Capitolul X. În care nasul jupanului Antifer şi al bancherului Zambuco sfârşesc prin a se lungi nemăsurat.

Judecând după cât se înălţase soarele pe cer, erau aproape ceasurile opt de dimineaţă – un „aproape” cu care călătorii noştri trebuiau să se mulţumească, ceasornicele lor fiind oprite din cauza naufragiului.

Dacă oamenii lui Barroso nu se luaseră după căutători, nu acelaşi lucru se întâmplă cu quadrumanii.

Cu evidentă intenţie de a-i urmări pe intruşii care îşi permiteau să le scotocească insuliţa, o duzină din aceşti cimpanzei se desprinse din ceată. Ceilalţi rămaseră în jurul taberei.

Din mers, luntraşul aruncă priviri piezişe acestor sălbatici paznici, care îi răspundeau cu groaznice strâmbături însoţite de gesturi ameninţătoare şi urlete răguşite.

„Fără doar şi poate, se gândea el, fiarele astea discută între ele… Păcat că nu le pot înţelege… Ar fi o plăcere să poţi discuta în limba lor!”

Minunat prilej, într-adevăr, să faci observaţii filologice; să te încredinţezi, aşa cum pretinde în prezent americanul Garner20, dacă maimuţele au semnale vocale care le folosesc la exprimarea diverselor noţiuni, astfel ca „whouw” pentru hrană, „cheny” pentru băutură, „iegk” pentru a lua seama; în sfârşit, dacă în limbajul maimuţelor „a” şi „o” lipsesc, dacă „i” este rar, dacă „e” este puţin folosit, dacă „u” şi „iu” servesc de vocale fundamentale.

Nu aţi uitat, desigur, că documentul găsit pe insuliţa din golful Oman, care dădea coordonatele insuliţei din golfuleţul Ma-Yumba, preciza locul unde trebuia căutat acel semn de dublu K, indicând ascunzişul comorii.

Pe prima insuliţă, cercetările, conform instrucţiunilor, din scrisoarea lui Kamylk-Paşa către tatăl jupânului Antifer, trebuiau să se facă la vârful unei limbi de pământ meridionale, şi acolo se şi făcuseră.

Pe cea de a doua insuliţă, documentul indica, dimpotrivă, că era vorba de una din cotiturile septentrionale; pe una din stânci se afla monograma.

Or, călătorii noştri, după naufragiu, debarcaseră în partea de sud. Era deci potrivit să se îndrepte către nord, fapt ce-i silea să mărşăluiască aproximativ două mile.

Cu jupân Antifer şi Zambuco în frunte, Ben-Omar şi Nazim în linia a doua şi Gildas Tregomain şi Juhel în ariergardă, grupul se îndreptă în această direcţie.

Nu trebuie să ne mire că cei doi moştenitori se aflau în fruntea grupului. Mergeau repede, fără să schimbe un cuvânt, şi nu ar fi îngăduit nici unuia din cei ce îi însoţeau să le-o ia înainte.

Notarul îi arunca din când în când o privire neliniştită lui Sauk. Era sigur că acesta, în înţelegere cu căpitanul portughez, pusese ceva la cale. Dealtfel, îl chinuia şi un alt gând. Acela că, dacă maluinul îşi pierdea comoara, şi comisionul lui se ducea pe acelaşi drum. O dată sau de două ori încercă să scoată ceva de la Sauk, dar acesta, cu privirea întunecată, chipul crunt, simţindu-se poate supravegheat de Juhel, nu-i răspunse. Şi în adevăr, văzând cum se purta Ben-Omar cu Nazim, neîncrederea lui Juhel creştea din ce în ce mai mult. Chiar şi în notariatele din Alexandria nu era îngăduit ca secretarul să fie cel care comandă şi notarul silit să se supună – şi fără îndoială că, cu aceste două personaje, aşa stăteau lucrurile.

Cât despre luntraş, el nu se ocupa decât de maimuţe. Câteodată chipul lui blajin şi de treabă încerca să răspundă strâmbăturilor lor; închidea ochii, îşi încreţea nasul, îşi ţuguia buzele. Nanon şi Enogate nu l-ar fi recunoscut dacă l-ar fi văzut cum se schimonoseşte.

