Capitolul IV. În care jupân Antifer şi barcazierul Gildas Tregomain, doi prieteni care nu se aseamănă deloc, sunt prezentaţi cititorului.

În fiecare sâmbătă către orele opt seara, pe când îşi fuma pipa – o adevărată lulea cu ţeava scurtă – jupân Antifer intra într-o furie nebună, din care, un ceas mai târziu, ieşea roşu ca un rac. după ce îşi descărcase năduful pe capul vecinului şi prietenul său, barcazierul Gildas Tregomain. Şi din ce i se stârnea furia? … Din pricină că nu izbutea să găsească ceea ce căuta într-un atlas vechi, în care una din hărţi era întocmită după proiecţia planisferică a lui Mercator.

Afurisită latitudine! strigă el. Latitudinea dracului! … Chiar dacă ar trece prin cuptorul lui Belzebut şi tot va trebui să o urmăresc de la un capăt la altul!

Şi aşteptând să-şi pună în aplicare acest proiect, zgâria cu unghia numita latitudine. Aşa că harta despre care vorbim era mâzgălită cu vârful creionului şi găurită de împunsăturile compasului ca o strecurătoare de cafea.

Latitudinea căreia i se adresau mustrările violente ale jupânului Antifer era înscrisă pe o bucată de pergament galben – un galben ce s-ar fi putut lua la întrecere cu acela al unei foarte vechi bucăţi dintr-un steag spaniol – şi suna cam aşa:

Douăzeci şi patru grade, cincizeci şi nouă minute nord.

Dedesubt, într-un colţ al pergamentului, erau scrise cu cerneală roşie următoarele cuvinte:

Să fie atent fiul meu, să nu uite.

Şi jupân Antifer nu uita niciodată să strige:

Fii liniştit, tată iubit, că n-am uitat-o… şi nici nam să uit vreodată latitudinea ta! Dar cei trei sfinţi patroni ai mei să mă binecuvânteze dacă ştiu la ce-mi poate folosi!

Şi în seara aceasta, la 23 Februarie 1862, jupân Antifer se lăsa pradă obişnuitei sale mânii. Clocotind de furie, înjură ca un cârmaci căruia i-a scăpat din mână o frânghie de ridicat pânzele, sfărâmă pietricica ce-i scrâşnea în dinţi, îi căşună pe pipa ce i se stingea pentru a douăzecea oară şi pe care şi-o reaprinse stricând o cutie de chibrituri, sparse un ghioc mare ce împodobea căminul, aruncă atlasul într-un colţ, scaunul într-altul, bătu din picior de se zguduiră grinzile din tavan şi răcni cu un glas obişnuit să domine urletele vijeliilor, făcându-şi dintr-o foaie de carton, răsucită ca un cornet, o porta-voce:

Nanon! … Enogate!

Enogate şi Nanon, ocupate, una să tricoteze, cealaltă să calce lângă vatra din bucătărie, socotiră că era timpul să intervină întru potolirea stihiilor domestice dezlănţuite.

Închipuiţi-vă una din acele case bătrâneşti din Saint-Malo, clădită din granit, cu faţada spre strada Hautes-Salles, cu parter şi două etaje, cuprinzând fiecare câte două camere şi al cărei al doilea etaj domina drumul de rond al meterezelor. Parcă o şi vedeţi, cu zidurile ei de piatră groase cât să nu le pese de proiectilele vremurilor de altădată, cu ferestrele înguste cu gratii de fier, cu uşa groasă făcută din inimă de stejar, împodobită cu o armătură de metal şi înzestrată cu un ciocan şi o placă de metal care se aude – când jupân Antifer este cel care le foloseşte – de la Saint-Servan, cu acoperişul ei de ardezie străpuns de lucarne prin care trece uneori luneta bătrânului marinar ieşit la pensie!

