Capitolul XIV. În care jupân Antifer culege un nou document semnat cu monograma lui Kamylk-Paşa.

Lui jupân Antifer şi celor patru tovarăşi ai săi – cu Ben-Omar cu tot – nu le mai rămânea decât să se ducă la Bergen, unul din principalele porturi ale Norvegiei occidentale.

Hotărâre grabnic luată şi tot grabnic dusă la îndeplinire. Dat fiind că Nazim, adică Sauk, câştigase patru-cinci zile, nu mai puteau pierde nici un ceas. Globul amiezii încă nu căzuse la Observatorul din Edinburgh, când cele cinci persoane coborau din tramvai la Leith, unde trăgeau nădejde să găsească un steamer gata de plecare, Bergen fiind prima etapă nimerită dintr-o călătorie care trebuia să ia sfârşit la Spitzberg. Distanţa dintre Edinburgh şi portul Bergen nu este decât de aproximativ patru sute de mile. Din acest punct puteau să ajungă uşor în portul cel mai septentrional al Norvegiei, Hammerfest, cu steamerul care face curse la Capul Nord pentru turiştii din timpul verii.

De la Bergen la Hammerfest nu sunt mai mult de opt sute de mile şi aproape şase sute de mile de la Hammerfest până la extremitatea meridională a Spitzbergului, a cărui latitudine era întipărită pe umărul reverendului Tyrcomel. Pentru a străbate această ultimă etapă, ar fi trebuit să închirieze o navă rezistentă. Dar erau într-o perioadă a anului în care vremea rea nu bântuie încă ţinuturile Oceanului Arctic. Rămânea problema banilor. Această a treia călătorie de cercetări avea să fie, fără îndoială, foarte costisitoare, mai ales pe distanţa dintre Hammerfest şi Spitzberg, fiindcă trebuiau să închirieze un vas. Punga lui Gildas Tregomain începea să se subţieze; după atâtea cheltuieli de la plecarea din Saint-Malo. Din fericire, semnătura bancherului preţuia aur. Sunt unii oameni deosebit de norocoşi, care îşi pot vârî mâinile în orice vistierie din Europa. Zambuco era din aceştia. El îşi puse creditul la dispoziţia colegatarului său. Cei doi cumnaţi aveau să se socotească la urmă. Comoara, sau, în lipsa ei, diamantul unuia putea să îngăduie înapoierea sumei împrumutate de la celălalt.

Deci, înainte de a pleca din Edinburgh, bancherul făcuse o vizită rodnică la Banca Scoţiei, unde i se făcuo foarte bună primire. Astfel înarmaţi, călătorii noştri puteau să meargă până la capătul lumii şi cine ştie dacă, aşa cum se prezentau lucrurile, nu se vor duce şi acolo!

La Leith, situat la o milă şi jumătate în golful Forth, sunt totdeauna vase. Nu cumva era vreunul gata de plecare către coasta Norvegiei?

În adevăr, era unul. De data asta se părea că norocul este de partea lui Pierre-Servan-Malo.

Şi chiar dacă sus-numitul vas nu pleca în acea zi, tot avea să ridice ancora peste două zile. Era o obişnuită navă de comerţ, steamer-ul Viken care, pentru un preţ bun, se învoi să ia călători pentru Bergen. Dar trebuiau să aştepte treizeci şi şase de ore, timp în care unchiul lui Juhel stătea ca pe jeratic. El nu le dădu nici măcar voie, lui Gildas Tregomain şi Juhel, să hoinărească prin Edinburgh – lucru ce îl mâhni foarte tare pe luntraşul nostru, cu toate că şi lui i se deschisese pofta pentru milioanele paşei.

În sfârşit, în dimineaţa de 7 iulie, Viken ieşi din bazinul docurilor luându-i cu el pe jupân Antifer şi pe tovarăşii lui, dintre care unul, la prima legănare de ruliu, se îmbolnăvi – nu-i greu de ghicit cine.

Pe scurt, după două zile, călătoria neîntâmpinând greutăţi, steamerul întrezări pământurile Norvegiei şi către orele trei din noapte intră în portul Bergen.

