Capitolul VII. În care un secretar cam nervos, sub numele de Nazim, se face, vrând-nevrând, acceptat de Ben-Omar.

În noaptea de 9 februarie, călătorii din hotelul Union, care erau găzduiţi în apartamentele ce dădeau spre Piaţa Jacques-Coeur, s-ar fi trezit din cel mai adânc somn dacă uşa odăii cu numărul 17 nu ar fi fost foarte bine închisă şi acoperită de o perdea groasă care împiedica gălăgia dinăuntru să răzbată în afară. În adevăr, doi bărbaţi, sau cel puţin unul din ei îşi dădea frâu liber furiei, unor reproşuri şi unor ameninţări care dovedeau o enervare ajunsă la culme. Celălalt se străduia să-l calmeze, dar nu izbutea deloc, cu rugăminţile lui în care se simţea teama. Era, dealtfel, prea puţin probabil ca cineva să fi înţeles această furtunoasă discuţie purtată în limba turcă, puţin cunoscută celor născuţi în Occident. Este adevărat că, din când în când, se amestecau şi unele expresii franţuzeşti, arătând că cei doi străini s-ar fi înţeles tot aşa de bine dacă s-ar fi exprimat în această nobilă limbă.

În şemineu ardea un foc zdravăn şi o lampă pusă pe o măsuţă lumina nişte hârtii pe jumătate ascunse în despărţiturile unei gentuţe cu încuietoare, roasă de cât fusese purtată.

Unul din aceste personaje era Ben-Omar. Buimăcit, privea cu ochii plecaţi la flăcările din vatră, mai puţin vii, desigur, decât cele care scăpărau în ochii arzători ai tovarăşului său.

Acesta era străinul, cu o expresie sălbatică, cu o înfăţişare dubioasă, căruia notarul îi făcuse un semn imperceptibil atunci când el şi cu jupân Antifer discutau la capătul cheiului.

Aşadar, ai dat greş? …

Da, excelenţă, şi Allah îmi este martor…

Nu am ce să fac cu mărturia lui Allah şi nici cu a altcuiva! Fapt este că nu ai izbutit…

Spre marea mea părere de rău.

Acest maluin, arde-l-ar dracii, (asta o spuse în franţuzeşte) a refuzat să-ţi dea scrisoarea?

A refuzat!

Şi să ţi-o vândă?

Să o vândă? … La asta s-ar fi învoit…

Şi tu nu ai cumpărat-o, nepriceputule? … Nu ai pus mâna pe ea… Şi te arăţi în faţa mea fără să mi-o aduci?

Ştiţi cât cere pe ea, excelenţă?

Oricât ar fi cerut…

Cincizeci de milioane de franci!

Cincizeci de milioane…

Şi din gura egipteanului ţâşniră înjurăturile ca şi ghiulelele unei fregate care trage şi de la babord, şi de la tribord. Apoi, după ce îşi încărcă din nou tunurile, bubui:

Atunci, notar tâmpit, acest marinar ştie cât de importantă poate să fie pentru el toată afacerea? …

Ştie foarte bine!

Mahomet să-l strângă de gât… şi pe tine odată cu el! strigă furiosul personaj, măsurând odaia în lung şi-n lat. Sau, mai bine, ţie o să-ţi port eu de grijă, fiindcă te fac răspunzător de toate nenorocirile ce vor veni…

Dar nu-i vina mea, excelenţă! … Nu cunoşteam toate secretele lui Kamylk-Paşa…

Ar fi trebuit să i le cunoşti, să i le smulgi încă de pe când trăia, fiindcă erai notarul lui…

Şi sabordurile aruncară din nou o încărcătură de înjurături.

Acest înfricoşător personaj nu era altul decât Sauk, fiul lui Murad, vărul lui Kamylk-Paşa. Avea treizeci şi trei de ani. Tatăl său murind, el rămase singurul moştenitor direct al bogatei sale rude şi ar fi moştenit uriaşa avere, dacă această avere nu ar fi fost pusă la adăpost de lăcomia sa. Se ştie pentru ce şi în ce condiţii.