Enogate! … Ah, biata copilă! Desigur că în această clipă ea se gândea la logodnicul ei, fiindcă la el se gândea tot timpul! Dar că, tocmai în această zi, naufragiat fiind, mergea în mijlocul unui alai de cimpanzei, nu, niciodată nu i-ar fi putut da prin gând un asemenea lucru!

La această latitudine şi în această epocă a anului, soarele descrie de la est la vest o jumătate de cerc, ajungând aproape la zenit. În felul acesta, el nu proiectează asupra acestor ţinuturi raze oblice, ci raze perpendiculare. Este deci potrivită denumirea care li se dă de zonă toridă, unde într-adevăr eşti prăjit de soare de la răsăritul şi până la apusul lui!

„Şi şmecherii ăştia care parcă nici nu se sinchisesc de căldură”, îşi spunea luntraşul cu ochii la duzina de cimpanzei care se silea să ţină pasul cu grupul jupânului Antifer. „Aproape că îţi pare rău că nu eşti maimuţă”.

Poate că, pentru a scăpa de potopul de raze solare, ar fi fost mai bine să meargă în umbra copacilor? Dar prin aceste desişuri alcătuite din trunchiuri cu crengi foarte joase, părea cu neputinţă de pătruns. Doar dacă ai fi fost maimuţă – aşa cum îşi dorea Gildas Tregomain – să te fi putut strecura printre ramuri, altfel era aproape imposibil să-ţi croieşti drum. Aşa că jupân Antifer şi tovarăşii lui mergeau de-a lungul ţărmului ocolind ochiuri de apă, ferindu-se de stâncile înalte ce se ridicau ici şi colo ca nişte menhire, poticnindu-se printre uriaşe mormane de piatră atunci când nu puteau merge pe plaja nisipoasă, năpădită de fluxul care urca. Nu-i aşa că numai un drum greu, amarnic străbătut, istovitor pentru picioare duce la bogăţie?

Îi treceau sudori de sânge, dar, să fim înţeleşi, nimic nu ar fi fost prea mult dacă până la urmă, pentru fiecare pas care îi apropia de ţintă, aveau să fie plătiţi cu o mie de franci.

Un ceas mai târziu după ce plecaseră din tabără, nu străbătuseră decât o milă, adică jumătate din distanţa pe care o aveau de parcurs. De aici se puteau vedea coturile septentrionale ale insuliţei: erau trei sau patru. Care să fi fost cel bun? În afară de un noroc deosebit, probabil că nu primul pe care îl vor cerceta va fi şi cel căutat, şi câte osteneli aveau să le dea aceste cercetări sub arşiţa amiezii!

Luntraşul era la capătul puterilor.

Să ne odihnim puţin! se rugă el.

Nici un minut! răspunse jupân Antifer.

— Unchiule, interveni Juhel, domnul Tregomain este gata-gata să se topească! …

Ei bine, să se topească!

Mulţumesc, prietene!

Şi în urma acestui răspuns, Gildas Tregomain, care nu voia să rămână în urmă, o porni la drum. Dar, dacă avea să ajungă la capătul călătoriei, avea să ajungă în chipul unui râu rostogolindu-se clocotitor peste stâncile colţuroase ale insuliţei.

Mai aveau încă o jumătate de oră de mers până să sosească la locul unde se desprindeau cele patru coturi. De aici încolo fu însă din ce în ce mai greu de mers şi se putea crede că piedicile erau de netrecut. Ce haos de pietre de cremene cu muchii ascuţite, pe care dacă ai fi căzut te puteai alege cu răni grave! Într-adevăr, locul fusese bine ales şi Kamylk-Paşa avusese noroc când îl găsise pentru a ascunde o comoară pe care i-ar fi invidiat-o regii din Bassora, din Bagdad şi din Samarkand!

În acest punct se termina partea împădurită a insuliţei. Se vedea bine că domnii cimpanzei nu aveau de gând să meargă mai departe. Aceste animale nu părăsesc bucuroase adăpostul arborilor şi vuietul valurilor nu are darul să le atragă. Probabil că naturalistului american Garner nu i-ar fi fost uşor să descopere în limbajul lor, şi aşa destul de sărac, cuvântul care înseamnă „poezie”!