Se înţelege de la sine că, înainte de a pleca din Edinburgh, Juhel cumpărase un sextant, un cronometru şi „Cunoaşterea timpului”, menite să înlocuiască instrumentele şi cărţile pierdute în naufragiul vasului Portalegre prin apele Ma-Yumba.

Desigur că dacă s-ar fi putut închiria la Leith un vas care să meargă la Spitzberg, aceasta i-ar fi ajutat să câştige timp, dar nu se ivise nici un prilej. La Bergen, răbdarea jupânului Antifer – mai mult ca oricând chinuit de amintirea lui Sauk – nu fu pusă la o prea grea încercare. Pachebotul care făcea curse la Capul Nord era aşteptat peste două zile. Cu toate acestea, cele treizeci şi şase de ore îi părură nesfârşite, ca şi bancherului Zambuco, dealtfel. Niciunul, nici celălalt nu vru să-şi părăsească odaia de la Hotel Scandinavia. Dealtfel, ploua; se pare că ploua în fiecare zi la Bergen, care se află ca într-un fel de lighean adânc, format din munţii care îl înconjoară. Cei din Bergen s-au obişnuit.

Asta nu i-a împiedicat pe luntraş şi Juhel să-şi folosească timpul liber cutreierând oraşul. Jupân Antifer, cu totul vindecat de friguri, nu le poruncise să stea lângă el. La ce ar fi folosit? Pentru droaia de blesteme cu care îl copleşeau pe acest nemernic de Sauk, care le-o luase înainte pe drumul comorii, cei doi colegatari nu mai aveau nevoie de altcineva.

Deci, Gildas Tregomain şi Juhel cutreierară destul oraşul şi împrejurimile acestuia când, în primele ore ale zilei de 11 iulie, pachebotul făcu escală la Bergen.

La orele zece plecă din nou cu încărcătura lui de turişti, dornici să contemple soarele la miezul nopţii pe orizontul Capului Nord.

Iată un fenomen care îl va lăsa indiferent pe jupân Antifer, de asemenea pe bancherul Zambuco şi de asemenea pe notarul Ben-Omar, întins pe patul din cabină ca un morun golit de măruntaie!

Era totuşi minunată cursa pe care o făcea Viken dea lungul coastei norvegiene, cu fiordurile ei adânci, cu gheţarii sclipitori dintre care unii coborau până la nivelul mării, cu munţii mai îndepărtaţi ale căror piscuri se pierdeau în unduirea ceţurilor hiperboreene.

Ce îl scotea din fire pe jupân Antifer erau opririle pachebotului rânduite pentru a satisface curiozitatea turistului; erau escalele în anumite puncte, hotărâte de itinerar. Gândul că Sauk le-o luase înainte cu câteva zile îl făcea să fie tot timpul încordat, o stare foarte neplăcută pentru cei din jurul lui. Dojenile lui Gildas Tregomain şi Juhel nu foloseau la nimic şi dacă maluinul puse totuşi capăt ieşirilor lui asta se datora numai căpitanului pachebotului, care îl ameninţă că îl debarcă imediat dacă va continua să tulbure liniştea celor de pe bord.

Astfel stând lucrurile, jupân Antifer, vrând-nevrând, trebui să se oprească la Drontheim, vechea cetate a sfântului Olaf, mai puţin însemnată ca Bergen, dar poate că mai interesantă.

Nu-i de mirare că atât jupân Antifer, cât şi Zambuco nu au vrut să coboare. Cât despre Gildas Tregomain şi Juhel, ei nu scăpară prilejul de a vizita oraşul.

La Drontheim dacă într-o anumită măsură turiştii pot fi mulţumiţi, nu acelaşi lucru se întâmplă cu picioarele lor. Îţi vine să crezi că străzile au fost pavate cu cioburi de sticlă, într-atât de ascuţite sunt pietrele caldarâmului.

Cizmarii trebuie că se îmbogăţesc repede în această ţară, spuse pe bună dreptate luntraşul, care în zadar încerca să-şi ferească pingelele.