Această casă, pe jumătate cazemată, pe jumătate bastion, se înrudea cu meterezele care formau o centură în jurul oraşului, în care un îngust spaţiu liber oferea ochiului, până în depărtare, o privelişte minunată: la dreapta Grand Be, un colţ din Cezembre, Vârful Decolle şi Capul Frehel; la stânga, coasta şi stăvilarul, gura râului Rance, plaja de la Prieure, lângă Dinard, până la cenuşiul dom din Saint-Servan.

Altădată, Saint-Malo fusese o insulă şi s-ar fi putut ca jupânului Antifer să-i fi părut rău după acel timp când s-ar fi putut socoti insular. Dar anticul Aaron ajungând peninsulă, marinarul trebuise să se resemneze. Dealtfel, ai tot dreptul să fii mândru când eşti copilul cetăţii acesteia – Armor – care a dat Franţei atâţia mari bărbaţi – printre alţii pe Duguay-Trouin2, a cărui statuie bravul nostru marinar o saluta ori de câte ori traversa piaţa Lamennais, şi, deşi acest scriitor nu-l interesa în nici un chip, Chateaubriand, din a cărui operă nu cunoştea decât ultima sa lucrare, vrând noi să spunem prin asta, modestul şi trufaşul său mormânt ridicat pe insuliţa Grand-Be, care dealtfel poartă numele ilustrului autor. Jupân Antifer (Pierre-Servan-Malo) era atunci în vârstă de patruzeci şi şase de ani. De optsprezece luni ieşise la pensie, având o oarecare bunăstare care-i ajungea lui şi familiei sale. O rentă de câteva mii de franci, iată ce-i adusese navigarea la bordul a două sau trei corăbii pe care le comandase şi pentru care Saint-Malo fusese totdeauna portul de bază. Aceste corăbii, aparţinând firmei Le Baillif, făceau marele cabotaj3 pe Marea Mânecii, Marea Nordului, pe Baltica şi chiar pe Mediterană. Înainte de a ajunge la această înaltă situaţie, jupân Antifer, pe vremea când era în armată, străbătuse lumea în lung şi-n lat.

Bun marinar, întreprinzător, aspru cu alţii dar şi cu el însuşi, înfruntând totdeauna direct pericolul, avea un curaj mai presus de orice încercare, o tenacitate care nu se dădea bătută în faţa nici unei piedici şi o încăpăţânare de breton get-beget. Să fi dus el dorul mării? Nu, fiindcă o părăsise în plină putere a vârstei! Să fi avut sănătatea vreun amestec în această hotărâre? Nu. Nicidecum! Aşa cum era croit, părea clădit din cel mai curat granit al coastelor armoricane; fiindcă era de ajuns să-l priveşti, să-l auzi, să primeşti o strângere de mână de a sa, cu care dealtfel nu se arăta deloc zgârcit. Închipuiţi-vă un om îndesat, de statură mijlocie, cu o înfăţişare puternică. Iată mai amănunţit semnalmentele: căpăţâna celtică, coamă aspră şi zburlită ca un arici, faţa arsă de soare, tăbăcită, fiartă şi răsfiartă în clocotul apei de mare pe care soarele latitudinilor joase o înfierbânta; un colan de barbă aspră ca lichenii de pe stânci, ale cărei fire cărunte se potriveau cu părul de pe cap; ochii aprigi, adevărate rubine arzând sub arcada sprâncenelor, cu irisul de un negru de antracit şi o pupilă ce scapără scântei pisiceşti; un nas gros la vârf dar lung, destul de lung, având două adâncituri la rădăcină, aproape de ochi ca solniţele unei mârţoage bătrâne; toţi dinţii solizi şi sănătoşi, scrâşnind sub încleştarea fălcilor, cu atât mai mult cu cât proprietarul lor ţinea în permanenţă o pietricică în gură; urechi păroase, cu pavilionul ca un cornet, cu lobii atârnând, dintre care unul, cel drept, purta un cercel de aramă în care era încrustată o ancoră; în sfârşit trupul, mai degrabă un trunchi uscat, înfipt pe coapse nervoase, bine cumpănite pe suporturile lor puternice şi deschizându-se într-un unghi care să-i permită să facă faţă tangajului şi raliului corăbiei. În tot acest întreg se întrevede o vigoare puţin obişnuită, datorită muşchilor răsuciţi ca fasciile unui lictor roman, şi sănătatea omului care bea şi mănâncă bine, care încă multă vreme va avea dreptul la un certificat de sănătate. Dar ce freamăt, ce nervozitate, ce neastâmpăr închide în ea această alcătuire fizică şi morală, care, cu patruzeci şi şase de ani înainte, fusese înscrisă în registrele parohiei sub grăitoarele nume de Pierre-Servan-Malo Antifer.

