Capitolul XIII. La sfârşitul căruia vom vedea dispărând al treilea rol, şi anume al „trădătorului”, din această tragicomică povestire.

Hotărât lucru, atâtea emoţii, zdruncinări, spaime, tulburări şi zguduiri, când nădejdi, când desperări era mai mult decât putea să îndure jupân Antifer. Puterile, fizice şi morale, chiar acelea ale unui căpitan de mare cabotaj, au şi ele margini dincolo de care nu se poate trece. Prea mult încercatul unchi al lui Juhel se aşternu la pat îndată ce ajunse la hotel. Făcu temperatură – o temperatură foarte mare, cu aiurări, a cărei urmări puteau să fie foarte grave. Ce dezamăgiri îi chinuiau creierul! Această călătorie întreruptă exact în momentul în care erau pe punctul să ajungă la liman, zădărnicia unor noi cercetări, acea uriaşă comoară al cărei loc nu-l vor afla niciodată, acea de a treia insuliţă pierdută undeva prin ţinuturi neştiute, singurul document, care ar fi putut să le dea poziţia exactă, distrus, nimicit ars de acest îngrozitor preot, acea latitudine pe care nici chiar tortura nu l-ar face să o mărturisească, fiindcă intenţionat, tâlhăreşte, o uitase! … Da, era de temut că mintea prea zdruncinată a maluinului nu o să mai reziste la această ultimă lovitură şi medicul, adus în grabă, crezu că ar fi foarte posibil să se ivească o alienaţie mintală.

Oricum, aveau să i se dea toate îngrijirile. Prietenul lui, Gildas Tregomain, şi nepotul Juhel nu-l vor părăsi nici o clipă şi dacă se va face bine, lor li se va cuveni toată recunoştinţa lui.

De îndată ce s-au întors la hotel, Juhel îl informă pe Ben-Omar, şi prin el pe Sauk, de refuzul reverendului Tyrcomel. Uşor de închipuit în ce hal se înfurie falsul Nazim. Dar, de data aceasta, el nu se manifestă vărsându-şi ca totdeauna focul asupra nefericitului notar. Se stăpâni, poate cu gândul că acest secret, pe care jupân Antifer nu-l obţinuse, va izbuti să-l afle el şi, fireşte, să-l folosească numai în interesul lui. Dealtfel către acest scop îşi îndreptă el strădaniile şi nimeni nu-l mai zări în hotel nici în ziua aceea, mei în cele următoare.

Cât despre luntraş, după ce Juhel îi povesti vizita la preot, spusese:

Cred că acum, într-adevăr, s-a pus cruce comorii… Tu nu crezi, băiete? …

Cam aşa, domnule Tregomain, şi cred că pe un încăpăţânat e greu să-l faci să vorbească…

Caraghios, totuşi, acest popă căruia îi aduci milioane… şi el nu le primeşte!

Îi aduci milioane! … replică tânărul căpitan clătinând din cap.

Nu crezi că ele există, Juhel? … Poate căgreşeşti! …

Cum te-ai schimbat, domnule Tregomain!

Vezi bine… de când cu diamantele! Desigur, eu nu spun că milioanele sunt pe cea de a treia insuliţă, dar în sfârşit… s-ar putea totuşi să fie acolo… Din nefericire, preotul nevrând să audă de aşa ceva, nu o să ştim niciodată unde zac! …

Nu, domnule Tregomain, şi chiar cu cele două diamante din Ma-Yumba, nimic nu o să-mi scoată din cap că acest paşă ne-a pregătit o păcăleală grozavă.

În orice caz, poate că asta o să-l coste scump pe bietul tău unchi, Juhel. Cel mai important, deocamdată, este să-l scoatem din încurcătură. Numai de i-ar rezista mintea! Să-l îngrijim ca nişte surori de caritate şi când l-om pune pe picioare, când o avea putere să călătorească, s-ar putea să vrea să se întoarcă în Franţa… să-şi reia viaţa liniştită de altădată!