Alaiul se opri la marginea pădurii, nu fără a-şi arăta însă deschis gândurile prea puţin paşnice, duşmănoase chiar, pe care le nutreau faţă de aceşti străini porniţi să-şi continue cercetările până la capătul insuliţei. Ce urlete sălbatice urmară! Unul din cimpanzei adună pietre şi le aruncă cu o mare forţă! Şi cum alţii făcură la fel, jupân Antifer şi tovarăşii lui riscau, nici mai mult, nici mai puţin, să fie ucişi cu pietre. Şi aşa s-ar fi întâmplat dacă ar fi făcut nechibzuinţa de a răspunde, fiindcă nu se puteau măsura nici ca număr, nici ca putere cu agresorii lor.

Să nu răspundem! … Să nu răspundem! … strigă Juhel văzându-i pe Gildas Tregomain şi Sauk adunând proiectile.

Totuşi… făcu luntraşul a cărui pălărie tocmai zburase lovită de o piatră.

Nu, domnule Tregomain, să ne îndepărtăm şi o să fim în siguranţă, fiindcă maimuţele tot n-au să meargă mai departe!

Era, dealtfel, singurul lucru bun de făcut. Cincizeci de paşi mai departe erau la adăpost de loviturile pietrelor.

Se făcu ora zece şi jumătate. Iată cât timp le luase acest drum de două mile de-a lungul litoralului. La nord limbile de pământ înaintau în mare cam o sută cincizeci-două sute de metri. Jupân Antifer şi Zambuco hotărâră să o cerceteze mai întâi pe cea mai lungă, în direcţia nord-vest.

Greu de găsit pământ mai sterp decât această îngrămădire de stânci, unele bine înfipte în pământul nisipos, altele împrăştiate şi rostogolite de valurile mării în anotimpul urât. Nici un fel de vegetaţie, dealtfel, nici măcar acei licheni care în general catifelează stâncile umede. Nici un ciorchine din acel varec atât de abundent pe ţărmurile zonelor temperate. Aşa că, nimic de temut în ceea ce priveşte monograma lui Kamylk-Paşa. Săpată cu treizeci şi unu de ani înainte pe una din stâncile de pe această limbă de pământ, avea să fie găsită, cu siguranţă, neştirbită.

Iată-i deci pe exploratorii noştri reluându-şi căutările, aidoma cu cele pe care le făcuseră pe insuliţa din golful Oman. Greu de crezut, dar cei doi moştenitori, stăpâniţi cu totul de patima lor, nu păreau că suferă de oboselile acestei călătorii, nici de arşiţa soarelui. Aşijderea şi Sauk, care, în interesul stăpânului său – se putea gândi cineva că lucrează într-al său? – trudea cu un zel neobosit.

Cât despre notar, aşezat între două stânci, nu se mişca, nu vorbea. Dacă avea să fie descoperită comoara, o să aibă tot timpul să-şi ceară partea ce i se cuvenea, el fiind de faţă, aşa cum era obligaţia lui în calitate de executor testamentar. Şi, pe Allah! Socotind necazurile îndurate în aceste ultime trei nesfârşite luni, de primejdiile din care cu greu scăpase, nu o să fie prea bine plătit!

Se înţelege de la sine că, la porunca lui Pierre-Servan-Malo, Juhel, rămas lângă el, se pornise să cerceteze metodic şi foarte amănunţit pământul.

„N-aş crede, îşi spunea el, că aici o să găsim groapa cu milioane. În primul rând, comoara ar trebui să fi fost îngropată pe această insuliţă şi nu pe una din celelalte insuliţe din golf. În al doilea rând, ar trebui să fie pe această limbă de pământ. În al treilea rând, ar trebui ca noi să descoperim, în mijlocul acestei învălmăşeli de stânci, pe aceea care să poarte dublul K… Dar… În sfârşit… dacă sunt întrunite toate aceste condiţii, dacă nu este vreo înşelătorie din partea acestui ticălos de paşă, dacă pun mâna pe monogramă, nu ar fi mai cuminte să nu spun nimic? … Unchiul meu ar renunţa la acea nefericită idee a lui de a mă căsători pe mine cu o oarecare ducesă, pe ea, pe scumpa mea Enogate, cu un oarecare duce de pripas! Ei bine, nu! Unchiul nu şi-ar mai reveni dintr-o asemenea lovitură… Şi-ar pierde minţile… Aş avea pe conştiinţă o faptă rea… Trebuie să merg până la capăt!”

