Capitolul XI. În care jupân Antiferşitovarăşii săi asistă la o predicăareverendului Tyrcomel, care nu prealeface plăcere.

Da, fraţii mei, da, surorile mele, avuţia duce pe om, în chip fatal, la lăcomie! Ea este principala, ca să nu spun singura cauză a tuturor relelor care macină această lume păcătoasă. Pofta de aur nu poate duce decât la cea mai regretabilă rătăcire a sufletului! închipuiţi-vă o societate în care nu ar fi săraci şi bogaţi! De câte nenorociri, întristări, necazuri, tulburări, catastrofe, dezastre, prăbuşiri, rătăciri, primejdii, nelinişti, calamităţi nenoroace, dezamăgiri, desperări, mâhniri şi ruine ar fi feriţi oamenii!

Vorbăreţul om al bisericii se ridicase la cea mai înaltă treaptă a elocinţei înghesuind acest maldăr de sinonime, care abia ar fi ajuns să exprime feluritele posibilităţi ale mizeriei pământeşti. Ar mai fi putut înşira şi altele în acest torent oratoric, slobozit din înaltul amvonului asupra capului ascultătorilor săi.

Să-i fim deci recunoscători de a-şi fi îngrădit limbuţia. Măcar pentru atâta.

Era în seara de 25 iunie, la Tron Church – o parte din clădirea căreia fusese dărâmată pentru lărgirea pieţii din High-Street – unde predica reverendul Tyrcomel de la Biserica liberă a Scoţiei, în faţa unui auditoriu evident copleşit de frazele lui apăsătoare. După ce îl vor fi ascultat, fără îndoială, credincioşii îşi vor goli casele de bani şi vor arunca tot avutul în apele golfului Forth, ape ce udă, la două mile depărtare, malurile septentrionale ale vestitului comitat MidLothian, în care Edinburgh, un fel de Atena a Nordului, se mândreşte că îi este capitală.

Trecuse aproape o oră de când reverendul Tyrcomel predica despre acest subiect, spre deplina lămurire a enoriaşilor parohiei. Nu părea deloc obosit de cât vorbise, şi ascultătorii, nici ei, nu păreau că obosiseră ascultându-l. Aşa stând lucrurile, o predică de ce ar lua sfârşit? Aceasta nu se sfârşi deci – cel puţin în acest moment – şi predicatorul continuă cam aşa:

Fraţilor şi surorilor, Evanghelia spune: Beaţi pauperes spiritu, un adevăr profund, al cărui înţeles însă unii glumeţi stupizi, pe cât de necredincioşi pe atât de ignoranţi, se străduiesc să-l schimbe. Nu! Nu, nu-i vorba despre cei care sunt „săraci cu duhul”, adică despre idioţi, ci despre cei care vor să fie „săraci din suflet” şi dispreţuiesc aceste groaznice bogăţii, izvorul atâtor rele în societatea zilelor noastre. Aşa că, Evanghelia vă porunceşte ca faţă de bogăţie să nu simţiţi decât silă şi dispreţ şi dacă, din nenorocire, veţi fi copleşiţi de avuţiile acestei lumi, dacă în lăzile voastre se îngrămădesc banii, dacă aurul vă curge din plin, surorile mele…

Aici, o imagine puternică stârni fiori pe sub manteluţele doamnelor din prea cucernica adunare.

… dacă diamantele, nestematele, se agaţă de gâtul vostru, de braţele voastre, de degetele voastre, ca o pecingine nesănătoasă, dacă vă număraţi printre acelea care se numesc fericitele zilei, eu vă spun că sunteţi nenorocite, şi că boala voastră trebuie tămăduită prin cele mai energice mijloace, fie chiar fierul sau focul!

Printre cei prezenţi trecu un fior, ca şi când bisturiul chirurgului ar fi scormonit rănile scoase la vedere de către orator.

Dar partea originală în tratamentul pe care îl recomanda tuturor bieţilor oameni atinşi de racila bogăţiilor, era porunca de a-şi arunca averea, altfel spus, de a o nimici. Nu spunea: „împărţiţi averea voastră săracilor! Despuiaţi-vă de averi în folosul celor care duc lipsă!” Nu! Ceea ce predica el era distrugerea acestui aur, a diamantelor, a titlurilor de proprietate, a acţiunilor comerciale sau industriale, distrugerea lor totală, chiar de ar fi trebuit să le ardă sau să le arunce în mare.