Ah, domnule Tregomain, de ce nu se află el acum în casa de pe Hautes-Salles? …

Şi tu lângă mica noastră Enogate, băiatule! … Dar, fiindcă veni vorba, nu-i scrii? …

Îi scriu chiar astăzi, domnule Tregomain, şi de data asta cred că pot anunţa în sfârşit întoarcerea noastră!

Trecură câteva zile; starea bolnavului nu se înrăutăţise. După ce la început febra fusese foarte mare, acum tindea să coboare. Dar doctorul se arăta mai puţin liniştit în privinţa minţii bietului om. Categoric, o lua razna. Cu toate acestea, îl recunoştea pe prietenul său Gildas Tregomain, pe nepotul său Juhel şi de asemenea pe viitorul său cumnat… Cumnat? … Între noi fie zis, dacă o persoană a sexului frumos risca să rămână la nesfârşit fecioară, nu era oare domnişoara Talisma Zambuco, în pragul celor cincizeci de ani ai ei şi pândind nerăbdătoare, în cuibul ei din Malta, sosirea soţului făgăduit? Or, dacă nu era comoară, nu era nici soţ, unul fiind complementul celuilalt!

Aşa stând lucrurile, nici luntraşul, nici Juhel nu puteau părăsi hotelul. Bolnavul nu se putea lipsi de ei nici o clipă. Pretindea ca zi şi noapte să fie în odaia lui, să-i asculte plângerile, acuzaţiile şi mai ales ameninţările împotriva oribilului preot. Nu vorbea decât de darea lui în judecată, urmărirea lui în faţa judecătorilor de pace sau a şerifilor până în faţa Curţii supreme, Curtea „Justiciary” care îşi are sediul la Edinburgh… Judecătorii au să ştie să-l facă să vorbească… Nu-i este îngăduit să tacă, atunci când cu un singur cuvânt poţi să arunci pe piaţa unei ţări o sumă de o sută de milioane… Trebuie să existe pedepse pentru o asemenea crimă, cele mai aspre, cele mai cumplite, şi dacă spânzurătoarea din Tyburn sau altele nu sunt destinate unor astfel de răufăcători, cine oare ar merita să fie spânzurat? … etc.

Şi de dimineaţă până seara jupân Antifer nu mai contenea. Gildas Tregomain şi Juhel făceau cu schimbul la căpătâiul lui, afară doar dacă vreo criză violentă nu-i silea să rămână amândoi. Bolnavul voia să sară din pat, să iasă din odaie, să alerge la reverendul Tyrcomel, să-i sfărâme capul cu revolverul şi numai tăria pumnului luntraşului putea să-l potolească.

Aşa că, deşi dorea din suflet să viziteze această minunată cetate a Edinburgh-ului, clădită din piatră şi marmură, Gildas Tregomain fu silit să renunţe. Poate că mai târziu, când prietenul lui va fi pe cale de a se vindeca sau măcar ceva mai liniştit, atunci o să se despăgubească şi el… O să se ducă să viziteze palatul Holyrood, vechea reşedinţă a suveranilor Scoţiei, apartamentele regale, camera de culcare a Mariei Stuart, aşa cum arăta pe vremea nefericitei regine… O să o ia în sus, pe Canongate până la Castle, atât de falnic înfipt pe stânca lui de bazalt, unde se mai vede încă odăiţa în care s-a născut copilul care avea să devină mai târziu Iacob al VI-lea al Scoţiei şi Iacob I al Angliei. Se va urca apoi pe acel deluşor „Arthur-sear”, care seamănă, dacă îl priveşti dinspre apus, cu un leu culcat şi de unde, de la două sute patruzeci şi şapte metri deasupra nivelului mării, vederea poate cuprinde întreg oraşul, cu cocoaşele colinelor amintind cetatea Cezarilor, până la Leith, care este adevăratul port al Edinburgh-ului, situat în golful Forth, apoi la coasta Fife, până la vârfurile Ben Lomond, Ben Ledi, Lammermuir-Hills şi până la marea fără hotare…

Ce de frumuseţi naturale, câte minunăţii datorate mâinii omului, pe care luntraşul, deşi îi părea rău după comoara pierdută din încăpăţânarea preotului, ardea de nerăbdare să le admire, dar pe care nu le putea cerceta fiind deocamdată ţintuit lângă patul de suferinţă al poruncitorului său bolnav!