Cei doi prieteni nu găsiră un sol neted decât sub bolţile catedralei, în care suveranii, după ce au fost încoronaţi ca regi ai Suediei, la Stockholm, veneau să se încoroneze ca regi ai Norvegiei, la Drontheim.

După ce au vizitat cu atenţie catedrala, apoi cimitirul vast care o înconjoară, după ce au mers de-a lungul malurilor largului Nid ale cărui ape cresc sau descresc odată cu fluxul sau refluxul şi udă oraşul între prelungi cheiuri de lemn, după ce respirară duhoarea mai mult decât sărată a târgului de peşte, care nu-i cu nimic mai prejos decât cea din Bergen, după ce străbătură piaţa de legume aprovizionată aproape în întregime cu mărfuri trimise din Anglia, în sfârşit, după ce se aventurară de cealaltă parte a Nidului până la cartierul străjuit de o veche cetăţuie, Gildas Tregomain şi Juhel se întoarseră la bord istoviţi. În aceeaşi seară fu pusă la poştă o scrisoare pentru Enogate, căreia i se adăugase un prietenesc post-scriptum scris cu litere uriaşe de mâna mare a luntraşului.

A doua zi, când se crăpa de ziuă, Viken porni din nou la drum, având la bord câţiva noi călători îndreptându-se către latitudinile înalte. Aceleaşi opriri, aceleaşi escale împotriva cărora blestema jupân Antifer! La trecerea cercului arctic, închipuit printr-un fir pe puntea pachebotului, refuză să sară peste el, în timp ce Gildas Tregomain se conformă acestei tradiţii. În sfârşit, înaintând către nord, steamerul ocoli faimosul Maelstrom ale cărui ape urlă învârtindu-se într-un vârtej uriaş. Apoi se iviră la vest insulele Loffoten, acest arhipelag atât de căutat de pescarii norvegieni, şi în ziua de 17 Viken ancoră în portul Tromsd.

Dacă am spune că în timpul acestei călătorii plouase şaisprezece ore din douăzeci şi patru, nu ar fi adevărat decât pentru cifre. Verbul „a ploua” nu dă decât o mică idee despre asemenea potop. Oricum ar fi fost, aceste cumplite averse nu-i supărau pe călătorii noştri, deoarece dovedeau că temperatura se menţine relativ ridicată. Or, tot ce era mai de temut pentru oamenii, care încercau să ajungă la paralela şaptezeci şi şapte erau gerurile arctice care ar fi putut îngreuna, dacă nu ar fi făcut chiar cu neputinţă, apropierea de Spitzberg. La această epocă a anului, în iulie este destul de târziu ca să pleci pe mare spre aceste locuri. Marea poate îngheţa deodată din pricina unei neaşteptate schimbări de vânt. Oricât de puţin ar fi fost jupân Antifer reţinut la Hammerfest până în momentul când primele sloiuri ar fi pornit către sud, nu ar fi nesăbuit să le înfrunte pe o şalupă de pescuit?

Aceasta era una din grijile şi una din cele mai serioase temeri ale lui Juhel.

Şi dacă marea îngheaţă pe neaşteptate? … îl întrebă într-o zi Gildas Tregomain.

Dacă o să îngheţe, unchiul ar fi în stare să ierneze la Capul Nord, ca să aştepte primăvara.

Ei, băiatule, nu poţi totuşi să arunci nişte milioane! … răspunse luntraşul.

Hotărât lucru, o ţinea una şi bună marinarul de pe Rance! … Ce vreţi! … Nu-i mai ieşeau din minte diamantele din golful Ma-Yumba! Şi totuşi, după ce te-ai prăjit sub soarele din Loango, să vii să îngheţi pe sloiurile din Norvegia septentrională! … Afurisit paşă! …

De ce i-o fi dat prin gând să-şi îngroape comoara în regiuni atât de nepotrivite!

Viken nu poposi decât câteva ore la Tromsd, când călătorii, pentru prima dată, putură lua legătura cu băştinaşii din Laponia. Apoi, în dimineaţa zilei de 21 iulie, intră în îngustul fiord al Hammerfestului.