Pentru a se înţelege asprimea neînduplecată a acestor învăţăminte, ar trebui să cunoaştem cărei secte religioase aparţinea aprigul reverend Tyrcomel.

Scoţia, împărţită într-o mie de parohii, cuprinde secţiuni ecleziastice, sinoduri şi o curte supremă pentru administrarea şi practicarea cultului naţional. Dar, în afara acestei respectabile rânduiri, în Regatul Unit sunt îngăduite toate religiile; se mai numără încă o mie cinci sute de biserici aparţinând cultelor, oricum s-ar numi ele: catolic, baptist, episcopal, metodist etc. Din aceste o mie cinci sute de biserici, mai mult de jumătate ţin de Biserica liberă a Scoţiei – Free Church of Scotland – care cu douăzeci de ani înainte se despărţise deschis de Biserica presbiteriană a Marii Britanii. Şi pentru ce? … Numai şi numai fiindcă nu o găsea destul de pătrunsă de adevăratul spirit calvin, adică destul de puritană.

Or, reverendul Tyrcomel predica tocmai în numele celei mai cumplite dintre aceste secte, care nu admitea nici un compromis în purtări şi moravuri. El se credea trimisul lui Dumnezeu, care îi încredinţase o parte din tunetele sale pentru a-i trăsni pe bogaţi sau cel puţin bogăţiile lor şi, precum se vede, lovea fără cruţare.

Era, din punct de vedere moral, un fel de iluminat, la fel de aspru cu el însuşi ca şi cu alţii. Era, ca înfăţişare, un om de cincizeci de ani, înalt, uscat, slab la faţă, spân, cu flăcări în priviri, cu căutătura unui apostol şi glasul pătrunzător al unui predicator. Cei din jur îl socoteau inspirat de suflul celui atotputernic. Totuşi, deşi credincioşii se îngrămădeau la predicile sale, deşi era ascultat cu evlavie, nu însemna că făcuse vreodată mulţi prozeliţi şi prea puţini sau chiar niciunul din ei nu se hotărâse să pună învăţăturile lui în practică, renunţând la absolut toate bunurile pământeşti.

De aceea reverendul Tyrcomel îşi îndoia sforţările, atrăgând asupra capetelor ascultătorilor săi acei nori încărcaţi cu electricitate, din care ţâşneau trăsnetele elocinţei sale.

Predica se desfăşura mai departe şi tropii, metaforele, antonimiile, epifonemele, plăsmuite de o imaginaţie scânteietoare, mişunau cu o nemaipomenită îndrăzneală. Dar, dacă frunţile se plecau, buzunarele nu simţeau, se pare, deloc nevoia de a se goli în apele golfului Forth. Desigur că asistenţa care umplea naosul bisericii Tron Church nu pierdea nici un cuvânt din predica acestui exaltat, şi dacă nu se grăbea nicidecum să se conformeze, asta nu era fiindcă nu ar fi înţeles-o. Trebuie totuşi să spunem că se aflau acolo cinci ascultători care nu înţelegeau nici o boabă de engleză şi care nu ar fi ştiut despre ce vorbea clericul, dacă un al şaselea nu le-ar fi tradus, într-o bună franceză, groaznicele adevăruri care cădeau din înaltul acestui amvon în chip de ploaie evanghelică.

Inutil să adăugăm că aceşti şase inşi erau jupân Antifer şi bancherul Zambuco, notarul Ben-Omar şiSauk, luntraşul Gildas Tregomain şi tânărul căpitan Juhel.

Îi lăsasem pe insuliţa din golful Ma-Yumba, la 28 mai; îi regăsim la Edinburgh la 25 iunie. Ce se petrecuse între aceste două date? Iată, foarte pe scurt:

După descoperirea celui de al doilea document, nu le mai rămânea decât să părăsească insula maimuţelor, să se urce în barca acelor pescari care, atraşi de semnalele echipajului congolez, aveau să acosteze în faţa taberei. Jupân Antifer şi tovarăşii lui se întoarseră deci de-a lungul litoralului escortaţi tot timpul de ceata cimpanzeilor atât de înverşunaţi împotriva lor, continuând să-şi manifeste duşmănia prin urlete, gesturi ameninţătoare şi pietre aruncate.