De aceea, minunatul om se mulţumea să privească pe fereastra întredeschisă a hotelului celebrul monument al lui Walter Scott, ale cărui vârfuri gotice se avântă aproape la două sute de picioare în văzduh, cu firide care aşteaptă să fie populate cu cei cincizeci şi şase de eroi plăsmuiţi de închipuirea marelui romancier scoţian.

Apoi, când privirea lui Gildas Tregomain cobora din nou pe îndepărtata perspectivă a Prince’s Street-ului către Calton-Hill, el pândea înainte de amiază acea mare sferă aurită cocoţată pe stâlpul Observatorului şi a cărei cădere arată exact clipa în care soarele trece la meridianul capitalei.

Ce vreţi! … Asta era!

În acest timp, un zvon, având darul să crească şi mai mult popularitatea de care se bucura reverendul Tyrcomel, se răspândise mai întâi în cartierul Canongate, apoi în întreg oraşul. Se vorbea că celebrul predicator, ca unul care prin faptele sale nu-şi dezminte învăţăturile propovăduite, refuzase o moştenire necrezut de mare. Se vorbea de mai multe milioane, chiar de mai multe sute de milioane pe care voia să le sustragă lăcomiei omeneşti. S-ar fi putut ca preotul să fie cel care să fi ajutat la răspândirea acestor zvonuri, care nu puteau decât să-i folosească şi al căror secret nu avea nici un interes să-l păstreze. Ziarele, aflând întâmplarea, o dădură publicităţii şi nu se mai vorbea decât de comoara lui Kamylk-Paşa, îngropată sub stâncile unei insuliţe necunoscute. Cât despre a afla locul unde se găsea această insuliţă, dacă s-ar fi dat crezare afirmaţiilor presei – pe care, dealtfel, reverendul Tyrcomel nu le dezminţea – asta nu atârna decât de el, deşi, de fapt, fără ceilalţi doi colegatari nu ar fi putut face nimic. Nu se cunoşteau însă toate amănuntele acestei afaceri şi numele lui jupân Antifer nu era nici măcar pomenit. Se înţelege de la sine că, printre aceste ziare, unele aprobau superba atitudine a unuia dintre doctorii Bisericii libere a Scoţiei, în timp ce altele o blamau, fiindcă, totuşi, aceste milioane, puse la dispoziţia nevoiaşilor din Edinburgh – şi numai Dumnezeu ştie cât de mulţi erau! – ar fi uşurat viaţa multora, în loc să doarmă în groapa lor, fără să folosească nimănui. Dar reverendul Tyrcomel nu se sinchisea nici de hulă, nici de laudă şi era hotărât să nu ţină seama nici de una, nici de alta.

Este uşor de închipuit succesul primei predici rostite la Tron Church, a doua zi, după ştirile de mai sus. În seara zilei de 30 iunie, credincioşii alergaseră buluc. Se striveau pur şi simplu în biserica de trei ori prea mică pentru o asemenea mulţime, precum şi la răscrucea străzilor din faţa intrării. Predicatorul, cândse arătă în amvon, fu întâmpinat cu tunete de aplauze. Te puteai crede la teatru în clipa când se ridică cortina şi apare artistul chemat şi rechemat de uralele entuziaste ale sălii. O sută de milioane, două sute de milioane, trei sute de milioane – în cele din urmă au să ajungă la un miliard! – iată ce reprezenta acest Tyrcomel fenomenal şi lui nici nu-i păsa! Îşi începu predica obişnuită în care se făcu auzită această frază, al cărei efect fu uriaş:

Se află aici un om care, cu un singur cuvânt, ar putea scoate din măruntaiele pământului milioane cu sutele! Dar acest cuvânt el nu-l va rosti!