Acolo debarcară în sfârşit jupân Antifer şi bancherul Zambuco, Gildas Tregomain şi Juhel şi de asemenea Ben-Omar, turtit ca o scrumbie uscată. A doua zi Viken avea să-i ducă pe turişti până la Capul Nord, punctul cel mai avansat al Norvegiei septentrionale. Dar lui Pierre-Servan-Malo puţin îi păsa de Capul Nord! Nu această piatră, atât de cunoscută din punct de vedere geografic, putea sta în mintea lui, alături de insuliţa numărul trei din regiunea spitzbergiană!

Cum era de aşteptat, la Hammerfest se afla un Hotel Nord Polen şi acolo se duseră să locuiască maluinul cu toţi cei ce îl însoţeau.

Iată-i acum în oraşul care se află la marginea ţinuturilor locuite, în jur de două mii de oameni locuiesc în căsuţe de lemn, aproximativ treizeci dintre ei fiind catolici, restul protestanţi. Norvegienii, sunt de felul lor oameni frumoşi, mai ales marinarii şi pescarii, din păcate însă înclinaţi spre băutură. Cât despre laponi, sunt mici de statură – lucru pentru care nu li se poate face o vină – dar foarte muncitori şi harnici, trebuie să o recunoaştem.

De îndată ce-şi reţinură odăile la Hotelul Nord Polen, jupân Antifer şi tovarăşii lui, dornici să nu piardă nici măcar un ceas, porniră în căutarea unui vas care ar fi putut să-i ducă la Spitzberg. Se îndreptară către portul alimentat de apele limpezi ale unui drăguţ pârâiaş mărginit de cheiuri pe care se înalţă case şi magazine – totul otrăvit de duhoarea uscătoriilor de peşte.

La intrarea în port, jupân Antifer şi însoţitorii lui se opriră la picioarele unei coloane de granit, în vârf cu un capitel de bronz purtând stema norvegiană şi deasupra un glob pământesc. Această columnă a fost ridicată în timpul domniei regelui Oscar I, în cinstea lucrărilor întreprinse pentru măsurarea meridianului între gurile Dunării şi Hammerfest. De acolo, călătorii noştri se îndreptară spre cheiurile în josul cărora stau priponite vase de orice tonaj, care se duc să pescuiască peşte mare sau mic în apele mărilor polare.

Dar, vă veţi întreba, cum aveau ei să se facă înţeleşi? … Ştia vreunul din ei norvegiana? … Nu, dar Juhel ştia engleza şi datorită acestei limbi cosmopolite ai sorţi de a te face înţeles în ţările scandinave.

Şi în adevăr, nu trecuse încă ziua când, în schimbul unui preţ într-adevăr foarte mare – şi de ce s-ar fi tocmit? – un vas de pescuit Kroon, cu un deplasament de o sută de tone, comandat de căpitanul Olaf, cu un echipaj de unsprezece oameni, a fost închiriat pentru Spitzberg. Trebuia să-i ducă acolo pe călători, să-i aştepte în timpul căutărilor lor, să încarce apoi mărfurile care vor fi de încărcat şi să-i aducă din nou la Hammerfest.

O fericită întâmplare pentru jupân Antifer! S-ar fi părut că începe să-i surâdă norocul. În afară de asta, Juhel se interesase dacă, cu câteva zile mai înainte, nu cumva fusese văzut un străin la Hammerfest, dacă nu se îmbarcase nimeni pentru Spitzberg… La amândouă aceste întrebări i se răspunsese negativ. Deci, se părea că Sauk – oh, acest mizerabil Omar! – nu o luase înaintea colegatarilor lui Kamylk-Paşa, doar dacă se dusese pe un alt drum la insuliţa numărul trei… Dar cum să-ţi dea în gând aşa ceva, când acesta era drumul cel mai scurt? …

Restul zilei şi-l petrecură în plimbări. De data asta, jupân Antifer şi bancherul Zambuco erau convinşi că îşi ating ţelul.

Către orele unsprezece, când fiecare se duse să se culce, era încă lumină şi amurgul nu avea să se stingă decât pentru a face imediat loc zorilor. La orele opt dimineaţa, vasul Kroon, ajutat de un vântuleţ prielnic din sud-est, ieşea din port cu pânzele întinse şi se îndrepta către nord.