În timp ce pe Juhel îl frământau fel de fel de gânduri, luntraşul, aşezat pe o bucată de stâncă, cu mâinile atârnându-i fără putere, cu picioarele tremurând, cu sudoarea şiroindu-i pe faţă, sufla ca o focă ieşită la suprafaţă după o lungă scufundare…

În vremea asta cercetările continuau, fără nici un rezultat însă. Jupân Antifer, Zambuco, Juhel şi Sauk priveau, pipăiau acele blocuri de piatră care prin aşezarea sau direcţia lor ar fi putut purta preţioasa monogramă. Zadarnică trudă timp de două ceasuri cât le luă această muncă de cercetare până la marginea limbii de pământ. Nimic… nimic! … Şi, de fapt, cum iar fi putut veni cuiva în gând să aleagă un asemenea loc, expus eroziunii valurilor sau puternicelor talazuri din larg? Nu! Aşa că, după ce vor termina aici căutările, vor trebui să le reia pe alte limbi de pământ. Fie! Le vor relua… a doua zi… şi jupân Antifer îşi va continua munca şi pe altă insuliţă, dacă pe asta nu va reuşi… Nu-şi va părăsi opera, nu, pe toţi sfinţii care figurau în actul lui de botez!

În cele din urmă, negăsind nimic, grupul făcu drumul înapoi, mai cercetând ici-colo blocurile de piatră împrăştiate pe nisip… Nimic… Nimic! …

Nu le rămânea decât să se întoarcă, să se îmbarce pe una din bărcile care probabil că între timp vor fi ajuns la ţărm şi să meargă în orăşelul Ma-Yumba, pentru a o lua de la capăt cu cercetările pe o altă insuliţă.

Când jupân Antifer, bancherul Zambuco, Juhel şi Sauk ajunseră din nou în punctul unde începea limba de pământ, îi zăriră pe luntraş şi pe notar exact în locul în care îi lăsaseră.

Fără o vorbă, Jupân Antifer şi Zambuco se îndreptară către marginea pădurii, aşteptaţi de cimpanzeii dornici a se deda unor demonstraţii duşmănoase.

Juhel se apropie de Gildas Tregomain.

Ei? Ce se aude? … întrebă acesta.

Nici urmă de dublu K şi nici măcar de unul simplu!

Atunci… o luăm de la capăt… în altă parte? …

Precum spui, domnule Tregomain. Ridică-te şi să ne întoarcem în tabără…

Să mă ridic? … Bucuros, numai să pot! … Haide… ajută-mă un pic, băiete!

Şi braţului puternic al lui Juhel nu-i fu greu să-l salte pe Gildas Tregomain pe picioare.

Ben-Omar se afla şi el în picioare, lângă Sauk.

Jupân Antifer şi Zambuco mergeau cu vreo douăzeci de paşi înainte. Maimuţele, de la gesturi şi urlete, trecuseră la fapte. Pietrele se porniră a zbura, şi ceilalţi trebuiră să se ţină în defensivă.

Nu cumva aceste blestemate de maimuţe voiau să-l împiedice pe jupân Antifer şi pe tovarăşii lui să ajungă la Barroso şi la echipajul din tabără? …

Se auzi deodată un strigăt. Ben-Omar fusese cel care strigase… Să fi fost oare lovit de o piatră în vreo parte mai sensibilă a persoanei sale? …

Nu! … Strigătul lui nu era un strigăt de durere… era un strigăt de uimire… aproape unul de bucurie.

Se opresc cu toţii. Notarul, cu gura căscată, mijindu-şi ochii întindea mâna către Gildas Tregomain.

— Acolo… acolo… bâiguia mereu.

Ce înseamnă asta? întrebă Juhel. Ai înnebunit, domnule Ben-Omar?

Nu… acolo… K… dublu K! răspunde notarul cu glasul gâtuit de emoţie.

La aceste cuvinte, jupân Antifer şi Zambuco se reped înapoi.

K… dublu K? … întreabă ei.

Da!

Unde? …

Şi cu privirile caută stânca pe care – după cele spuse de Ben-Omar – este săpată monograma lui Kamylk-Paşa. Nimic… ei nu văd nimic!

Dar unde… dobitocule! … repetă maluinul pe un ton plin de furie şi de nelinişte în acelaşi timp.

Acolo! mai spune o dată notarul.

