De cât… despăgubirea? …

Să zicem, cele cincizeci de milioane ce o să-ţi revină ca parte…

Ne-am înţeles… şi să terminăm, răspunse jupân Antifer resemnat să devină soţul domnişoarei Talisma Zambuco, dacă nu putea să scape de această fericire.

Bancherul luă o foaie de hârtie şi cu scrisul lui mare întocmi în bună regulă angajamentul în care toţi termenii fură foarte amănunţit cântăriţi. Se specifică acolo că partea ce i se cuvenea jupânului Antifer în calitate de legatar al lui Kamylk-Paşa îi va reveni în întregime domnişoarei Talisma Zambuco, în cazul în care logodnicul său ar refuza să o mai ia în căsătorie legitimă, cincisprezece zile după descoperirea comorii.

Şi cu numele său împodobit cu înflorituri furioase, Pierre-Servan-Malo semnă angajamentul pe care bancherul îl închise într-un sertar al casei de bani. Scoase în acelaşi timp de acolo o hârtie îngălbenită… Era scrisoarea lui Kamylk-Paşa, sosită cu douăzeci de ani înainte.

La rândul lui, jupân Antifer îşi scoase portofelul din buzunar şi trase din el o hârtie tot atât de îngălbenită de trecerea anilor… Era documentul găsit pe insuliţa numărul unu.

Vi-i puteţi închipui pe aceşti doi moştenitori înfruntându-se ca doi duelişti gata să-şi încrucişeze spadele, braţele lor întinzându-se puţin câte puţin, tremurându-le degetele la atingerea acestor hârtii pe care nu le venea parcă să le dea? … Ce scenă pentru cineva care i-ar fi urmărit! O sută de milioane pe care o singură mişcare avea să le reunească într-o singură familie!

Scrisoarea dumitale! … spuse jupân Antifer.

Documentul dumitale! … răspunse bancherul.

Se făcu schimbul. Era şi timpul. Inima acestor doi oameni bătea atât de tare încât ar fi sfârşit prin a exploda. Pe documentul pe care se menţiona că trebuie predat de un oarecare Antifer din Saint-Malo unui oarecare Zambuco din Tunis se afla longitudinea 7°23’ la est de meridianul Parisului. Scrisoarea arătând că numitul Zambuco din Tunis va primi într-o zi pe numitul Antifer din Saint-Malo cuprindea latitudinea3°17’ sud. Era acum de ajuns să se întretaie cele două linii pe o hartă pentru a se putea afla poziţia insuliţei numărul doi.

Ai, desigur, un atlas? întrebă bancherul.

Un atlas şi un nepot, răspunse jupân Antifer.

Un nepot?

Da… un tânăr căpitan de cursă lungă care va lua asupra sa această operaţie.

Şi unde-i acest nepot? …

La Hotel de France.

Atunci să mergem acolo, cumnate! spuse bancherul trântindu-şi pe cap o vechitură de pălărie cu boruri largi.

Să mergem! răspunse jupân Antifer. Se îndreptară amândoi către piaţa Marinei. Ajunşiân faţa poştei, Zambuco vru să intre cu gândul să trimită o telegramă la Malta. Jupân Antifer nu se împotrivi. Las’ să afle domnişoara Talisma Zambuco că îi fusese cerută mâna de un „ofiţer din marina franceză” şi acordată de către fratele ei în condiţii de familie şi avere dintre cele mai avantajoase. După ce au plătit şi înregistrat telegrama, cele două personaje ale noastre porniră din nou către piaţă. Gildas Tregomain şi Juhel, zărindu-i, se grăbiră să-i întâmpine.

Când îi văzu, prima pornire a jupânului Antifer fu aceea de a întoarce capul. Dar se împotrivi acestei slăbiciuni ce nu era pe măsura lui şi îşi prezentă tovarăşul cât putu de scurt:

Bancherul Zambuco.

Bancherul aruncă însoţitorilor viitorului lui cumnat o privire piezişă care nu avea nimic plăcut în ea. Apoi jupân Antifer adăugă adresându-i-se lui Zambuco:

Nepotul meu Juhel… Gildas Tregomain, prietenul meu.

Şi la un semn al lui, îl urmară cu toţii la hotel, ocolindu-i în trecere pe Ben-Omar şi Nazim ca şi când nu i-ar fi cunoscut, urcară apoi scara, intrară în odaia maluinului, a cărei uşă fu închisă cu grijă.

Jupân Antifer scoase din valiză atlasul adus din Saint-Malo. Îl deschise la planşa cu mapamondul planisferic şi, întorcându-se către Juhel, spuse:

Şapte grade douăzeci şi trei minute longitudine estică şi trei grade şaptesprezece minute latitudine sudică.

Juhel nu-şi putu stăpâni un gest de dezamăgire. O latitudine sudică? … Kamylk-Paşa îi trimitea deci dincolo de ecuator? Ah, sărmana micuţă Enogate! … Gildas Tregomain abia îndrăznea să-l privească.

Ei… ce aştepţi? îl întrebă unchiul său pe un asemenea ton; încât tânărului căpitan nu-i rămânea decât să-l asculte.

Îşi luă compasul şi urmărind cu vârful lui al şaptelea meridian la care adăugă cele douăzeci şi trei de minute, coborî până la cercul ecuatorial. Străbătând apoi paralela 3°17’ o urmări până acolo unde se întâlnea cu meridianul.

Ei? … repetă jupân Antifer, unde ne aflăm?

În golful Guineii.

Şi mai exact? …

În dreptul statului Loango.

Si, mai exact?

În apele golfuleţului Ma-Yumba.

Mâine dimineaţă, spuse jupân Antifer, luăm diligenţa pentru Bone, şi la Bone o să luăm trenul până la Oran.

Toate acestea fură spuse pe tonul foarte firesc cu care obişnuiesc căpitanii de vapor să comande o manevră atunci când apare inamicul. Apoi, întorcându-se către bancher:

Dumneata, desigur, ne însoţeşti? …

Desigur.

Până în golful Guineei? …

Până la capătul lumii, dacă trebuie!

Bine… fii gata de plecare…

Am să fiu, cumnate!

Gildas Tregomain lăsă să-i scape, fără voie, un „aoleu!”. La auzul acestui cuvânt atât de neobişnuit pentru urechile sale, era atât de uluit încât nici nu putu răspunde salutului batjocoritor cu care îl onoră bancherul, retrăgându-se.

Şi, în sfârşit, când cei trei maluini rămaseră singuri în odaie, Gildas Tregomain îl întrebă:

Aşadar… ai consimţit? …

Da, luntraşule… ei şi?

Ei şi? … Cum tot nu ar mai fi avut ce spune, Gildas Tregomain şi Juhel socotiră că este mai potrivit sătacă.

Două ceasuri mai târziu, bancherul primea o telegramă expediată din Malta.

Domnişoara Talisma Zambuco recunoştea că este cea mai fericită dintre fete, aşteptând să fie cea mai fericită dintre soţii!