Şi în această seară el se zbătea, se zvârcolea şi casa cea solidă se cutremura, de-ai fi crezut că la temelia ei ar fi izbucnit una din acele cumplite furtuni de echinocţiu, ale cărei valuri se înalţă până la cincizeci de picioare şi acoperă cu spumă jumătate din oraş.

Nanon, văduva lui Le Goât, avea patruzeci şi opt de ani şi era sora zgomotosului nostru marinar. Soţul ei, simplu muncitor pe uscat, contabil la casa Le Baillif, mort de tânăr, îi lăsase o fiică Enogate pe care o luase în grija lui unchiul Antifer – care îşi îndeplinea conştiincios şi de bună voie obligaţiile de tutore. Nanon era o femeie de treabă, iubindu-şi fratele, tremurând înaintea lui, plecându-se sub vijelioasele-i furtuni.

Enogate, fermecătoare cu părul ei blond, ochii albaştri, carnaţia proaspătă, cu chipul ei inteligent, cu graţia ei firească, era mai îndrăzneaţă decât mama ei, înfruntându-l uneori pe teribilul ei tutore.

Dealtfel, acesta o adora şi socotea că ea trebuie să fie cea mai fericită dintre fetele din Saint-Malo, aşa cum era una dintre cele mai frumoase. Dar poate că fericirea, aşa cum o înţelegea el, nu i se potrivea deloc nepoatei şi pupilei sale. Cele două femei se iviră în pragul odăii, una cu lungile andrele de tricotat, cealaltă cu fierul de călcat pe care tocmai îl luase de pe jeratic.

Ei, ce s-a întâmplat? întrebă Nanon.

Latitudinea mea… infernala mea latitudine! răspunse jupân Antifer. Şi îşi repezi o lovitură de pumn care ar fi făcut să trosnească oricare altă cutie craniană în afară de cea pe care i-o dăruise natura.

Unchiule, spuse Enogate, chiar dacă această latitudine îţi dă atâta bătaie de cap, ăsta nu-i un motiv să răscoleşti toată odaia.

Strânse apoi de pe jos atlasul, în timp ce Nanon aduna, una câte una, bucăţelele ghiocului făcut fărâme de parcă sărise în aer sub puterea unui exploziv.

Dumneata l-ai spart, unchiule?

Eu, fetiţo, şi dacă ar fi făcut-o altul decât mine, nu i-ar fi mers deloc bine.

Atunci de ce ai dat cu el de pământ? …

Fiindcă mă mânca mâna!

Ghiocul ăsta era un cadou de la fratele nostru, spuse Nanon, şi nu ai făcut deloc bine…

Ei şi? … Chiar dacă mi-ai spune până mâine dimineaţă că n-am făcut bine, tot n-o să se dreagă!

Ceosă spună vărul meu Juhel? exclamă Enogate.

N-o să spună nimic şi ar face bine să nu spună nimic! ripostă jupân Antifer, arătându-şi părerea de rău că nu are în faţă decât două femei asupra cărora nu era potrivit să-şi verse mânia. Şi, de fapt, unde se află Juhel? …

Ştii doar, unchiule, că a plecat la Nantes, răspunse tânăra fată.