Ajunseră totuşi teferi în tabără. Două cuvinte spuse de Sauk lui Barroso îl făcură pe acesta să înţeleagă că lovitura dăduse greş. Nu poţi să furi o comoară unor oameni care nu o găsiseră!

În barca ancorată în fundul unui golfuleţ încăpeau toţi naufragiaţii de pe Portalegre. Se îmbarcară, cam claie peste grămadă! Fiind vorba însă numai de o călătorie de şase mile, asta nu avea mare importanţă. Două ore mai târziu, barca trase la ţărmul cel mai adânc al acestei limbi de pământ, pe care se întindea orăşelul Ma-Yumba. Personajele noastre fură bine primite într-o factorie franceză. Li se făcu destul de repede rost de un mijloc de transport până la Loango. Şi putând să se alăture unui grup de europeni care se duceau în capitală, nu avură a se teme pe drum, nici din partea fiarelor, nici din partea băştinaşilor. Dar ce climă necruţătoare, ce căldură de nesuportat! La sosire, orice ar fi spus Juhel, luntraşul susţinea că nu mai rămăseseră din el decât oasele. Putem crede totuşi că bietul om exagera. Printr-una din acele întâmplări, cu care jupân Antifer nu era deloc obişnuit, tovarăşii lui şi cu el nu avură mult de aşteptat la Loango. După numai două zile, un steamer portughez, plecat din San-Paolo de Loango spre Marsilia, ancoră acolo. Escala, silită, nava având nevoie de o mică reparaţie la maşini, nu fu decât de douăzeci şi patru de ore. Datorită banilor salvaţi din naufragiu, călătorii îşi putură reţine locuri pe acest steamer. Pe scurt, la data de 15 iunie, jupân Antifer şi tovarăşii lui părăsiră în sfârşit aceste ţinuturi ale Africii occidentale unde găsiseră, odată cu două foarte scumpe diamante, un nou document şi o nouă dezamăgire. Cât despre Barroso, Sauk îi făgăduise că o să-l despăgubească de îndată ce va pune mâna pe milioanele paşei, şi portughezul nu avu încotro, trebuind să se mulţumească cu această făgăduială.

Juhel nu încercă să-l facă pe unchiul său să-şi schimbe gândurile, deşi avea toate temeiurile să creadă că totul se va sfârşi printr-o uriaşă păcăleală. Este adevărat că luntraşul cam începuse să-şi schimbe părerile. Cele două diamante, preţuind o sută de mii de franci fiecare, găsite în cutia de pe insuliţa numărul doi, îl cam puseseră pe gânduri.

Dacă paşa ne-a dăruit aceste pietre preţioase, spunea el, de ce nu s-ar afla şi celelalte pe insuliţa numărul trei?

Când îl auzea judecând aşa, Juhel înălţa din umeri.

O să vedem… o să vedem… repeta el.

Asta era şi părerea lui Pierre-Servan-Malo. Şi fiindcă al treilea colegatar, cel care avea latitudinea celei de a treia insuliţe, locuia la Edinburgh, o să meargă la Edinburgh, nu o să-i lase să i-o ia înainte Zambuco şi Ben-Omar, care cunoşteau longitudinea de15°11’ est ce trebuia comunicată domnului Tyrcomel. Deci nu se vor despărţi, au să meargă împreună în capitala Scoţiei pe cele mai rapide căi, şi sus-numitul Tyrcomel o să aibă vizita întregului grup. Fireşte că această hotărâre nu-l putea mulţumi pe Sauk. Cunoscând secretul, ar fi preferat să acţioneze acum de unul singur şi înaintea tuturor, ca să obţină poziţia noii insuliţe de la personajul citat în ultimul document, să se ducă apoi acolo şi să dezgroape averile lui Kamylk-Paşa. Dar ar fi trebuit să plece singur, fără să trezească vreo bănuială, şi simţea că Juhel era atent la toate mişcările lui. Dealtfel, nici călătoria pe apă nu se putea face decât împreună până la Marsilia. Şi cum jupân Antifer socotea să ajungă la Edinburgh pe drumul cel mai scurt şi cât mai repede, folosind căile ferate ale Franţei şi Angliei, Sauk nu putea nădăjdui să i-o ia înainte. Odată ce treaba avea să fie lămurită cu domnul Tyrcomel, poate că lovitura care dăduse greş la Loango şi la Mascat va reuşi la Edinburgh?