De data aceasta, şi nu întâmplător, jupân Antifer şi tovarăşii lui nu se aflau printre ascultători. Dar, după unul din stâlpii tindei, se putea observa un bărbat arătând a străin, pe care nu-l cunoştea nimeni, între treizeci şi cel mult treizeci şi cinci de ani, cu părul şi barba neagră, cu trăsături aspre, un chip nu prea liniştitor. Să fi înţeles el limba vorbită de reverendul Tyrcomel? N-am putea spune. Oricum, stând în picioare, ascuns în penumbră, îl cerceta pe predicator. Ochii lui, care păreau că aruncă flăcări, nu-l slăbeau o clipă.

Rămase în această atitudine până la sfârşitul predicii şi când ultimele cuvinte fură acoperite de aplauzele ascultătorilor, îşi croi drum prin mulţime cu scopul de a se apropia de preot. Să fi vrut el să-l urmărească, să-l însoţească de la ieşirea din biserică până la locuinţa lui din Canongate? Asta era sigur, fiindcă îşi făcu loc, dând voiniceşte din coate pe treptele intrării.

În seara aceea, reverendul Tyrcomel nu avea să se întoarcă singur acasă. O mie de oameni îl duceau cu alai, gata să-l poarte în triumf. Personajul pomenit mai sus se ţinea după el fără a-şi amesteca strigătele cu ale celorlalţi entuziaşti. Când prea-cunoscutul orator ajunse în faţa casei sale, urcă una din trepte şi rosti către credincioşii săi câteva cuvinte, care stârniră o nouă explozie de „ura!” şi de „hip!” Apoi se făcu nevăzut în întuneric, fără să bage de seamă că un nepoftit se luase după el. Mulţimea nu se împrăştie decât încetul cu încetul, făcând să răsune strada de aclamaţiile ei entuziaste.

Pe când reverendul Tyrcomel urca scara îngustă care ducea la etajul al treilea, necunoscutul urca cu paşi neauziţi şi atât de uşor, încât nici o pisică nu ar fi atins mai încet treptele.

Preotul, ajuns pe palier, intră în odaie şi închise uşa.

Celălalt se opri pe palier, se ghemui într-un ungher foarte întunecat şi aşteptă. Ce s-a mai întâmplat?

A doua zi, locatarii casei fură foarte miraţi că nu-l văzură pe preot ieşind la ora obişnuită, când se lumina de ziuă. Nu-l zăriră deloc nici în cursul dimineţii. Câteva persoane, care veniseră să-l vadă, ciocăniră zadarnic în uşa lui.

Toate acestea părură atât de ciudate încât unul din vecini crezu de datoria lui să anunţe poliţia. Comisarul şi agenţii lui veniră la locuinţa preotului, urcară scara, bătură în uşă, şi cum nu primeau nici un răspuns, o sparseră cu o lovitură de umăr la care numai oamenii forţei publice se pricep.

Ce privelişte! Era evident că uşa fusese forţată… cineva intrase în odaie… o răscolise de la un capăt la altul… Dulapul era deschis şi golit de cele câteva haine care fuseseră aruncate pe jos… Masa era răsturnată… lampa azvârlită într-un colţ… Cărţi şi hârtii risipite pe duşumea… Şi acolo, lângă patul pe jumătate sfărâmat, cu pătura aruncată cât colo, legat solid, cu un căluş mare în gură, era reverendul Tyrcomel…

Se grăbiră să-i dea ajutor… Abia mai respira din pricina căluşului… Îşi pierduse cunoştinţa… De cât timp oare? … Numai el ar fi putut să spună, dacă şi-ar fi recăpătat-o cumva…

Trebuiră să-l fricţioneze din răsputeri fără să fie nevoie să-l dezbrace, el fiind aproape gol, cu cămaşa smulsă, cu pieptul şi umerii dezgoliţi.