Nantes! … Asta-i ceva nou! Şi ce are de făcut la Nantes? …

Chiar dumneata l-ai trimis, unchiule… ştii… examenul de căpitan de cursă lungă…

Căpitan de cursă lungă… căpitan de cursă lungă! mormăi jupân Antifer. Nu i-ar fi fost de-ajuns să fie ca mine, căpitan de cabotaj? …

Frate, interveni timid Nanon, chiar după îndemnul tău… tu ai vrut…

Ei aş… fiindcă am vrut eu… grozav motiv! … Şi dacă n-aş fi vrut eu, el nu ar fi plecat totuşi… la Nantes? … Dealtfel, o să fie respins…

Nu, unchiule.

Ba da, nepoată… şi dacă va fi… o să-i pregătesc o primire… ca în toiul furtunii! …

Evident, cu un asemenea om nu era chip să te înţelegi. Pe de o parte el nu voia ca Juhel să se prezinte la examenul de căpitan de cursă lungă şi pe de alta, dacă ar fi căzut, numitul Juhel avea să aibă parte de o predică în care aceşti măgari de examinatori, aceşti negustori de hidrografie ar fi fost făcuţi cu ou şi cu oţet.

Dar Enogate avea, fără îndoială, presimţirea că tânărul nu va fi respins, în primul rând fiindcă era vărul ei, apoi fiindcă era un băiat inteligent şi studios şi în sfârşit fiindcă el o iubea, ea îl iubea şi trebuiau să se căsătorească. Găsiţi, dacă puteţi, alte trei motive mai întemeiate decât acestea de mai sus.

Este potrivit să adăugăm că Juhel era nepotul jupânului Antifer, care îi fusese tutore până la majorat. Orfan din fragedă copilărie prin moartea maică-şi, o morlesiană care plătise cu viaţa venirea lui pe lume, şi prin cea a tatălui, locotenent de marină, răposat câţiva ani mai târziu, Juhel rămăsese de mic copil în grija unchiului său Antifer. Nu ar fi deci de mirare că îi era scris să se facă marinar. Dealtfel, Enogate avea dreptate să creadă că va obţine fără greutate brevetul de căpitan de cursă lungă. Unchiul, nici el, nu se îndoia; dar era prea prost dispus ca să recunoască. Şi cu atât mai mult dorea aceasta tânăra maluină, cu cât căsătoria hotărâtă de multă vreme între vărul ei şi ea avea să urmeze de îndată, după obţinerea brevetului mai sus pomenit. Cei doi tineri se iubeau cu acea sinceră şi curată dragoste care poate împlini fericirea a două vieţi. Nanon vedea cu bucurie apropiindu-se ziua când avea să fie celebrată această unire atât de dorită de întreaga familie. De unde ar mai fi putut veni vreo piedică, de vreme ce şeful atotputernic, unchi şi tutore în acelaşi timp, îşi dăduse consimţământul… sau cel puţin avea de gând să şi-l dea când viitorul soţ va fi fost căpitan? Se înţelege de la sine că Juhel îşi făcuse toată ucenicia mai întâi ca mus şi ucenic la bordul corăbiilor casei Baillif, matelot în slujba statului şi trei ani locotenent în marina comercială. Nu-i lipseau nici practica, nici teoria. De fapt, jupân Antifer se arăta foarte mândru de nepotul său. Dar cine ştie dacă nu cumva visa pentru el o căsătorie mai bogată, Juhel fiind un băiat fără pereche, tot aşa cum pentru nepoata sa poate ar fi dorit o partidă mai bogată fiindcă în toată mahalaua nu era o fată mai drăgălaşă.

Şi nici chiar în Ille-et-Vilaine, spunea el încruntându-şi sprâncenele, hotărât să împingă această afirmaţie până ar fi cuprins întreaga Bretanie.

Şi dacă din întâmplare i-ar fi căzut în mâini un întreg milion – el care era fericit cu renta sa de cinci mii de livre – nu ar fi fost imposibil să-şi piardă capul lăsându-se pradă unor vise nesăbuite.