Călătoria pe apă fu destul de rapidă, steamerul portughez nefăcând nici o escală în nici un port de pe litoral. Nu este de mirare că Ben-Omar, care nu renunţa cu una, cu două la obiceiurile lui, a fost bolnav douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru şi că a coborât pe cheiul de la Joliette în stare de colet.

Juhel pregătise o lungă scrisoare pentru Enogate. Îi povestea în ce nouă bătălie îi târăşte încăpăţânarea unchiului lor şi cine ştie unde ameninţau să-i mai trimită pe viitor năstruşniciile paşei? Mai adăuga că, după părerea lui, jupân Antifer era dispus să cutreiere lumea şi că această dispoziţie a sa nu va lua sfârşit decât când va deveni nebun de legat – ceea ce este sigur că se va întâmpla, într-atât zdruncinarea creierului său, în urma ultimelor neplăceri, lua proporţii îngrijorătoare…

Toate acestea erau nespus de triste… Şi căsătoria lor mereu amânată… şi fericirea lor… şi dragostea lor… etc.

Juhel abia avu timpul să pună la poştă această scrisoare destul de amară. La Marsilia se aruncară în rapidul de Paris, apoi, la Paris, în expresul pentru Calais, apoi, de la Calais în vaporul pentru Dover, apoi, la Dover în trenul pentru Londra, apoi, la Londra în fulgerul pentru Edinburgh, aşa, toţi şase, ca şi când ar fi fost legaţi de acelaşi lanţ! Aşa se face că în seara zilei de 25 iunie, de îndată ce îşi reţinuseră camere la Gibb’s Royal Hotel, porniră în căutarea domnului Tyrcomel.

Şi atunci, mare mirare! Domnul Tyrcomel nu era nici mai mult nici mai puţin decât un om al bisericii. Aşa se face că, după ce s-au dus la locuinţa acestuia în North-Bridge Street 17 – adresă pe care o putuseră afla fără mare greutate, într-atât era de cunoscut înfocatul dispreţuitor al bunurilor pământeşti – au venit să-l caute la Tron Church, pe când el tuna şi fulgera de la înălţimea amvonului.

Aveau de gând să-i vorbească după predică, să-l însoţească până la locuinţa lui, să-l pună la curent, să-i comunice ultimul document… Ce dracu’, un om căruia îi aduci un respectabil număr de milioane nu se poate plânge că îl stinghereşti într-un moment nepotrivit!

Totuşi, în toate acestea era ceva ciudat. Ce legături putuse avea Kamylk-Paşa cu acest preot scoţian? Tatăl jupânului Antifer scăpase viaţa egipteanului… bine! Bancherul Zambuco îl ajutase să-şi salveze averea… iarăşi bine! De aici se trăgea acel sentiment de recunoştinţă datorită căruia cei doi ajunseseră moştenitorii lui. Se putea oare trage concluzia că reverendul Tyrcomel avea aceleaşi drepturi la recunoştinţa paşei? Da, fără îndoială. Dar în ce împrejurări neobişnuite un preot îl putuse îndatora într-un fel sau altul pe Kamylk-Paşa? … Totuşi, aşa trebuia să fi fost, de vreme ce acest preot se afla în posesia celei de a treia latitudini, necesară descoperirii celei de a treia insuliţe…

De data asta… cea bună! îi plăcea jupânului Antifer să repete şi ale cărui speranţe… poate că şi ale cărui vise Gildas Tregomain le împărtăşea.

Totuşi, când căutătorii noştri de comori zăriră în amvon un bărbat nu mai în vârstă de cincizeci de ani, trebuiră să caute o altă explicaţie: reverendul Tyrcomel nu putea avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani pe vremea când Kamylk-Paşa fusese închis în temniţa din Cairo din porunca lui Mehmet-Ali, şi era greu de crezut că i-ar fi putut face vreun bine înainte de întemniţare. Să fi fost vreun tată, un bunic sau vreun unchi al acestui Tyrcomel, care îl îndatorase pe egiptean? …

Dealtfel, puţin interesa. Important era că preotul avea în posesia sa preţioasa latitudine, aşa cum era menţionat în documentul din golful Ma-Yumba, şi înainte de a se sfârşi ziua aveau să ştie despre ce este vorba.