Iată, dealtfel, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile după ce Kamylk-Paşa părăsise Alepul, luându-şi cu el comorile, cu gândul de a le ascunde în măruntaiele vreunei insule necunoscute.

La câtva timp după asta, în octombrie 1831, Ibrahim, urmat de douăzeci şi două de corăbii purtând treizeci de mii de oameni, cucerise Gaza, Jaffa şi Haifa, iar Saint-Jean d’Acre căzuse în mâinile sale în anul următor, la 27 martie 1832.

Se părea deci că aceste teritorii ale Palestinei şi Siriei aveau să fie definitiv smulse înaltei Porţi, când amestecul puterilor europene îl opriră pe fiul lui Mehmet-Ali în drumul lui spre cuceriri. În 1833, cei doi potrivnici, sultanul şi viceregele, fură siliţi să recunoască tratatul de la Kataye şi lucrurile rămaserăaşa.

Din fericire pentru siguranţa sa, în timpul acestei perioade atât de tulburi, Kamylk-Paşa, după ce-şi pusese bogăţiile la adăpost în acea groapă pecetluită cu dublul său K, îşi continuase călătoriile, încotro l-a purtat goeleta sa condusă de comandantul Z6… Pe ce ape, mai apropiate sau mai îndepărtate de continente, cutreierase el oare? … Să fi mers el până la capătul Asiei şi până la celălalt capăt al Europei? … Nimeni din echipaj nu cobora vreodată pe uscat şi marinarii habar nu aveau în ce regiuni din Occident sau din Orient, din miazăzi sau miazănoapte îi purta fantezia stăpânului lor.

Dar după aceste nenumărate rătăciri, Kamylk-Paşa făcu imprudenţa de a se întoarce spre porturile Levantului. Tratatul de la Kataye oprind înaintarea lui Ibrahim, iar partea de nord a Siriei plecându-se sultanului, bogatul egiptean putea să creadă că întoarcerea sa la Alep era ferită de primejdii.

Din păcate însă, în mijlocul anului 1834, vasul său, împins de un vânt neprielnic, ajunse în apele portului Saint-Jean d’Acre. Flota lui Ibrahim, mereu la pândă, patrula de-a lungul litoralului şi tocmai atunci Murad, învestit de Mehmed cu înalte funcţii oficiale, se afla la bordul uneia dintre corăbiile de război.

Bricul-goeletă purta la pic culorile otomane. Să se fi ştiut oare că aparţine lui Kamylk-Paşa? Totuna. Oricum, în cele din urmă fu urmărit, acostat şi luat cu asalt printr-un atac la bord, nu fără a se fi apărat cu înverşunare, ceea ce duse la masacrarea echipajului, distrugerea corăbiei, capturarea proprietarului şi a căpitanului său.

Murad îl recunoscu numaidecât pe Kamylk-Paşa. Libertatea lui era pentru totdeauna pierdută. Câteva săptămâni mai târziu, căpitanul Z6 şi cu el fură conduşi în taină în Egipt, unde fură închişi în fortăreaţa din Cairo.

Kamylk-Paşa înţelese că era pierdut. Nici măcar nu-i trecu prin minte să-şi răscumpere libertatea cu preţul averii sale – sau, mai degrabă, atât de îndârjită îi era firea şi atât de neclintită voinţa de a nu da nimic din avuţia sa, încât se închista într-o încăpăţânare pe care numai fatalismul otoman ar putea să o justifice.

Cu toate acestea, anii pe care îi petrecu în închisoarea din Cairo fură foarte grei, tot timpul carceră, despărţit de căpitanul Z6 pe a cărui tăcere, însă, se putea bizui. Totuşi, după opt ani, în 1842, datorită bunăvoinţei unui paznic, a putut să trimită mai multe scrisori unor persoane faţă de care voia să-şi arate recunoştinţa, printre altele şi lui Thomas Antifer din Saint-Malo. Un plic conţinând dispoziţiile sale testamentare ajunse de asemenea în mâinile lui Ben-Omar, care fusese altădată notarul său în Alexandria.

