Capitolul VIII. Unde asistăm la executarea unui quator7 fără muzică, în care Gildas Tregomain consimte să-şi cânte partitura.
Când ajunse în faţa porţii, jupân Antifer o deschise, intră în curte, apoi în sufragerie, se aşeză la un colţ al şemineului şi-şi încălzi picioarele fără să scoată o vorbă.
Enogate şi Juhel stăteau de vorbă lângă fereastră; el nici nu-i băgă în seamă.
Nanon, în bucătărie, pregătea cina şi el nici nu o întrebă, cum obişnuia, de zeci de ori, dacă „o să fie în curând gata?”
Pierre-Servan-Malo era, evident, dus pe gânduri. Fără îndoială, nu avea chef să le povestească surorii, nepotului şi nepoatei ce se alesese din întâlnirea lui cu Ben-Omar, notarul lui Kamylk-Paşa.
În timpul mesei, jupân Antifer, atât de vorbăreţ de obicei, rămase tăcut. Uitând chiar să se servească de câte două ori din fiecare fel de mâncare, se mulţumi să înghită una după alta câteva duzini de stridii, pe care le scotea din carapacea verzuie cu ajutorul unui ac lung cu gămălie de aramă.
Juhel îi adresă cuvântul de câteva ori; nu răspunse.
Enogate îl întrebă ce are; păru că nu aude.
Stai, frate, ce-i cu tine? … îl întrebă Nanon când se ridică de la masă, pregătindu-se să se ducă în odaia lui.
Îmi creşte o măsea de minte! răspunse el.
Şi fiecare se gândi, în sinea lui, că nu era prea devreme, dacă totuşi acest lucru îl putea face mai înţelept măcar la bătrâneţe.
Apoi, fără ca să-şi mai aprindă pipa pe care seara şi dimineaţa o fuma cu plăcere pe metereze, urcă scara fără să spună noapte bună nimănui.
Unchiul este cam dus pe gânduri, observă Enogate.
O fi intervenit ceva nou? murmură Nanon pe când strângea masa.
Poate că ar trebui să ne ducem să-l căutăm pe domnul Tregomain, replică Juhel.
Adevărul este că jupân Antifer era mai chinuit, mai frământat, mai măcinat de nelinişte ca oricând, de când aştepta pe mult-doritul mesager. Nu fusese el oare lipsit de prezenţă de spirit, de supleţe în întrevederea sa cu Ben-Omar? Procedase bine arătându-se atât de categoric, de neînduplecat faţă de acel individ, în loc de a-l îmbuna, de a discuta asupra principalelor puncte ale afacerii, de a cădea de acord? A fost oare nimerit din partea lui să îl facă pungaş, ticălos, crocodil şi cum îi venise la gură? Nu ar fi fost mai bine să nu se arate atât de interesat de moştenire, ci să se fi târguit, la nevoie să fi tărăgănat, să pară dispus a da această scrisoare ca şi când nu ar fi cunoscut importanţa ei şi să nu ceară, într-o clipă de furie, cincizeci de milioane? Desigur, valora atâta, nu era nici o îndoială! Ar fi fost însă mai înţelept să procedeze cu mai multă îndemânare. Şi dacă notarul, atât de bruftuluit, ar fi refuzat să se mai expună încă o dată unei asemenea primiri? Dacă îşi făcea bagajele, dacă pleca din Saint-Malo, dacă se întorcea la Alexandria, ce ar mai fi atunci de făcut? Jupân Antifer avea să fugă după longitudinea lui până în Egipt? …
Aşa că, la culcare, îşi administră câţiva pumni binemeritaţi. Nu închise ochii toată noaptea. A doua zi luă hotărârea să-şi schimbe tactica, să dea fuga pe urmele lui Ben-Omar, să-l facă să uite printr-o vorbă bună brutalitatea din ajun, să încerce o învoială, făcând unele mici concesii…
Dar cum se gândea la toate astea, pe când se îmbrăca, către orele opt dimineaţa, iată că luntraşul împinse binişor uşa odăii.