Şi în clipa când unul din agenţi se pregătea să-l fricţioneze după toate regulile, inspectorul nu-şi putu stăpâni un strigăt de mirare. Nu zărise el oare litere şi cifre imprimate pe umărul stâng al reverendului Tyrcomel? …

Ba da, un tatuaj, foarte citeţ încă, forma o inscripţie cafenie pe pielea albă a preotului… şi această inscripţie arăta astfel:

Aţi înţeles, desigur, că era latitudinea atât de căutată! … Nu mai încăpea nici o îndoială, tatăl preotului, pentru a fi sigur că nu o să o piardă, o întipărise pe umărul fiului lui, tânăr pe atunci, ca şi când ar fi notat-o într-un carnet… Un carnet se poate pierde, dar un umăr, nu! … Iată cum, şi cu toate că într-adevăr arsese scrisoarea adresată de Kamylk-Paşa tatălui său, reverendul Tyrcomel era în posesia acestei inscripţii atât de ciudat plasate – inscripţie pe care, dealtfel, nu avusese niciodată curiozitatea să o citească ajutându-se de o oglindă. Dar cu siguranţă că răufăcătorul, care se furişase în odaie pe când preotul dormea, o citise… Probabil că preotul îl surprinsese pe ticălos scotocindu-i în dulap, uitându-i-se prin hârtii… În zadar încercase el să lupte… După ce îl legase şi-i pusese şi căluşul, nemernicul fugise, lăsându-l pe jumătate sufocat…

Acestea au fost amănuntele aflate chiar din gura reverendului Tyrcomel după ce îngrijirile, date de un medic chemat în grabă, îl aduseră în simţiri. El povesti cele întâmplate… După părerea lui, acest atac nu avusese alt scop decât să-i smulgă secretul insuliţei cu milioane, pe care el refuza să-l dezvăluie…

Cât despre răufăcător, îl putuse vedea pe când se lupta cu el. Putea deci să le dea semnalmentele exacte. Şi cu această ocazie le vorbi şi de vizita a doi francezi şi a unui maltez, veniţi din Edinburgh să se intereseze de moştenirea lui Kamylk-Paşa.

Era un indiciu pentru inspector, care îşi începu numaidecât ancheta. După două ceasuri, poliţia descoperea că străinii despre care era vorba trăseseră de câteva zile la Gibb’s Royal Hotel.

Şi, pe legea mea, mare noroc pentru jupân Antifer, bancherul Zambuco, Gildas Tregomain, Juhel şi Ben-Omar că putuseră prezenta un alibi întemeiat. Maluinul nu se dăduse jos din pat; luntraşul şi tânărul căpitan nu părăsiseră odaia; bancherul Zambuco şi notarul nu ieşiseră nici o clipă din hotel. Şi, dealtfel, niciunul din ei nu semăna cu cel descris de preot.

Aşa fiind, căutătorii noştri de comori nu fură arestaţi şi cine nu ştie că puşcăriile Regatului Unit nu-şi eliberează bucuroase musafirii cărora le oferă casă şi masă gratuit!

Este drept, mai era şi Sauk…

Da, Sauk fusese cel care făptuise nelegiuirea… El dăduse această lovitură pentru a-i fura reverendului Tyrcomel secretul… Şi acum, având cifrele pe care le putuse citi pe umărul preotului, era stăpân pe situaţie. Pe de altă parte, cunoscând longitudinea din pergamentul găsit în insuliţa din golful Ma-Yumba, avea toate datele pentru a calcula poziţia celei de a treia insuliţe.

Nefericit Antifer! Numai lovitura asta îţi mai lipsea ca să ajungi nebun de legat! …

În adevăr, după semnalmentele publicate în ziare, jupân Antifer, Zambuco, Gildas Tregomain şi Juhel nu se mai puteau îndoi: reverendul Tyrcomel avusese de a face cu Nazim, cu acel secretar al lui Ben-Omar. Când mai aflară că şi dispăruse, ştiură că: 1 – Nazim cunoştea cifrele tatuajului; 2 – că plecase către noua insuliţă pentru a intra în posesia imensei comori.