Trei ani mai târziu, în 1845, murind căpitanul Z6, Kamylk-Paşa rămase singurul care cunoştea unde era situată insuliţa cu comoara. Dar, pe zi ce trecea, sănătatea lui era tot mai şubredă şi asprimea captivităţii sale avea să scurteze o existenţă care ar fi numărat încă mulţi ani dacă nu ar fi fost închisă între zidurile unei temniţe. În sfârşit, în anul 1852, după optsprezece ani de puşcărie, uitat de cei ce-l cunoscuseră, muri la vârsta de şaptezeci şi doi de ani, fără ca ameninţările sau schingiuirile să-i fi putut smulge secretul.

În anul următor, ticălosul său văr îl urmă în mormânt, fără să se fi bucurat de acele imense bogăţii pe care le râvnise.

Dar Murad lăsase un fiu, pe acest Sauk, în care se regăseau toate apucăturile rele ale tatălui său. Cu toate că nu avea mai mult de douăzeci şi trei de ani, el dusese o viaţă dezmăţată şi sălbatică printre bandiţii de tot felul care mişunau atunci în Egipt. Fiind singurul moştenitor al lui Kamylk-Paşa, lui i-ar fi revenit moştenirea dacă unchiul său nu ar fi izbutit să o sustragă lăcomiei lui. Astfel că furia, turbarea lui nu cunoscură margini când moartea lui Kamylk-Paşa făcu să dispară – aşa credea el, cel puţin – pe unicul deţinător al secretului acestei imense averi.

Se scurseră zece ani şi Sauk nici nu se mai gândea la ce se putuse întâmpla cu moştenirea despre care este vorba.

Închipuiţi-vă deci ce efect a avut o veste venită ca din senin în mijlocul vieţii aventuroase pe care o ducea, veste care avea să-l arunce în viitoarea atâtor neprevăzute întâmplări!

În primele zile ale anului 1862, Sauk primi o scrisoare prin care era invitat să se ducă imediat la biroul notarului Ben-Omar, pentru o afacere importantă.

Sauk îl cunoştea pe acest notar, din cale afară de fricos şi de lichea, pe care o fire hotărâtă ca a lui îl putea influenţa cu totul. Se duse deci la Alexandria şi îl întrebă destul de grosolan pe Ben-Omar pe ce motiv şi-a permis să-l cheme la biroul lui.

Ben-Omar, care îl ştia în stare de orice pe sălbaticul lui client, chiar de a-l strânge de gât într-o clipită, îl primi cu slugărnicie. Îşi ceru iertare că l-a deranjat şi-i spuse cu un glas mieros:

Dar, nu-i aşa că m-am adresat singurului moştenitor al lui Kamylk-Paşa? …

Într-adevăr, singurul moştenitor, exclamă Sauk, fiindcă sunt fiul lui Murad care îi era văr.

Sunteţi sigur că nu mai există nici o altă rudă cu drepturi la succesiune în afară de dumneavoastră?

Niciuna. Kamylk-Paşa nu are alt moştenitor decât pe mine. Numai că, unde este moştenirea? …

Iat-o… la dispoziţia excelenţei-voastre!

Sauk luă plicul pecetluit pe care i-l întindea notarul.

Ce cuprinde plicul ăsta? … întrebă el.

Testamentul lui Kamylk-Paşa.

Şi cum a ajuns în mâinile tale?

L-a făcut să-mi parvină la câţiva ani după ce a fost închis în fortăreaţa din Cairo.

Cam pe când?

Acum douăzeci de ani.

Douăzeci de ani! exclamă Sauk. Şi el a murit încă de acum zece ani… şi tu ai aşteptat…

Citiţi, excelenţă!

Sauk citi menţiunea juridică de pe plic, care spunea că testamentul nu va putea fi deschis decât la zece ani după decesul testatorului.

Kamylk-Paşa a murit în 1852, spuse notarul, suntem în 1862 şi de aceea am invitat-o pe excelenţa-voastră…

Blestemat formalist! strigă Sauk. De zece ani aş fi putut să iau în stăpânire moştenirea…

Dacă dumneavoastră sunteţi cel pe care Kamylk-Paşa l-a lăsat moştenitorul său… adăugă notarul.