Erau deci acolo, la Tron Church, în faţa amvonului – jupân Antifer, Zambuco, Sauk – şi-l mâncau din ochi pe înfocatul predicator, neînţelegând nici o boabă din cele ce spunea, iar lui Juhel nu-i venea să-şi creadă urechilor cele ce auzea.

Predica continua. Acelaşi subiect, cu aceeaşi furioasă elocvenţă! Regii erau poftiţi să-şi arunce în mare listele civile, reginele invitate să smulgă pietrele preţioase din gătelile lor, bogătaşii poftiţi să-şi distrugă bogăţiile. Cu neputinţă, trebuie să recunoaştem, să se spună prostii mai mari cu un zel mai necruţător! Şi, uluit, Juhel murmura:

Altă încurcătură acum! … Hotărât, unchiul nu are noroc! Cum, la un asemenea exaltat îl trimite afurisitul de pas ă? … Săi ceară apucatului ăstuia mijloacele de a descoperi o comoară! … Unui om care s-ar grăbi – dacă i-ar cădea vreodată în mână – să o distrugă! Haida-de! Iată un obstacol la care nu ne aşteptam, pe care, de data asta, nu-l vom putea trece şi care ar putea foarte bine să pună capăt căutărilor noastre. Ne vom lovi de o împotrivire hotărâtă, definitivă, o împotrivire care îi va aduce reverendului Tyrcomel o imensă popularitate! Aşa ceva îl va da gata pe unchiul meu şi este sigur că mintea lui nu va rezista! … El şi Zambuco, poate că şi Nazim, au să încerce orice pentru a-i smulge taina reverendului… Sunt în stare să-l şi chinuiască… să-l… Ei, haide-haide, la rândul meu, am început să o iau razna! … Mă rog, n-are decât să-şi păstreze taina acest om! Nu ştiu dacă, aşa cum pretinde el, milioanele nu fac fericirea; dar, orice ar spune, fuga după milioanele egipteanului ameninţă să o întârzie la nesfârşit pe a mea! … Şi fiindcă Tyrcomel nu va consimţi niciodată să încrucişeze latitudinea lui cu longitudinea pe care noi am cucerit-o cu preţul atâtor osteneli, nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem liniştiţi în Franţa şi…

Când porunceşte Dumnezeu, trebuie să ne supunem! spunea în acea clipă predicatorul.

„Asta-i şi părerea mea”, gândi Juhel, „şi va trebui ca unchiul meu să se supună!”

Dar predica nu se sfârşea şi nu avea nici un motiv să nu ţină o veşnicie. Jupân Antifer şi bancherul îşi cam pierduseră răbdarea. Sauk îşi rodea mustaţa.

Notarului, de vreme ce nu se afla pe puntea unei corăbii, nu-i păsa de nimic. Gildas Tregomain, cu gura căscată, dând din cap, ciulind urechea, încerca să prindă ici şi colo câteva cuvinte pe care în zadar căuta să le înţeleagă. Şi cu toţii îşi îndreptau privirile nedumerite către tânărul căpitan, ca şi când ar fi vrut să-l întrebe: „Ce tot îndrugă nebunul ăsta cu atâta foc?”

Şi când credeai că s-a isprăvit, o lua de la început.

Ei doamne! Despre ce tot vorbeşte ăsta, Juhel? izbucni jupân Antifer cu un glas nerăbdător, stârnind indignarea ascultătorilor.

O să-ţi spun eu, unchiule.

Dacă ar şti ce noutăţi îi aduc, acest turuie-n vânt ar coborî repede din amvon ca să ne întâmpine…

Hm… hm! … făcu Juhel pe un ton atât de ciudat încât sprânceana jupânului Antifer se încruntă cumplit.

Totuşi, orice are un sfârşit pe lumea asta, chiar şi o predică a unui preot din Biserica liberă a Scoţiei. Era vădit că reverendul Tyrcomel era pe cale să treacă la peroraţie. Debitul devenea mai năvalnic, gesturile mai nestăvilite, metaforele mai îndrăzneţe, dojenile mai ameninţătoare. O ultimă lovitură de măciucă şi o ultimă lovitură de satâr celor ce deţineau averi, stăpânitorii acelui josnic metal, cu porunca de a-l arunca în foc, pe lumea asta, dacă nu vor să fie ei înşişi aruncaţi în foc pe lumea cealaltă. Şi atunci, într-un suprem avânt oratoric, în numele bisericii ce răsuna de frazele lui tunătoare, spuse:

Şi aşa cum în acest loc, unde altădată era un cântar public, la care se ţintuiau urechile notarilor necinstiţi şi ale altor răufăcători, tot aşa în balanţa judecăţii de apoi veţi fi cântăriţi fără îndurare şi greutatea aurului vostru va coborî talerul ei până în iad!