Cel mai puţin mirat dintre toţi fu Juhel, ale cărui bănuieli în privinţa lui Nazim le cunoaştem, şi, în afară de el, Gildas Tregomain, căruia tânărul căpitan i le împărtăşise. Cât despre furia jupânului Antifer şi a lui Zambuco, împinsă până la culme, se dezlănţui din fericire asupra bietului notar.

Se înţelege de la sine că Ben-Omar era mai sigur decât oricine că Sauk era vinovatul. Şi cum s-ar fi putut îndoi, cunoscându-i intenţiile, ştiindu-l că nu se dă înapoi de la nimic, nici chiar de la o crimă.

Ce i-a fost dat să îndure! Şi câte alte înfruntări îndurase, numai notarul ştia! Din porunca jupânului Antifer, Juhel s-a dus să-l caute şi l-a adus în camera bolnavului! Bolnav! … Cum să mai fii bolnav în faţa unor asemenea întâmplări! Şi apoi, aşa cum spusese şi medicul, dacă jupân Antifer suferea de tulburări ale fierei, ei bine! avea acum un prilej foarte bun să-şi verse fierea şi să se vindece în sfârşit!

Renunţăm să descriem felul în care a fost tratat nenorocitul Ben-Omar. Fu silit să recunoască mai întâi că atentatul săvârşit asupra preotului, furtul… – da, mizerabile Omar! … – furtul era opera lui Nazim! Aşa, deci? … Aşa îşi alegea acest notarăş funcţionarii? … Iată omul pe care îl adusese pentru a-l ajuta în treburile de executor testamentar! … Iată şnapanul, pungaşul, ticălosul a cărui prezenţă nu s-a temut să o impună jupânului Antifer şi tovarăşilor săi! … Şi acum, această canalie… da! această canalie… fugise… şi cunoştea poziţia insuliţei numărul trei… şi o să pună mâna pe milioanele lui Kamylk-Paşa… şi o să fie cu neputinţă să-l prindă! … Încearcă şi aleargă după un tâlhar de origine egiptean, care dispune de sume enorme pentru a-şi asigura liniştea şi a fi la adăpost de orice pedeapsă.

Ah! … Sauk! … Sauk! …

Acest nume îi scăpă notarului buimăcit… Toate bănuielile lui Juhel se dovediră îndreptăţite… Nazim nu era Nazim… Era Sauk, fiul lui Murad, dezmoştenit de Kamylk-Paşa în folosul colegatarilor…

Cum… chiar Sauk? exclamă Juhel. Ben-Omar încercă să nege numele ce-i scăpase fărăvoia lui… Toată înfăţişarea lui, spaima, desperarea care i se citeau pe chip arătau limpede că Juhel nu se înşela.

Sauk! repetă jupân Antifer, care dintr-un salt sări din pat.

Şi când rosti acest nume blestemat, în mişcarea pe care o făcu maxilarul lui, pietricica, scăpată ca din puşcă, îi ţâşni din gură lovindu-l pe notar drept în piept.

Dacă acest proiectil nu fu în stare să-l dea jos, în schimb îl aşternu la podea o lovitură de picior – o lovitură de picior cum, dealtfel, nici un notar din Egipt sau de aiurea nu a primit vreodată sub şale. Şi Ben-Omar rămase tot atât de prostit cum poate să rămână un om care abia îşi mai duce zilele.

Aşadar, Nazim era Sauk, care jurase să pună prin orice mijloace mâna pe comoară şi de a cărui uneltire criminală trebuia jupân Antifer să se ferească! …

Dealtfel, după revărsarea bogatului repertoriu de înjurături marinăreşti pe care îl are la îndemână un căpitan de mare cabotaj, jupân Antifer simţi o mare uşurare şi când Ben-Omar, cu umerii aduşi, cu burta suptă, ieşi din odaie ducându-se să se închidă în a lui, parcă arăta mai bine. Să ne grăbim a spune că ceea ce l-a pus de-a binelea pe picioare a fost ştirea dată după câteva zile de un ziar din oraş.

