Capitolul V. În care lui Gildas Tregomain îi este greu să nu-l contrazică pe jupân Antifer.

În sfârşit, ai sosit, stimabile!

Am alergat îndată ce m-ai chemat, prietene…

Mult timp ţi-a trebuit!

Numai cât am venit până aici.

Într-adevăr, parcă ai fi călătorit pe Fermecătoarea Amelie.

Gildas Tregomain nu luă în seamă această aluzie la mersul foarte încet al barcazurilor, comparat cu acela al vaselor de mare. Înţelese că vecinul său era prost dispus, lucru ce nu-l mai putea mira, şi îşi promise să fie răbdător, ceea ce îi intra în fire.

Jupân Antifer îi întinse un deget pe care prietenul său îl strânse uşurel între degetul mare şi arătătorul uriaşei sale mâini.

Hei, nu aşa tare, ce dracu! Totdeauna strângi prea tare!

Iartă-mă, n-am făcut-o dinadins.

Nu ar fi lipsit decât asta!

Apoi, cu un gest, jupân Antifer îl pofti pe Gildas Tregomain să ia loc la masa din mijlocul odăii.

Supus, luntraşul se aşeză pe scaun, cu picioarele îndoite, cu tălpile în afară, bine înşurubate în ghetele fără tocuri, cu imensa batistă întinsă pe genunchi – o batistă de bumbac cu floricele roşii şi albastre, împodobită în fiecare colţ cu câte o ancoră.

Această ancoră avea darul să-l facă pe jupân Antifer să ridice din umeri… O ancoră la un luntraş! … De ce nu un arbore trinchet, de ce nu un arbore mare sau un arbore artimon la un barcaz?

Iei un coniac, stimate? întrebă el aducând două păhărele şi o sticlă.

Ştii şi tu, prietene, că nu beau niciodată nimic. Ceea ce nu-l împiedică pe jupân Antifer să umplecele două degetare. Conform unui obicei statornicit de zece ani, după ce îşi bău paharul său, îl goli şi pe acela al lui Gildas Tregomain.

Şi acum, să stăm de vorbă.

Despre ce? … răspunse luntraşul, care ştia foarte bine cu ce scop fusese chemat.

Despre ce, stimate? … Şi despre ce ai vrea tu să vorbim dacă nu despre…

Adevărat! Ai găsit pe această faimoasă latitudine punctul care te interesează? …

Dacă l-am găsit? … Şi cum vrei tu să-l găsesc? Ascultând pălăvrăgeala acestor două muieri care erau adineauri aici…

Buna Nanon şi drăgălaşa mea Enogate.

Oh! Ştiu eu… Tu eşti totdeauna dispus să le ţii parte împotriva mea… Dar nu despre asta este vorba… Uite că se împlinesc opt ani de când tatăl meu Thomas a murit şi tot opt ani de când chestiunea asta se lungeşte aşa, fără să înainteze un pas… Dar trebuie să se sfârşească odată! …

Eu… spuse luntraşul clipind din ochi, aş sfârşi-o… lăsându-mă păgubaş! …

Ce spui, stimate, ce tot spui? Şi cu sfaturile date de taică-meu pe patul de moarte, ce faci? … Doar sunt sfinte lucrurile astea!

Păcat că bietul om nu a vorbit mai desluşit…

Nu a vorbit mai desluşit fiindcă nu a ştiut mai mult! … Mii de draci, o să ajung şi eu la ultima suflare fără să fi aflat mai mult?

Gildas Tregomain fu pe punctul de a-i spune că foarte probabil aşa avea să fie… şi chiar era de dorit. Se stăpâni totuşi pentru a nu-l întărită şi mai mult pe clocotitorul său adversar.

Dealtfel, iată ce se întâmplase cu câteva zile înainte ca Thomas Antifer să treacă pe lumea cealaltă.

Era în anul 1854, an pe care bătrânul marinar nu avea să-l trăiască până la capăt în această tristă lume. Astfel că, simţindu-se foarte bolnav, crezu că trebuie să-i încredinţeze fiului său o poveste a cărei taină îi fusese cu neputinţă să o pătrundă.