Dacă sunt eu? … Şi cine ar putea fi oare? … Tare aş vrea să ştiu…

Şi când voia să rupă peceţile plicului, Ben-Omar îl opri spunând:

În interesul dumneavoastră, excelenţă, este mai bine ca lucrurile să se petreacă legal, în prezenţa martorilor…

Şi deschizând uşa, Ben-Omar îi prezentă doi negustori din cartier pe care îi rugase să-l asiste în această împrejurare. După ce cei doi notabili putură să constate că plicul era intact, fu deschis. Conţinutul său era următorul:

Numesc ca executor testamentar al meu pe Ben-Omar, notardin Alexandria, căruia îi va reveni un procent de unu la sută din averea mea formată din aur, diamante, pietre preţioase, a cărorvaloare poate fi apreciată la o sută milioane de franci. În luna septembrie 1831, cele trei butoiaşe conţinând această comoară au fost ascunse într-o groapă săpată la capătul de sud al unei anumite insuliţe. Poziţia geografică a insuliţei va fi uşor de găsit, combinând longitudinea de cincizeci şi patru de grade şi cincizeci şi şapte de minute la est de meridianul Parisului, cu latitudinea trimisă în secret, în 1842, lui Thomas Antiferdin Saint-Malo, Franţa. Ben-Omar va trebui să ducă personal această longitudine numitului Thomas Antifer, sau, în caz că acesta ar fi murit, să i-o aducă la cunoştinţă moştenitorului lui cel mai apropiat. În afară de aceasta, Ben-Omar mai are obligaţia de a-l însoţi pe numitul moştenitor în timpul cercetărilor care vor duce la descoperirea comorii, ce se află la baza unei stânci marcată cu dublul K al numelui meu. Deci, excluzând pe nevrednicul meu văr Murad, şi pe fiul său, nu mai puţin nevrednicul Sauk, Ben-Omar va face toate demersurile pentru a se pune în legătură cu Thomas Antifer sau moştenitorii săi direcţi, conformându-se indicaţiilor formale ce se vor primi ulterior, în cursul mai sus menţionatelor cercetări.

Aceasta este voinţa mea şi vreau ca ea să fie respectată întocmai, atât în toate clauzele cât şi în toate urmările sale…

KAMYLK-PAŞA.

Inutil să insistăm asupra primirii pe care Sauk o făcu acestui ciudat testament şi asupra plăcutei surprize încercată de Ben-Omar în legătură cu comisionul de unu la sută, adică un milion, ce trebuia să-i revină după scoaterea la lumină a moştenirii. Trebuia însă să fie găsită comoara, şi comoara nu putea fi găsită decât calculând poziţia insuliţei pe care era îngropată, prin combinarea longitudinii indicată în testament cu latitudinea ale cărei cifre le cunoştea numai Thomas Antifer. Pe scurt, planul lui Sauk fu repede înjghebat şi, sub groaznice ameninţări, Ben-Omar fu silit să devină complicele său. În urma cercetărilor, aflară că Thomas Antifer murise în 1854, lăsând un singur fiu. Era vorba să se ducă să-l întâlnească pe acest fiu, Pierre-Servan-Malo, să-l manevreze cu pricepere cu scopul de a-i smulge secretul acestei latitudini trimise tatălui său şi să se ducă să ia în stăpânire uriaşa moştenire din care Ben-Omar şi-ar fi reţinut comisionul. Este ceea ce au şi făcut Sauk şi notarul, fără să piardă o zi. După ce au părăsit Alexandria, au debarcat la Marsilia, au luat expresul de Paris, apoi trenul spre Bretania şi au ajuns chiar în acea dimineaţă la Saint-Malo.

Nici Sauk, nici Ben-Omar nu se îndoiau că au să obţină de la maluin scrisoarea a cărei valoare poate că el nu o cunoştea şi care cuprindea preţioasa latitudine – chiar dacă, la nevoie, ar fi trebuit să o cumpere.

Ştim însă cum dăduse greş încercarea.

Şi nu este de mirare că excelenţa-sa îşi ieşise din fire şi că, în izbucnirile sale violente, tot atât de cumplite pe cât de neîndreptăţite, încerca să-l facă pe Ben-Omar răspunzător de acest eşec.