Nanon trimisese să-l caute şi el, drăguţul, venise pregătit să primească loviturile vecinului său.
Ce te-aduce, patroane? …
Valul, prietene, răspunse Gildas Tregomain, cu speranţa că această expresie marinărească îl va face să zâmbească pe interlocutorul său.
Valul? … răspunse acesta aspru. Ei bine, pe mine o să mă ducă refluxul.
Te pregăteşti să ieşi? …
Da, cu sau fără voia, ta, luntraşule.
Unde te duci?
Unde-mi place.
Bineînţeles că nu în altă parte… Şi nu vrei să-mi spui şi mie ce ai de făcut? …
Vreau să încerc să dreg o prostie…
Vezi să nu faci una şi mai mare! … Acest răspuns, cu toate că fusese formulat numaiaşa, în general, nu înseamnă că nu îl nelinişti pe jupân Antifer. Se hotărî deci să-i împărtăşească prietenului cele întâmplate. Aşa că, făcându-şi în continuare toaleta, îi povesti întâlnirea sa cu Ben-Omar, încercarea lui Ben-Omar de a-i smulge latitudinea şi oferta sa de a-i vinde scrisoarea lui Kamylk-Paşa pentru cincizeci de milioane.
Şi el trebuie că s-a tocmit, îi răspunse Gildas Tregomain.
Nici nu a avut timp, fiindcă eu i-am întors imediat spatele – aici am greşit eu! …
Aşa cred şi eu. Deci, acest notar a venit special la Saint-Malo ca să pună mâna pe scrisoare? …
Absolut special, în loc să-şi facă datoria de a-mi comunica cele ce trebuia să-mi comunice. Acest Ben-Omar este mesagerul anunţat de Kamylk-Paşa şi aşteptat de douăzeci de ani…
Aha! Este deci serioasă treaba asta? nu se putu împiedica să spună Gildas Tregomain.
Această remarcă îi atrase din partea jupânului Antifer o privire atât de crâncenă şi Pierre-Servan-Malo îi aruncă un epitet atât de dispreţuitor, încât celălalt îşi plecă ochii şi, împreunându-şi mâinile pe vasta rotunjime a pântecului, începu să-şi învârtească degetele mari. Într-o clipă, jupân Antifer termină cu îmbrăcatul, îşi luă pălăria când, se deschise din nou uşa odăii. Apăru Nanon.
Ce s-a mai întâmplat? … o întrebă fratele său.
E jos un străin… vrea să-ţi vorbească!
Cum îl cheamă? …
Poftim!
Şi Nanon îi întinse o carte de vizită pe care erau tipărite aceste cuvinte: Ben-Omar, notar din Alexandria.
El e! strigă jupân Antifer.
Cine? întrebă Gildas Tregomain.
Omar, despre care vorbeam… Ah, e mai bine aşa! Dacă s-a întors, este semn bun! Spune-i să urce, Nanon.
Dar nu este singur…
Nu este singur? exclamă jupân Antifer. Cine o fi cu el?
Un bărbat mai tânăr… pe care nu-l cunosc… şi care de asemenea pare a fi străin…
Aşa! Sunt doi? … Ei bine, vom fi şi noi doi pentru a-i primi… Rămâi cu mine, luntraşule!
Cum? … Vrei? …
Un gest poruncitor îl ţintui locului pe vrednicul vecin. Alt gest îi arătă lui Nanon că oaspeţii pot să urce.
Peste un minut aceştia erau poftiţi în camera a cărei uşă fu închisă cu grijă.
Dacă secretele care aveau să fie dezvăluite ar fi ajuns la urechile cuiva, înseamnă că ele vor fi trecut prin gaura cheii.
Ah, dumneavoastră sunteţi, domnule Ben-Omar? spuse jupân Antifer pe un ton degajat şi trufaş, pe care desigur că nu l-ar fi folosit dacă el ar fi făcut primul pas, ducându-se la hotelul Union.
Chiar eu, domnule Antifer.
Şi persoana care vă însoţeşte? …
Este primul meu secretar.