Cu cincizeci şi cinci de ani mai înainte, în 1799, pe când era în slujba marinei comerciale, cutreierând prin ţinuturile Levantului, Thomas Antifer naviga în apropierea coastelor Palestinei în ziua în care Bonaparte dăduse ordin să fie împuşcaţi prizonierii din Jaffa. Unul din aceşti nenorociţi care se refugiase pe o stâncă, unde îl aştepta fără doar şi poate o moarte sigură, fu cules de marinarul francez în timpul nopţii, îmbarcat pe corabia acestuia, unde îi fură tămăduite rănile şi, în sfârşit, se însănătoşi după o bună îngrijire.

Prizonierul, destăinuindu-se salvatorului său, îi spuse că se numeşte Kamylk-Paşa, că este originar din Egipt şi, când îşi luă rămas bun, îl asigură pe bravul maluin că nu o să-l uite. La momentul potrivit, acesta va primi dovezile recunoştinţei sale.

Thomas Antifer se despărţi de Kamylk-Paşa, îşi urmă cursul călătoriei sale, se gândi mai mult sau mai puţin la făgăduielile care-i fuseseră făcute şi în cele din urmă se resemna să le dea uitării, fiindcă păreau că nu se vor realiza niciodată.

Aşa că, atunci când se retrase la pensie, bătrânul marinar se întoarse la Saint-Malo nemaigândindu-se la altceva decât la pregătirea pentru marină a fiului său.

Pierre şi împlinise şaizeci şi şapte de ani când, în iunie, îi sosi o scrisoare.

De unde să-i fi venit această epistolă scrisă în limba franceză? … Dacă te luai după timbre, era sigur că venea din Egipt. Ce cuprindea? … Foarte simplu, următoarele:

Căpitanul Antifer este rugat să-şi noteze în carnet această latitudine, 24 grade 59 minute nord, care latitudine va fi completată de o longitudine ce îi va fi comunicată ulterior. Va binevoi să nu o uite şi să o tăinuiască în acelaşi timp… Este vorba, în ceea ce îl priveşte, de un foarte mare interes. Suma enormă în aur, diamante şi pietre preţioase pe care această latitudine şi această longitudine i-o vor dărui într-o zi, nu va fi decât o dreaptă răsplată pentru serviciile ce le-a făcut prizonierului din Jaffa.

Această scrisoare era semnată doar de un dublu K, formând o monogramă. Şi iată că închipuirea bunului nostru marinar – el care era un tată vrednic de fiul său – se aprinse. Aşadar, după patruzeci şi trei de ani, Kamylk-Paşa îşi aducea aminte! Dar mult timp îi mai trebuise! Fără îndoială felurite piedici îl făcuseră să întârzie în Siria, a cărei situaţie politică nu fusese definitivată decât în 1840 prin tratatul de la Londra, semnat la 15 iulie şi în profitul sultanului.

Acum, Thomas Antifer era în posesia unei latitudini care trecea printr-un anumit punct al globului pământesc, în care punct Kamylk-Paşa îngropase o întreagă avere! … În mintea lui nu putea fi vorba decât de milioane. I se poruncise, totodată, să păstreze cel mai adânc secret asupra acestei afaceri până la sosirea mesagerului care trebuia să-i aducă într-o zi longitudinea promisă. Aşa că nu spuse nimănui nimic, nici măcar fiului său. A aşteptat. A aşteptat timp de doisprezece ani şi dacă ar fi fost să aibă o soră Anne, urcată într-un turn, soru-sa Anne, n-ar fi văzut venind pe nimeni! Şi cu toate acestea, era oare cu putinţă, dacă ajungea la sfârşitul existenţei sale, să ia acest secret cu el în mormânt, înainte de a fi deschis uşa trimisului paşei? … Nu! Nici gând! Îşi spuse că acest secret trebuia să fie încredinţat celui căruia îi revenea să profite de el în locul lui, adică fiului său, Pierre-Servan-Malo. De aceea, în 1854, bătrânul marinar, în vârstă pe atunci de optzeci şi unu de ani, simţind că nu mai are decât câteva zile de trăit, nu mai şovăi şi destăinui fiului şi unicului său moştenitor intenţiile lui Kamylk-Paşa. Îl puse să jure – aşa cum i se ceruse şi lui – să nu uite niciodată cifrele acestei latitudini, să păstreze cu sfinţenie scrisoarea semnată cu dublu K şi să aştepte cu toată încrederea sosirea mesagerului.

Apoi, vrednicul marinar închise ochii şi fu înmormântat în cavoul familiei, plâns de ai săi şi regretat de toţi cei care îl cunoscuseră.