Nu ar fi putut încheia cu o imagine mai cutremurătoare.

Reverendul Tyrcomel schiţă un ultim gest de rămas bun, ce ar fi putut fi un gest de binecuvântare din înălţimea unui amvon catolic. Apoi, deodată, se făcu nevăzut.

Jupân Antifer, Zambuco şi Sauk se hotărâseră să-l aştepte la ieşirea din biserică, să-l prindă din zbor şi să-l descoase hâc et nunc. Ar mai fi putut ei să aibă răbdare până a doua zi, să amâne interogatoriul lor până la orele şapte sau opt dimineaţa? Ar fi mai putut ei să suporte încă o noapte întreagă în chinurile nerăbdării? Nu! Se repeziră deci către tinda centrală, îmbrâncindu-i pe credincioşi, care protestau împotriva unei brutalităţi atât de nepotrivite într-un asemenealoc!

Gildas Tregomain, Juhel şi notarul îl urmară, cerând scuze celor din jur. Totul fu în zadar. Fără îndoială că reverendul Tyrcomel, dornic să evite onorurile ce i se cuveneau – singurul rezultat, dealtfel, al predicii sale asupra dispreţului pentru bogăţii – ieşise pe o uşă laterală a bisericii.

Zadarnic Pierre-Servan-Malo şi tovarăşii săi îl aşteptară pe treptele bisericii, îl căutară în mijlocul credincioşilor, întrebând pe unul şi pe altul… Preotul nu lăsase nici o urmă prin mulţime, dispăruse precum peştele în apă sau pasărea în văzduh.

Erau acolo cu toţii înciudaţi şi furioşi, ca şi când vreun duh rău le-ar fi smuls o pradă aprig jinduită.

Bine… atunci în North-Bridge Street, numărul 17! strigă jupân Antifer.

Dar, unchiule…

Şi, înainte de a se fi culcat, adăugă bancherul, o să ştim noi să-i smulgem…

Dar, domnule Zambuco…

Fără nici un „dar”, Juhel! …

Ba da… ba da, unchiule!

În legătură cu ce? … întrebă jupân Antifer, în culmea furiei.

În legătură cu cele spuse de acest Tyrcomel în predica lui.

Ei, şi ce ne pasă nouă de asta? …

Mult, unchiule.

Îţi baţi joc, Juhel?

Deloc, este chiar foarte serios, aş adăuga chiar că nimic n-ar putea fi mai rău pentru dumneata!

Pentru mine? …

Da! … Ascultă!

Şi Juhel îi povesti în câteva cuvinte starea de spirit a reverendului Tyrcomel, ce teză susţinuse el în nesfârşita lui predică, încât, dacă ar fi fost după el, toate miliardele din lume ar fi trebuit să fie înghiţite de prăpăstiile fără fund ale oceanelor!

Bancherul rămase înmărmurit, Sauk aşijderea, cu toate că, în ce-l priveşte, ar fi trebuit să nu priceapă nimic. Gildas Tregomain schiţă o strâmbătură de dezamăgire. Era evident că o altă pacoste le cădea pe cap!

Şi cu toate acestea, nu arăta ca un om doborât jupân Antifer, când îi răspunse nepotului său, pe un ton adânc ironic:

Idiot… idiot… idiot! … Nu predici asemenea lucruri decât atunci când n-ai o lescaie! … Plimbă-i pe la nas cele treizeci de milioane ce i se cuvin şi o să vezi dacă Tyrcomel al tău o să mai aibă chef să le arunce în apă!

Fireşte că răspunsul dovedea o profundă cunoaştere a sufletului omenesc. Oricum, ei hotărâră să-l lase în pace în acea seară pe reverend în casa lui din North-Bridge Street şi cele şase personaje ale noastre se întoarseră liniştiţi la Gibb’s Royal Hotel.