Acesta era deci motivul scenei viforoase din camera de hotel, care din fericire nu răzbătea prin pereţi şi din care nefericitul de notar nu credea că va mai scăpa cu viaţă…

Da, repeta Sauk, numai prostia ta este de vină că n-am reuşit! N-ai ştiut cum să procedezi! … Te-ai lăsat păcălit, tu, un notar, de un matelot prăpădit! Dar ţine minte ce ţi-am spus… Vai de tine dacă nu pun mâna pe milioanele lui Kamylk-Paşa! …

Vă jur, excelenţă…

Şi eu îţi jur că, dacă nu-mi ajung scopul, o să-mi plăteşti! … Şi încă scump! …

Şi Ben-Omar nu se îndoia că Sauk este omul care ştie să-şi ţină jurămintele!

Credeţi poate, excelenţă, spuse el atunci, încercând să-l îmblânzească pe Sauk, că acest marinar nu este decât un biet pârlit, unul din acei mizeri felahi, uşor de speriat sau de înşelat? …

Puţin îmi pasă!

Nu! … Este un om violent, teribil… care nu vrea să ştie de nimic…

Ar fi putut să adauge: „un om în felul dumneavoastră”, dar se stăpâni să-şi completeze astfel spusele, şi nu întâmplător.

Cred, deci, reluă el, că va trebui să ne resemnăm… Abia îndrăzni să-şi sfârşească gândul.

Să ne resemnăm! strigă Sauk izbind cu pumnul în masa care făcu să se cutremure lampa, al cărei abajur se sparse… Să ne resemnăm să pierdem o sută de milioane?

Nu… nu… excelenţă, se grăbi să răspundă Ben-Omar. Să ne resemnăm… în a-i face acestui breton… cunoscută longitudinea pe care testamentul îmi ordonă să i-o…

Pentru ca el să profite, imbecilule, şi să se ducă să dezgroape milioanele!

La drept vorbind, furia este un rău sfătuitor. Sauk, căruia nu-i lipsea nici inteligenţa, nici viclenia, sfârşi prin a înţelege acest lucru. Se calmă atât cât îi stătea în putinţă şi reflectă la propunerea, foarte judicioasă dealtfel, pe care tocmai o rostise Ben-Omar.

Era sigur că, ţinând seama de caracterul maluinului, nu avea să scoată de la el nimic prin viclenie şi că trebuia lucrat mai abil.

Iată, aşadar, planul hotărât între excelenţa-sa şi prea-umilul său servitor, care, vrând-nevrând, trebuia să-i fie complice: să se ducă din nou, a doua zi dimineaţa, la jupân Antifer, să-i comunice longitudinea insuliţei, aşa cum era menţionată în testament, să afle în acelaşi timp care era latitudinea. Apoi, cu aceste două date obţinute, Sauk va încerca să o ia înaintea legatarului, în aşa fel încât să pună mâna pe moştenire. Dacă aceasta nu va fi cu putinţă, atunci va găsi mijlocul de a-l însoţi pe jupân Antifer în timpul căutărilor sale, pentru a încerca să-şi însuşească comoara.

Dacă – şi totul era cu putinţă – insuliţa s-ar fi aflat în nişte ţinuturi îndepărtate, planul putea să aibă şanse de reuşită şi afacerea putea să se termine în profitul lui Sauk.

Şi, când se hotărî definitiv asupra acestei soluţii, Sauk adăugă:

Mă bizui pe tine, Ben-Omar, şi te sfătuiesc să fii cinstit, altfel…

Excelenţă, puteţi fi sigur… Dar îmi făgăduiţi că îmi voi încasa comisionul? …

Da… fiindcă, conform testamentului, acest comision ţi se cuvine… cu condiţia precisă că nu-l vei pierde din ochi nici o clipă pe domnul Antifer în timpul călătoriei sale.

Nu-l voi pierde!

Nici eu… Te însoţesc!

Dar în ce calitate… sub ce nume?

În calitate de prim-secretar al notarului Ben-Omar şi sub numele de Nazim!

Dumneavoastră?! …

Şi acest „dumneavoastră”, aruncat cu un glas desperat, arăta limpede toate pacostele şi sudălmile pe care nefericitul Ben-Omar le întrevedea în viitor!