Şi-l arată cu mâna pe luntraş, care tocmai se întorsese ridicând din umeri.

Uitaţi-vă… pe spatele lui! strigă Ben-Omar.

Şi în adevăr, pe bluza de marinar a lui Gildas Tregomain apare foarte desluşit desenul unui dublu K. Nu mai încape îndoială, stânca de care se rezemase purta monograma a cărei urmă se imprimase pe spatele bietului luntraş. Jupân Antifer, dintr-o săritură, îl apucă pe luntraş de un braţ şi-l sileşte să se întoarcă la locul unde stătuse… Merg cu toţii după el şi în mai puţin de un minut se află în faţa unui mare bloc de piatră pe suprafaţa căruia monograma atât de căutată se poate citi perfect. Nu numai că Gildas Tregomain se rezemase de stânca însemnată cu dublu K, dar se şi tolănise pe locul unde se afla comoara… Nimeni nu rosteşte un cuvânt. Încep să lucreze. Fără unelte, este sigur că treaba nu va fi uşoară. Nişte biete cuţite putea-vor ele să sape în pământul ăsta stâncos? … Da… chiar dacă şi-ar rupe unghiile, şi-ar răni degetele! …

Din fericire, pietrele roase de vreme pot fi desprinse fără prea mare greutate. Un ceas de muncă şi cele trei butoiaşe vor ieşi la lumină… Trebuiesc apoi duse la tabără, apoi la Ma-Yumba… Este adevărat, acest transport nu va fi uşor şi cum s-ar putea face fără a da loc la bănuieli? …

Ei şi! Cine se mai gândea la asta? … Mai întâi de toate comoara, comoara să fie dezgropată din acest mormânt în care zace de o treime de veac… şi pe urmă, mai vedem…

Jupân Antifer lucra cu mâinile însângerate. Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să lase altuia bucuria de a simţi, de a pipăi cercurile nepreţuitelor butoiaşe…

În sfârşit! strigă el în clipa în care cuţitul i se loveşte de o suprafaţă metalică…

Şi ce strigăt sloboade! … Dumnezeule atotputernic! Pe chipul lui înspăimântător de palid nu bucuria se citeşte, ci uluirea, dezamăgirea…

În locul butoiaşelor menţionate în testamentul lui Kamylk-Paşa, nu era acolo decât o cutie de fier. – cu monogramă – o cutie asemănătoare celei care fusese găsită pe insuliţa numărul unu.

Iarăşi! … nu se putu împiedica Juhel să spună.

Asta nu-i decât o păcăleală! murmură Gildas Tregomain. Cutia este scoasă din groapă şi jupân Antifer o deschide furios… Apare un document, un pergament vechi, îngălbenit de vreme, pe care stau scrise câteva rânduri; jupân Antifer le citeşte cu glas tare:

Longitudinea insuliţei numărul trei: cincisprezece grade unsprezece minute est. După ce va fi luată de colegatarii Antifer şi Zambuco, ea va trebui dusă şi comunicată, în prezenţa notarului Ben-Omar, domnului Tyrcomel, esquire, Edinburgh, Scoţia, care posedă latitudinea celei de a treia insuliţe.

Aşadar, nu prin împrejurimile golfului Ma-Yumba fusese îngropată comoara! … Trebuie căutată pe un alt punct al globului, punând laolaltă această nouă longitudine cu latitudinea numitului Tyrcomel din Edinburgh! … Şi nu vor mai fi doi cei care să-şi împartă moştenirea lui Kamylk-Paşa, ci trei! …

Şi de ce, de la această a treia insuliţă, nu ne-ar trimite la alte douăzeci… sau la alte o sută? strigă Juhel… Ascultă, unchiule, o să fii oare chiar atât de încăpăţânat… atât de naiv… ca să cutreieri lumea întreagă? …

Fără să mai punem la socoteală, adăugă Gildas Tregomain, că, dacă Kamylk-Paşa a lăsat moştenitori cu sutele, nu mai merită să te osteneşti!