Îl cunoaştem şi pe jupân Antifer şi ne putem închipui uşor ce urmări avu o asemenea destăinuire asupra minţii sale, asupra închipuirii sale uşor de înflăcărat şi de ce arzătoare dorinţe fu cuprinsă întreaga sa fiinţă. În gând, el înzeci milioanele întrezărite de tatăl său. Şi din Kamylk-Paşa făcu un fel de nabab din „O mie şi una de nopţi”. Nu mai visa decât aur şi pietre preţioase, îngropate într-o peşteră a lui Ali-Baba! Dar, ţinând seama de nerăbdarea care-l caracteriza şi de firea sa iute, îi fu cu neputinţă să păstreze tăcerea, aşa cum făcuse taică-său. Tatăl putuse să stea doisprezece ani fără să-i scape un cuvânt, fără să se destăinuiască nimănui, fără a face vreo încercare de a afla ce ar fi putut deveni semnatarul scrisorii cu dublu K! … Fiul, însă, nu. Aşa că, în 1855, în cursul uneia din călătoriile sale prin Mediterana, după ce făcu escală la Alexandria, el se informă, cu toată iscusinţa de care era în stare, de acest Kamylk-Paşa.

Existase el oare? … În această privinţă, nici o îndoială, fiindcă bătrânul marinar avea o epistolă scrisă de mâna lui. Mai trăia şi acum? … Grea întrebare, care îl frământa pe jupân Antifer în chip deosebit. Informaţiile obţinute îl nedumeriră cu totul. 9

Kamylk-Paşa dispăruse de vreo douăzeci de ani şi nimeni nu-i putu spune ce se întâmplase cu el. Cumplită lovitură sub linia de plutire a jupânului Antifer! Cu toate acestea nu se scufundă. Dealtfel, chiar dacă nu află nimic despre Kamylk-Paşa, era de la sine înţeles că în 1842 mai trăia, o dovedea faimoasa scrisoare. Fusese, probabil, silit să părăsească ţara din motive pe care nimic nu-l silea să le mărturisească.

Când va veni vremea, mesagerul, purtător al interesantei longitudini multaşteptate, se va înfăţişa din partea sa şi fiindcă tatăl nu mai era în viaţă, fiul va fi acela care îl va primi, şi nu ne îndoim că îi va face o bună primire. Jupân Antifer se întoarse deci la Saint-Malo şi, deşi nu-i venea uşor, nu spuse nimănui nimic. Mai navigă o bucată de vreme până în 1857, epocă în care îşi părăsi meseria şi de atunci trăi retras în familia sa.

Dar ce existenţă nesuferită! Fără o activitate, fără un rost, era tot timpul obsedat de aceeaşi idee fixă! Cele douăzeci şi patru de grade şi cele cincizeci şi nouă de minute îi bâzâiau fără încetare în jurul capului ca nişte muşte sâcâitoare! … În sfârşit, având mâncărime de limbă, el îşi încredinţa taina surorii sale, apoi nepoatei, nepotului şi lui Gildas Tregomain. Astfel că aşa-zisul secret, sau cel puţin o parte din el, nu întârzie să fie cunoscut de întreg oraşul, ba chiar până dincolo de Saint-Malo şi de Dinard. Se duse deci vestea că o avere imensă, necrezut de mare, trebuia să cadă, de pe o zi pe alta, în mâinile jupânului Antifer, că această avere nu putea să-i scape… Şi nu bătea vreodată cineva în uşă fără ca el să nu spere să fie salutat cu aceste cuvinte: „Iată longitudinea pe care o aştepţi!”

Trecură câţiva ani. Mesagerul lui Kamylk-Paşa nu dădea semne de viaţă. Nici un străin nu trecu pragul casei. Iar jupân Antifer nu-şi mai găsea astâmpăr. Familia sa începu să se îndoiască de existenţa acestei averi şi scrisoarea îi părea a fi o simplă mistificare. Gildas Tregomain, ferindu-se să-i arate acest lucru, îl socotea pe prietenul său un mare naiv, fapt dureros pentru breasla atât de demnă de stimă a marinarilor de cabotaj.

Dar el, Pierre-Servan-Malo, nu se dădea bătut. Nimic nu-i putea zdruncina încrederea. Era ca şi când ar fi şi avut-o, averea aceea de nabab, şi nu trebuia să-l contrazici deloc în această privinţă dacă ţineai să nu stârneşti o furtună.