În acest timp, Enogate şi Nanon făcură puţină rânduială în odaia acestui om de temut, dacă în mintea lui nu puteau face; deşi tocmai acolo ar fi trebuit dereticat, frecat, şters praful… măcar pentru a goni fluturaşii care se aciuiseră acolo şi chiar păianjenii de pe tavan…

Cât despre jupân Antifer, el se învârtea de colo-colo, rostogolindu-şi ochii care mai scăpărau, luminaţi încă de fulgere – dovadă că furtuna nu era pe sfârşite şi că un trăsnet putea să cadă oricând. Şi când îşi privea barometrul atârnat în perete, părea că furia sa se dublează, fiindcă cinstitul şi scrupulosul instrument se menţinea la timp frumos.

Aşadar, Juhel nu s-a întors încă? … întrebă el, întorcându-se către Enogate.

Nu, unchiule.

Şi este ora zece!

Nu, unchiule.

O să vedeţi că o să piardă trenul!

Nu, unchiule!

Ia ascultă, ai sfârşit odată cu „Nu, unchiule”?

Nu, unchiule!

Cu toate semnele desperate pe care i le făcea Nanon, tânăra bretonă era hotărâtă să-şi apere vărul împotriva acuzaţiilor nedrepte ale acestui unchi atât de apucat. Hotărât lucru, fulgerul şi trăsnetul nu erau departe. Dar nu exista oare vreun paratrăsnet care să scoată toată electricitatea adunată în jupân Antifer?

Ba da, poate că da. Tocmai de aceea Nanon şi fiica ei se grăbiră să-i dea ascultare, când, cu o voce de stentor, el strigă:

Chemaţi-l pe Tregomain!

Ieşiră repede amândouă din odaie, deschiseră uşa care da în stradă şi dădură fuga să-l caute pe Tregomain.

Dumnezeule! Numai de-ar fi acasă! îşi spuneauele.

Era acasă, şi cinci minute mai târziu se afla în faţa prietenului său Antifer.

Gildas Tregomain: cincizeci şi unu de ani. Trăsături asemănătoare cu ale vecinului său: este burlac ca şi el, a navigat ca şi el, nu mai navighează ca şi el, a ieşit la pensie ca şi el, este ca şi el din Saint-Malo. Asemănările se opresc aici. Într-adevăr, Gildas Tregomain este pe atât de blajin pe cât de aprig este jupân Antifer, pe atât de înţelept pe cât de puţin este jupân Antifer, pe atât de îngăduitor pe cât de supărăcios este jupân Antifer. Aceasta în ceea ce priveşte latura sufletească, în ceea ce priveşte fizicul, cei doi cumetri se deosebesc şi mai mult, dacă e cu putinţă. Cu toate acestea sunt foarte legaţi; această prietenie, atât de justificată din partea jupânului Antifer faţă de Gildas Tregomain, ar părea mai puţin justificată din partea lui Gildas Tregomain faţă de Pierre Antifer. Fiindcă era limpede că nu-i uşor să fii prietenul unui asemenea om.

Am spus că Tregomain navigase pe vremuri, dar sunt navigatori şi navigatori. Dacă jupân Antifer cutreierase, cât fusese militar şi în marina comercială, înainte de a veni în cabotaj, principalele mări de pe glob, nu acelaşi lucru se întâmpla cu vecinul lui, Gildas Tregomain; scutit de armată ca fiu de văduvă şi netrebuind să plece ca matelot al statului, el nu fusese niciodată pe mare.

Nu! Niciodată! Zărise Marea Mânecii de pe înălţimile de la Cancale şi chiar ale Capului Frehel, dar fără să se aventureze în larg. Născut în cabina ţipător vopsită a unui barcaz, pe un asemenea barcaz îşi petrecuse viaţa. La început luntraş, apoi stăpân al Fermecătoarei Amelie, el plutea urcând şi urcând mereu pe Rance, de la Dinard la Dinan, de la Dinan la Plumaugat, pentru a coborî din nou cu o încărcătură de scânduri, de vinuri sau de cărbune, după cum era cererea. Abia dacă cunoştea celelalte râuri ale departamentelor Ille-et-Vilaine şi Cotes-du-Nord. Era un dulce marinar de apă dulce, nimic mai mult, în timp ce jupân Antifer era cel mai sărat dintre marinarii de apă sărată; era un simplu luntraş pe lângă un maestru al cabotajului. De aceea, în prezenţa prietenului şi vecinului său care nu se jena să-l ţină la distanţă, el cobora pavilionul.