Unchiul îi priveşte pieziş pe prietenul şi pe nepotul său, îşi sfărâmă pietricica în dinţi încleştându-şi fălcile şi răspunde:

Linişte în front! … Nu s-a isprăvit! Şi luând din nou pergamentul, citi şi ultimelerânduri, astfel ticluite:

Totuşi, pentru a le răsplăti de pe acum oboseala şi a le acoperi cheltuielile, fiecare dintre moştenitori va lua câte unul din cele două diamante aflate în această cutie, a cărorvaloare, pe lângă a celorlalte pietre preţioase pe care sunt chemaţi să şi le însuşească, este cu totul neînsemnată…

Zambuco se aruncă asupra cutiei pe care o smulge din mâinile jupânului Antifer.

Diamante! strigă el.

Şi într-adevăr se află acolo două pietre preţioase extraordinar de frumoase, putând să valoreze – bancherul se pricepea – o sută de mii de franci fiecare.

Tot e ceva! spune el, luând unul din diamante şi lăsându-l pe celălalt tovarăşului lui la moştenire, jupânului Antifer.

O picătură de apă în mare! răspunde acesta înfundându-şi diamantul în buzunarul de la vestă şi pergamentul în buzunar.

Măi-măi! … face luntraşul clătinând din cap, asta devine mai serios decât credeam! … Să vedem! … Să vedem! …

Dar Juhel se mulţumeşte să înalţe din umeri. Câtdespre Sauk, îşi muşcă pumnii la gândul că nu se va mai întâlni niciodată cu un prilej atât de prielnic!

În ceea ce îl priveşte pe Ben-Omar, care nu s-a ales nici cu un brienţel, în ciuda celor scrise încă o dată înpergament în legătură cu drepturile lui, are faţa trasă, mâinile moi, genunchii înţepeniţi, pare un sac pe jumătate gol, gata să cadă grămadă la pământ.

Este adevărat că nici Sauk, nici el nu se mai găsesc acum în aceleaşi condiţii în care se găseau: 1 – când plecaseră din Saint-Malo, neştiind că se duc la Mascat; 2 – când plecaseră din Mascat, neştiind că se duc la Loango. Împins de o pornire nestăpânită, jupân Antifer lăsase să-i scape un secret pe care ar fi trebuit să-l tăinuiască cu străşnicie. Au auzit cu toţii această nouă longitudine: cincisprezece grade unsprezece minute est… Toţi cunosc numele domnului Tyrcomel, care locuieşte la Edinburgh, în Scoţia.

Putem fi siguri că, dacă Ben-Omar nu a făcut-o, Sauk şi-a săpat în minte aceste cifre şi această adresă, aşteptând să şi le poată trece în carneţel. Aşa că atât jupân Antifer cât şi bancherul Zambuco vor trebui să aibă mare grijă să nu-i piardă din vedere pe notar şi secretarul său şi să nu-i lase să le-o ia înainte în această a doua capitală a Marii Britanii.

Fără îndoială, se putea crede că Sauk, neştiind limba franceză, nu a înţeles, dar tot atât de neîndoielnic era că Ben-Omar îi va dezvălui secretul. Şi, dealtfel, Juhel îl şi observase pe Nazim, care nu-şi putuse ascunde un soi de mulţumire atunci când cifrele longitudinii şi numele de Tyrcomel scăpaseră atât de nechibzuit de pe buzele jupânului Antifer.

La urma urmei, totuna! Ar fi fost cu totul fără rost, după părerea lui, să se mai ia pentru a treia oară după fanteziile postume ale lui Kamylk-Paşa. Ce aveau de făcut era să se întoarcă la Loango şi să se urce în primul vas pe care-l vor găsi, ca să se întoarcă în dragul lor oraş Saint-Malo…

Aceasta e fireasca şi înţeleaptă propunere făcută de Juhel unchiului său.

Niciodată! … răspunde jupân Antifer. Paşa ne trimite în Scoţia, ne vom duce deci în Scoţia, chiar dear trebui să-mi petrec restul vieţii căutând…

Sora mea, Talisma, te iubeşte prea mult ca să nu te aştepte şi zece ani! … adaugă bancherul.

Drace! gândeşte Gildas Tregomain. Domnişoara asta o să se apropie atunci de şaizeci de ani!

Orice s-a spus, a fost în zadar. Jupân Antifer era hotărât. O să continue să alerge după comoară. Cu toate că moştenirea bogatului egiptean se va reduce acum de la jumătate la o treime pentru fiecare, datorită apariţiei domnului Tyrcomel!

Ei şi! Enogate se va mulţumi să se mărite cu un conte şi Juhel cu o contesă!