Dacă ar fi avut timp bun în această ultimă parte a călătoriei, cele aproximativ şase sute de mile ar fi putut fi parcurse în cel mult cinci zile. N-aveau a se teme că vor întâlni gheţari plutind la întâmplare către sud şi nici că ţărmul va fi prins de aisfilduri. Temperatura se menţinea la o medie normală, iar vânturile care băteau nu prevesteau un îngheţ brusc. De asemenea, cerul brăzdat de nori, care se transformau uneori în ploaie, dar nu în zăpadă, nu avea darul să-i neliniştească. Câteodată scurte înseninări lăsau să străbată razele soarelui. Juhel putea deci să spere că discul strălucitor se va arăta pe boltă când, cu sextantul la ochi, îl va cerceta pentru a calcula poziţia celei de a treia insuliţe.

Hotărât lucru, norocul continua să fie de partea lor şi nimic nu-i îndreptăţea să creadă, după ce îşi trimisese moştenitorii până la capătul Europei, că acel Kamylk-Paşa ar fi avut fantezia să-i trimită pentru a patra oară la câteva mii de leghe de Spitzberg.

Vasul Kroon înaintase tot timpul destul de repede, cu vântul bătându-i în plin pânzele. Căpitanul Olaf mărturisea că niciodată nu făcuse o călătorie atât de fericită. Astfel că în ziua de 26 iulie, începând de la ora patru dimineaţa, către nord, la orizontul unei mări fără nici un fel de gheţuri, se semnalară înălţimi.

Erau primele împrejurimi ale Spitzbergului şi Olaf le cunoştea foarte bine fiindcă pescuise adesea prin aceste locuri.

Spitzberg – numele în sine vorbeşte despre insule presărate cu stânci ascuţite, râpoase, greu de străbătut. Dacă englezul Willoughby a fost cel care le-a descoperit în 1553, cei doi olandezi, Barentz şi Cornelius, le-au dat acest nume. Nu numai că arhipelagul cuprinde trei insule principale, dar aceste insule sunt înconjurate de numeroase alte insuliţe.

După ce îşi însemnase pe hartă longitudinea 15°11’ est şi latitudinea 77°19’ nord a locului indicat, Juhel îi dădu dispoziţii căpitanului Olaf să se apropie de insula de la sud-est, cea mai meridională din arhipelag.

Kroon înainta rapid, mânat de un vânt prielnic. Cele patru sau cinci mile care îl mai despărţeau de insulă au fost străbătute în mai puţin de o oră.

Vasul ancoră la aproximativ patru sute de metri de o insuliţă străjuită de un promontoriu abrupt, ce se înălţa la marginea ei.

Era douăsprezece şi un sfert. Jupân Antifer, Zambuco, Ben-Omar, Gildas Tregomain şi Juhel se îmbarcară pe şalupa vasului şi se îndreptară către insuliţă.

Sosirea lor stârni un imens zbor de pescăruşi, ghilimote şi alte păsări polare, care fugiră scoţând ţipete asurzitoare. O turmă de foci se grăbi să cedeze locul intruşilor, nu fără a protesta prin scâncete plângăreţe.

Precum se vedea, comoara era bine păzită!

Abia sosiţi pe insuliţă, jupân Antifer, în lipsa unui tun şi a unui steag, luă în primire printr-un pas voinicesc acest pământ plin de milioane.

Ce noroc neaşteptat după atâtea necazuri! Nici nu avură măcar de ales în mijlocul acestei îngrămădiri de stânci! Din prima clipă căutătorii debarcaseră exact în locul de pe glob unde bogatul egiptean îşi îngropase averile.

Insuliţa era, fireşte, pustie. Nici o suflare omenească pe suprafaţa ei… Nici măcar unul din eschimoşi, care pot locui nestingheriţi aceste regiuni hiperboreene… Dinspre larg, nici o corabie în zare… Nimic decât nemărginirea mării arctice!