Aşa că, în seara aceea, aflându-se faţă în faţă la masa pe care se clătinau cele două păhărele de coniac, luntraşul era ferm hotărât să nu provoace o explozie în pulberăria vecinului său.

Haide, îi spuse jupân Antifer privindu-l în ochi, răspunde-mi fără ocoluri, fiindcă uneori te faci că nu înţelegi! La urma urmei, căpitanul Fermecătoarei Amelie nici nu a avut vreodată prilejul să-şi calculeze poziţia… Nu între malurile unui râuleţ ca Rance ai de luat înălţimea, să observi soarele, luna, stelele…

Şi enumerând toate aceste operaţiuni care alcătuiesc fondul hidrografici, fiţi siguri că Pierre-Servan-Malo înţelegea să demonstreze marea diferenţă dintre un căpitan de cabotaj şi stăpânul unui barcaz.

Resemnat, bunul Tregomain urmărea surâzând dungile multicolore ale batistei sale întinsă pe genunchi.

Mă asculţi, sau nu, luntraşule?

Da, prietene!

Ei bine, o dată pentru totdeauna: te întreb, ştii tu exact ce este o latitudine? …

Aşa şi aşa.

Ştii tu că este un cerc paralel cu ecuatorul şi că se împarte în trei sute şaizeci de grade, adică douăzeci şi unu de mii şase sute şaizeci minute de arc, ceea ce înseamnă un milion două sute nouăzeci şi şase de secunde? …

Cum să nu ştiu? răspunse cu un zâmbet blajin Gildas Tregomain.

Şi ştii tu că un arc de cincisprezece grade corespunde unui timp de o oră şi unul de cincisprezece secunde unui timp de o secundă? …

Vrei să le spun pe dinafară? …

Nu! Nu-i nevoie. Ei bine, în ce mă priveşte, ştiu de existenţa acestei latitudini de douăzeci şi patru de grade, cincizeci şi nouă de minute la nord de ecuator. Şi pe această paralelă care cuprinde trei sute şaizeci de grade – fii atent, trei sute şaizeci de grade! – se află trei sute cincizeci şi nouă de care nu mă sinchisesc, ca de o ancoră care şi-a pierdut cârligele! Dar este unul, unul singur, pe care nu-l cunosc, pe care nu am să-l cunosc decât atunci când mi se va spune longitudinea care îl întretaie… şi acolo… în acel loc, sunt milioane… Nu zâmbi…

Nu zâmbesc, prietene.

Da, milioane, care sunt ale mele, pe care voi avea dreptul să mă duc să le dezgrop, în ziua în care am să ştiu în ce loc sunt îngropate…

Ei bine, răspunse blând luntraşul, trebuie să aştepţi cu răbdare mesagerul care îţi va aduce vestea cea bună…

Cu răbdare… cu răbdare! … Dar ce o fi curgând în vinele tale? …

Probabil că limonadă, doar limonadă, răspunse Gildas Tregomain.

Iar într-ale mele, argint viu… praf de puşcă topit în sângele meu… şi n-am cum să stau liniştit… mă macin… mă mistui…

Ar trebui să te potoleşti.

Să mă potolesc? … Uiţi oare că suntem în ‘62… că tatăl meu a murit în ‘54, că deţinea acest secret din ‘42… şi că în curând se vor împlini douăzeci de ani de când aşteptăm dezlegarea acestei blestemate ghicitori? …

Douăzeci de ani, murmură Gildas Tregomain. Cum trece timpul! Acum douăzeci de ani mai comandam încă Fermecătoarea Amelie…

Cine îţi vorbeşte de Fermecătoarea Amelie? exclamă jupân Antifer. Despre Fermecătoarea Amelie este vorba, sau despre latitudinea de care se pomeneşte în această scrisoare? …

Şi flutură prin faţa ochilor care clipeau ai luntraşului faimoasa scrisoare, îngălbenită deja, pe care se vedea monograma lui Kamylk-Paşa.

Da… această scrisoare… această blestemată scrisoare, reluă el, această afurisită de scrisoare pe care uneori am poftă să o rup, să o fac scrum…

Şi poate că ar fi mai înţelept… îndrăzni să spună luntraşul.

Destul… stimate Tregomain, continuă jupânul Antifer, cu ochii aprinşi şi glasul tunător, să nu cumva să-mi mai răspunzi vreodată aşa cum ai făcut-o adineauri!