Este cunoscut de ce lucruri sunt în stare reporterii şi gazetarii! … De orice, să o recunoaştem! … Pe vremea aceea ei începeau să se amestece în treburile obşteşti şi particulare cu un zel, o pricepere şi o îndrăzneală care făceau din ei factorii unei noi puteri executive.

Şi iată că unul din ei a fost destul de îndemânatic ca să afle cifrele tatuajului cu care tatăl reverendului Tyrcomel împodobire umărul fiului său. Puse să se facă un facsimil şi acesta fu reprodus într-un ziar cotidian al cărui tiraj se ridică în acea zi de la zece la o sută de mii.

Apoi Scoţia, apoi Marea Britanie, apoi Regatul Unit, apoi Europa, în sfârşit lumea întreagă află de faimoasa latitudine a celei de a treia insuliţă: şaptezeci şi şapte grade, nouăsprezece minute nord.

În realitate, asta nu spunea mare lucru curioşilor, fiindcă tot nu ar fi putut să dezlege ceea ce se şi numea „problema comorii”, deoarece din cele două elemente necesare, le lipsea unul… longitudinea.

Dar el, jupân Antifer, ştia această longitudine – dealtfel ca şi Sauk – şi când Juhel îi aduse ziarul despre care a fost vorba, când luă cunoştinţă de facsimil, îşi aruncă cât-colo păturile, sări din pat… Era vindecat… vindecat aşa cum niciodată vreun bolnav nu a fost de chirurgii de la College Royal sau de medicii de la Universitatea din Edinburgh!

Bancherul Zambuco, Gildas Tregomain, tânărul căpitan în zadar ar fi încercat, unindu-şi puterile, să-l potolească pe jupân Antifer. Se spune că o credinţă arzătoare poate săvârşi minuni… Ei bine, de ce nu ar putea face asemenea minuni şi credinţa în dumnezeul aurului?

— Juhel, ai cumpărat un atlas? …

— Da, unchiule.

— Longitudinea celei de a treia insuliţă, aflată pe documentul din golful Ma-Yumba, este de cincisprezece grade unsprezece minute est? …

— Da, unchiule.

— Latitudinea tatuată pe umărul preotului este în adevăr şaptezeci şi şapte grade nouăsprezece minute nord?

— Da, unchiule.

— Ia vezi… caută unde este situată insuliţa numărul trei.

Juhel se duse şi-şi luă atlasul, îl deschise la harta mărilor septentrionale, calculă exact cu compasul punctul de întretăiere a paralelei şi meridianului indicat şi răspunse:

Spitzberg, capătul de sud al marii insule. Spitzberg? … Cum… Acolo, în ţinuturile aceleahiperboreene îşi alesese Kamylk-Paşa insuliţa în care îşi îngropase diamantele, pietrele lui preţioase, aurul lui… Dacă măcar ar fi fost ultima…

— La drum, strigă jupân Antifer, şi chiar azi, dacă o să găsim o corabie gata de plecare!

— Unchiule! … exclamă Juhel.

— Nu trebuie să-i dăm timp lui Sauk să ne-o ia înainte! …

— Ai dreptate, prietene, spuse luntraşul.

— La drum! repetă poruncitor Pierre-Servan-Malo. Apoi adăugă:

— Daţi-i de veste şi acelui tont de notar, deoarece Kamylk-Paşa a vrut să fie de faţă la descoperirea comorii!

Nu le mai rămânea decât să se supună voinţei jupânului Antifer, sprijinită de aceea a bancherului Zambuco.

— Tot avem noroc, spuse tânărul căpitan, că acest glumeţ de paşă nu ne trimite la antipozi!