Jupân Antifer şi bancherul Zambuco nu-şi mai puteau stăpâni emoţia. Până şi în privirea de peşte leşinat a notarului se aprinsese o flăcăruie! Gildas Tregomain, mai emoţionat ca niciodată de la plecare, adus de spate, cu picioarele răşchirate, nu mai era de recunoscut. La urma urmei de ce nu ar fi fost el fericit de fericirea prietenului lui? …

Şi ceea ce se adăugă la bucuria acestei izbânzi era faptul că pe solul acestei insuliţe nu se vedea nici o urmă de pas. Cu siguranţă că nu debarcase nimeni aici de curând. Pământul, înmuiat de ploaie, ar fi păstrat semne. Deci, în privinţa acestui mizerabil de Sauk, nici o îndoială. Cumplitul fiu al lui Murad nu o putuse lua înaintea moştenitorilor legali ai comorii. Sau fusese arestat pe drum, sau întâmpinase unele greutăţi care aveau să-i zădărnicească cercetările, dacă sosea după jupân Antifer.

Aşa cum primul document dăduse lămuriri în ceea ce priveşte prima insuliţă, al doilea spunea că cercetările trebuiau făcute pe una din limbile de pământ meridionale. Grupul se îndreptă acum către capătul cel mai alungit în mare. Conturul ţărmului era foarte desluşit schiţat, neacoperit cu varec sau de zăpadă, lucru ce uşura căutările.

Când norocul te ia de mână, nu trebuie decât să te laşi dus de el; şi astfel Pierre-Servan-Malo nimeri în faţa unei stânci ce se înălţa ca unul din acelemonumente funerare cu care este presărat drumul navigatorilor arctici.

Aici… aici! … strigă el cu glas gâtuit de emoţie. Alergară… priviră…

Pe faţa dinspre insulă a acestei stânci apărea monograma lui Kamylk-Paşa: dublul său K era atât de adânc săpat, încât asprimea climei polare nu izbutise să-i şteargă liniile. Rămaseră cu toţii tăcuţi şi cu toţii – trebuie s-o mărturisim – se descoperiră ca în faţa mormântului unui erou. Şi, într-adevăr, chiar dacă nu era decât o simplă groapă, în acea groapă erau înmormântate o sută de milioane… Dar, pentru onoarea firii omeneşti, să nu mai stăruim! …

Se puseră pe treabă. De data asta, târnăcopul şi cazmaua au făcut repede să sară în ţăndări bucăţile de piatră de la temelia stâncii. La fiecare lovitură se aşteptau ca fierul uneltelor lor să se lovească de cercurile de metal ale unui butoiaş sau să-i spargă doagele…

Deodată se auzi de sub vârful târnăcopului mânuit de jupân Antifer un scrâşnet.

În sfârşit! strigă el, dând la o parte bucata de stâncă ce mai acoperea groapa cu comoara.

Dar, acestui strigăt de bucurie îi urmă unul de desperare – un strigăt atât de sălbatic încât ar fi putut fi auzit de la un kilometru.

Cel care răcnise lăsând să-i cadă târnăcopul din mână nu era altul decât principalul personaj al povestirii noastre.

În groapă se afla o cutie, o cutie de fier, însemnată cu un dublu K, o cutie întru totul asemănătoare celorlalte două găsite pe insuliţele din golful Oman şiMa-Yumba!

Iarăşi! gemu luntraşul înălţându-şi braţele către cer.

Era cel mai potrivit cuvânt… da! … iarăşi! … Şi iarăşi va trebui, fără îndoială, să pornească la descoperirea unei a patra insuliţe…

Jupân Antifer, cuprins de o furie turbată, ridică târnăcopul şi dădu cutiei o lovitură atât de cumplită încât o sparse…

Căzu din ea o foaie de pergament murdară, îngălbenită, într-o stare jalnică din pricina apei şi zăpezii care pătrunsese înăuntru.

De data asta nici urmă de diamant sorocit reverendului Tyrcomel, care, dealtfel, nici nu avusese cheltuielile colegatarilor săi. Din fericire! Un diamant acelui exaltat… care s-ar fi grăbit să-l facă praf şi pulbere!