Niciodată!

Şi dacă, într-o clipă de nebunie, aş vrea să distrug această scrisoare care pentru mine este un act de proprietate, dacă aş fi atât de nesocotit ca să uit cele ce-mi datorez mie şi alor mei, şi dacă nu mă vei împiedica…

Te voi împiedica, prietene, te voi împiedica… se grăbi să răspundă Gildas Tregomain.

Foarte întărâtat, jupân Antifer îşi luă paharul cu coniac şi ciocni cu acela al luntraşului:

În sănătatea ta, stimate!

În a ta! răspunse Gildas Tregomain, care ridică paharul până la înălţimea ochilor, apoi îl puse din nou pe masă.

Pierre-Servan-Malo rămăsese pe gânduri răvăşindu-şi părul cu o mână înfrigurată, murmurând cuvinte întretăiate de înjurături şi de suspine, purtându-şi de colo-colo pietricica printre dinţi.

Ştii măcar pe unde trece această blestemată de paralelă… această latitudine de douăzeci şi patru, cincizeci şi nouă nord?

Cum să nu ştiu? îi răspunse luntraşul, care îndurase această mică lecţie de geografie de o sută de ori.

Nu are importanţă, stimate! Este unul din lucrurile pe care niciodată nu le ştii destul de bine!

Şi deschizând atlasul la harta planisferei care înfăţişa sferoidul terestru, spuse pe un ton care nu admitea nici îndoială, nici replică:

Priveşte!

Gildas Tregomain privi.

Vezi aici Saint-Malo, nu-i aşa?

Da, şi iată şi Rance…

Nu-i vorba de Rance! O să mă vâri în păcat cu Rance a ta! … Acum, prinde meridianul Parisului şi coboară până la paralela douăzeci şi patru.

Cobor.

Treci prin Franţa, Spania… intră în Africa… Treci de Algeria… ajungi la tropicul Cancerului… Acolo… deasupra Tombuctului…

Am ajuns.

Iată-ne în sfârşit şi pe această latitudine.

Da… suntem pe ea.

Să pornim acum spre est… Să sărim peste toată Africa şi Marea Roş ie… să străbatem repede Arabia, mai sus de Mecca… salutăm imamul4 din Mascat… sărim India, lăsând Bombay şi Calcutta la tribord… atingem sudul Chinei, insula Formosa, Oceanul Pacific, grupul Sandwich… Eşti atent?

Mai întrebi! răspunse Gildas Tregomain, ştergându-şi ţeasta cu uriaşa lui batistă.

Ei bine, iată-te acum în America, în Mexic… apoi în golf… pe urmă aproape de Havana… Te arunci peste strâmtoarea Floridei… te avânţi pe Oceanul Atlantic… mergi de-a lungul Canarelor… ajungi în Africa… urci pe meridianul Parisului şi te-ai întors la Saint-Malo, după ce ai făcut ocolul lumii pe a douăzeci şi patra paralelă.

Uf! făcu îngăduitorul luntraş.

Şi acum, reluă jupân Antifer, după ce am traversat cele două continente, Atlanticul, Pacificul, Oceanul Indian ale căror insule se numără cu miile, poţi să-mi spui tu, luntraşule, unde-i locul cu milioanele? …

Iată ceva ce nu ştiu…

Şi ceva ce vom şti…

Da… ceva ce vom şti când mesagerul…

Jupân Antifer luă şi cel de al doilea pahar cu coniac, pe care proprietarul barcazului Fermecătoarea Amelie nu-l atinsese.

În sănătatea ta!

În sănătatea ta! răspunse Gildas Tregomain, ciocnind paharul gol de acela al prietenului său.

Bătuse tocmai ora zece. O puternică lovitură de ciocan zgudui uşa din stradă.

O fi omul cu longitudinea! strigă prea-nervosul maluin.

Oh! făcu prietenul său care nu-şi putu stăpâni această uşoară exclamaţie de îndoială.

Şi de ce nu? … strigă jupân Antifer ai cărui obraji se făcură stacojii.

Într-adevăr! … De ce nu? … răspunse înţelegătorul luntraş, care schiţă chiar un început de salut pentru a-l primi pe aducătorul unei asemenea veşti bune.