Gildas Tregomain locuia într-o căsuţă cochetă şi atrăgătoare la o sută de paşi de aceea a jupânului Antifer, la capătul străzii Toulouse, aproape de zidul de fortificaţii. De o parte, avea vederea către gurile râului Rance, iar de cealaltă parte o avea către larg. Proprietarul căsuţei era un om puternic, nemaipomenit de spătos, cu nişte umeri laţi de aproape un metru, înalt de cinci picioare şi şase şchioape, cu un piept cât o casă de bani, veşnic ferecat într-o vestă uriaşă cu două rânduri de nasturi de os şi o bluză castanie, totdeauna foarte curată, cu o cută mare în spate şi la răscroiala mânecilor. Din acest trunchi porneau braţe solide care ar fi putut folosi în chip de coapse unui om de talie mijlocie şi terminate cu mâini uriaşe, care ar fi putut servi drept picioare unui grenadier din vechea gardă. Se înţelege că, cu asemenea mâini, picioare şi muşchi, Gildas Tregomain era înzestrat cu o forţă herculeană. Era însă un Hercule bun. Nu abuza niciodată de puterea lui şi nu-ţi strângea mâna decât cu degetul mare şi arătătorul, de teamă să nu-ţi strivească degetele. Puterea sălăşluia în el ca adormită, fără izbucniri neaşteptate.

Dacă l-am compara cu o maşină, nu ne-ar face să ne gândim la un ciocan pneumatic care izbeşte fierul cu o putere năprasnică, ci mai curând la una din acele prese hidraulice, care îndoaie la rece tabla cea mai rezistentă. Asta se datora sângelui său care circula bogat şi generos, molcom şi puţin nepăsător.

Pe temelia umerilor se rotunjea un cap mare, purtând o pălărie înaltă cu boruri largi, cu părul lins, cotleţii favoriţilor subţiri, cu unul din acele nasuri încovoiate care dau caracter profilului, o gură zâmbitoare, cu buza de sus mai retrasă, cu cea de jos ieşind în afară, cu mici cute de grăsime sub bărbie, dinţi frumoşi, albi, în afară de un incisiv de sus care-i lipsea, din acei dinţi care nu muşcă şi pe care nu i-a întinat niciodată fumul de pipă, ochi limpezi şi blajini sub sprâncenele stufoase şi roşcate, un ten cărămiziu, datorit brizei de pe Rance şi nu asprelor rafale ale oceanului.

Aşa era Gildas Tregomain, unul din acei oameni de treabă despre care se spune: „Du-te la prânz, du-te la ora două, o să-l găseşti totdeauna gata să-ţi vină în ajutor”. Era, în acelaşi timp, şi un fel de stâncă de neclintit, de care în zadar se loveau furtunile jupânului Antifer. Se trimetea după el când pe vecinul lui îl apucau hachiţele şi el venea să înfrunte talazurile năvalnice ale acestui tumultuos personaj. Astfel fiind, fostul proprietar al Fermecătoarei Amelie era adorat în casă de către Nanon, care-şi făcea din el un zid de apărare, de Juhel, care-i păstra o prietenie filială, de Enogate, care nu se sfia deloc să-l sărute pe cei doi obraji bucălaţi şi pe fruntea nebrăzdată de nici o cută, semn de netăgăduit al unui temperament calm şi împăciuitor, după spusele fizionomiştilor.

Deci, în acea seară, către orele patru şi jumătate, luntraşul urca scara de lemn care ducea la camera de la primul etaj, făcând să trosnească treptele sub pasul lui greoi. Apoi, împingând uşa, se află deodată în faţa lui Pierre Antifer.