Dar să ne întoarcem la pergament! Juhel, fiind singurul care îşi păstrase sângele rece, îl luă repede şi-l desfăcu cu băgare de seamă ca să nu se rupă.

Jupân Antifer ameninţând cerul cu pumnul, Zambuco plecându-şi capul, Ben-Omar prăbuşit, Gildas Tregomain numai ochi şi urechi, toţi păstrau o tăcere adâncă.

Pergamentul se compunea dintr-o singură foaie a cărei parte de sus nu fusese atinsă de umezeală. Pe această foaie, mai multe rânduri scrise, ca şi cele din notele precedente, în limba franceză, erau încă destul de citeţe.

Juhel putu deci să le citească aproape dintr-o dată şi iată cuprinsul:

— Există trei oameni cărora le sunt îndatorat şi cărora vreau să le las dovada recunoştinţei mele. Dacă am depus aceste trei documente pe trei insuliţe diferite, am făcut-o pentru că ţineam ca aceşti trei oameni, puşi rând pe rând în legătură unul cu altul de-a lungul călătoriilor lor, să se unească printr-o nezdruncinată prietenie…

Ce să spunem, grozav o nimerise minunatul paşă!

Dealtfel, dacă pentru a ajunge să intre în stăpânirea acestei averi au trecut prin câteva necazuri şi oboseli, ei nu vor fi îndurat niciodată atâtea cât am îndurat eu ca să le păstrezi.

Aceşti trei oameni sunt: francezul Antifer, maltezul Zambuco, scoţianul Tyrcomel. În lipsa lor, dacă moartea i-a răpit acestei lumi, moştenitorii lor se vor bucura de aceleaşi drepturi la moştenirea mea. Aşadar, în prezenţa notarului Ben-Omar, pe care l-am numit executorul meu testamentar, cutia aceasta fiind deschisă şi luând cunoştinţă cu toţii de conţinutul acestui document – CARE ESTE ULTIMUL – colegatarii se vor putea duce direct la a patra insuliţă unde cele trei butoiaşe cu aur, diamante şi pietre preţioase au fost îngropate prin grija mea.

Cu toată neplăcerea pe care o încerca jupân Antifer gândindu-se la o nouă călătorie, atât el cât şi ceilalţi lăsară să le scape un oftat de uşurare. În sfârşit, această a patra insuliţă va fi ultima! Nu mai rămânea decât să-i cunoască poziţia.

Pentru a găsi această insuliţă, continuă Juhel, este de ajuns să duci…

Din nefericire, partea de jos a pergamentului era ferfeniţă. Frazele nu se mai puteau citi… Cele mai multe cuvinte lipseau…

În zadar încerca să le descifreze tânărul căpitan:

Insuliţă… situată… lege… geometrică…

Hai, hai odată! … strigă jupân Antifer.

Juhel însă nu putea citi mai departe. Partea de jos a pergamentului cuprindea numai câteva cuvinte răzleţe, cărora în zadar încerca să le dea un înţeles. Cât despre cifrele latitudinii şi longitudinii, nu mai rămăsese din ele nici urmă…

Juhel luă din nou de la capăt fraza începută:

Situată… lege… geometrică…

În sfârşit, era acolo şi un ultim cuvânt, cuvântul „pol”, pe care izbuti să-l citească…

Pol? … exclamă el. Cum… să fie oare… la Polul Nord? …

Dacă nu o fi cumva la Polul Sud! murmură desperat luntraşul. Hotărât lucru, asta era păcăleala aşteptată! … Polul, acum polul…!

Pusese vreodată o fiinţă omenească piciorul la pol? …

Jupân Antifer se repezi la nepotul lui, îi smulse documentul din mână, încercă la rândul lui să-l citească, îngăimând cele câteva cuvinte pe jumătate şterse… Nimic… nimic din care să se poată reconstitui coordonatele celei de a patra insuliţe… N-aveau încotro, trebuiau să renunţe la descoperirea ei! …

Şi când îşi dădu seama că orice nădejde era definitiv pierdută, jupân Antifer, lovit ca de trăsnet, căzu ţeapăn la pământ.