De la parter se auziră deodată strigăte – strigătele bucurie, ce-i drept – dar care, venind din partea lui Nanon şi Enogate, nu puteau fi adresate unui trimis al lui Kamylk-Paşa.

El este… el este! repetau cele două femei.

El? … El? … întrebă jupân Antifer.

Tocmai se îndrepta spre scară când uşa odăii sale se deschise.

Bună seara, unchiule, bună seara!

Glasul vesel şi mulţumit al celui care vorbise avu darul să-l scoată din sărite pe unchiul cu pricina.

„El” era Juhel. Tocmai sosise. Nu pierduse trenul de Nantes, nici măcar examenul, căci strigă fericit:

Reuşit, unchiule, reuşit!

Reuşit, repetară în cor bătrâna şi fata.

Reuşit… ce? răspunse jupân Antifer.

Reuşit la examenul de căpitan de cursă lungă, cu nota cea mai mare!

Şi cum unchiul său nu-i deschidea braţele, Juhel căzu în cele ale lui Gildas Tregomain, care îl strânse la piept mai să-i taie răsuflarea.

Vezi că-l înăbuşi, Gildas, îi spuse Nanon.

Abia de-l strânsei! răspunse zâmbind fostul proprietar al barcazului Fermecătoarea Amelie!

În acest timp Juhel îşi veni în fire după ce răsuflă de câteva ori din greu, şi, întorcându-se către jupân Antifer care se plimba de colo-colo, zise:

Şi acum, unchiule, pe când căsătoria? …

Care căsătorie? …

Căsătoria mea cu scumpa mea Enogate, răspunse Juhel. Nu ne-am înţeles?

Da… înţeles… afirmă Nanon.

Doar dacă Enogate nu s-a răzgândit de când sunt căpitan de cursă lungă.

Oh! Juhel! răspunse fata întinzându-i o mână în care bunului Tregomain – aşa a pretins el, cel puţin – i se păru că vede chiar inima ei.

Jupân Antifer nu răspundea şi părea că aşteaptă să vadă dincotro bate vântul.

Ce zici, unchiule? … stărui tânărul.

Şi trupul lui bine făcut parcă se înălţă mândru, cu chipul strălucind de bucurie, cu ochii scânteind de fericire.

Nu ai spus chiar dumneata, unchiule: o să facem nunta după ce vei reuşi la examenul de căpitan şi data o vom fixa când te întorci?

Cred că aşa ai spus, prietene! îndrăzni să-şi dea părerea şi luntraşul.

Ei bine… am reuşit, repetă Juhel, şi m-am întors… şi dacă nu ai nimic împotrivă, o să facem nunta în primele zile ale lunii aprilie…

Peste opt săptămâni? De ce nu peste opt zile… peste opt ceasuri, peste opt minute? …

Doamne! … Dacă s-ar putea asta, unchiule, nu eu aş fi cel care să mă plâng…

Vai! Dar trebuie timp! adăugă şi Nanon. Sunt de făcut pregătiri… cumpărături…

Da… trebuie să-mi fac şi eu o haină nouă spuse Gildas Tregomain, viitor cavaler de onoare.

Atunci… la 5 aprilie? … întrebă Juhel.

Fie… încheie jupân Antifer, care se simţea încolţit de-a binelea.

Ah, scumpul meu unchi! strigă Enogate sărindu-i de gât.

Ah, scumpul meu unchi! strigă şi Juhel.

Şi cum îl săruta pe un obraz în timp ce Enogate îl săruta pe celălalt, se prea poate ca obrajii lor să se fi întâlnit…

Ne-am înţeles, reluă unchiul, la 5 aprilie… dar cu o condiţie…

Fără condiţii…

O condiţie? se sperie Gildas Tregomain, căruia tot îi mai era teamă de cine ştie ce năzbâtie din partea prietenului său.

Da… o condiţie…

Şi care, unchiule? … întrebă Juhel a cărui sprinceană şi începuse să se încrunte.

Aceea ca, până atunci, să nu primesc longitudinea…

Răsuflară cu toţii uşuraţi.

Da… da! … răsună răspunsul într-un singur glas. Şi într-adevăr, ar fi fost crud să-i răpeşti jupânului Antifer această mulţumire. Dealtfel, mai putea crede cineva că mesagerul lui Kamylk-Paşa, aşteptat de douăzeci de ani, o să pice tocmai acum, înainte de data hotărâtă pentru căsătoria celor doi tineri?