Jupân Antifer şi Sauk, care fu prezentat sub numele de Nazim, schimbară o privire destul de indiferentă.
Secretarul dumneavoastră ştie despre ce este vorba? … întrebă maluinul.
Da, ştie, şi nu mă pot lipsi de ajutorul lui în această chestiune.
Fie, domnule Ben-Omar. Vreţi să-mi spuneţi cu ce prilej am cinstea să vă văd la mine?
O nouă întrevedere pe care aş vrea să o am cu dumneavoastră, domnule Antifer… cu dumneavoastră singur, adăugă el aruncând o privire piezişă lui Gildas Tregomain, ale cărui degete mari se răsuceau de zor în rotirea lor nevinovată.
Gildas Tregomain, prietenul meu, răspunse jupân Antifer, fostul căpitan al barcazului Fermecătoarea Amelie, care de asemenea ştie despre ce este vorba şi a cărui prezenţă este tot atât de necesară ca şi aceea a secretarului dumneavoastră, Nazim…
De o parte era Sauk, de cealaltă Tregomain. Ben-Omar nu avea ce să mai zică.
Cele patru personaje se aşezară de îndată în jurul mesei pe care notarul îşi puse gentuţa.
Apoi, în odaie se lăsă un fel de tăcere, în aşteptarea ca unul sau altul să îndrăznească să înceapă.
În cele din urmă, jupân Antifer fu cel care rupse tăcerea adresându-se lui Ben-Omar:
Presupun că secretarul dumneavoastră vorbeşte franţuzeşte?
Nu, răspunse notarul.
Înţelege, măcar…
Deloc.
Asupra acestui lucru Sauk şi Ben-Omar se înţeleseseră dinainte, în speranţa că, neavând a se teme că este înţeles de falsul Nazim, jupân Antifer o să lase să-i scape, poate, unele cuvinte de pe urma cărora s-ar fi putut trage folos.
Şi acum, daţi-i drumul, domnule Ben-Omar, spuse ca în treacăt jupân Antifer. Doriţi să reluăm discuţia de acolo de unde am întrerupt-o ieri?
Fără îndoială.
Atunci, îmi aduceţi cele cincizeci de milioane…
Să fim serioşi, domnule…
Da, să fim serioşi, domnule Ben-Omar. Prietenul meu Tregomain nu este dintre acei oameni care sunt dispuşi să-şi piardă timpul cu glume fără rost. Nu-i aşa, Tregomain?
Niciodată luntraşul nu a avut o ţinută mai impunătoare, o înfăţişare mai gravă, şi când îşi înfăşură apendicele nazal în faldurile drapelului – vrem să spunem ale batistei sale – niciodată nu scosese sunete mai magistrale.
Domnule Ben-Omar, reluă jupân Antifer, silindu-se să vorbească nepăsător, aşa cum buzele lui nu prea erau învăţate să vorbească, mi-e teamă că între noi doi este o neînţelegere… Trebuie să o risipim, fiindcă altfel nu vom ajunge la nimic bun. Dumneata ştii cine sunt eu, eu ştiu cine eşti dumneata…
Un notar…
Un notar care este în acelaşi timp un trimis al defunctului Kamylk-Paşa şi a cărui sosire familia mea o aşteaptă de douăzeci de ani.
Iartă-mă, domnule Antifer, dar, chiar dacă este aşa, nu-mi era îngăduit să vin mai devreme…
Şi pentru ce? …
Fiindcă numai de cincisprezece zile ştiu, deschizând testamentul, în ce condiţii a primit tatăl dumitale această scrisoare.
Ah! Scrisoarea cu dublul K? … Ne întoarcem iar la ea, domnule Ben-Omar?
Da, şi singurul meu gând, venind la Saint-Malo, era să iau legătura…
Va să zică ai făcut această călătorie numai în acest scop?
Numai.
În timpul acestui schimb de întrebări şi răspunsuri, Sauk rămânea nepăsător, având aerul că nu înţelege nici o iotă din cele ce se vorbeau. Îşi juca rolul atât de firesc încât Gildas Tregomain, care îl privea pe furiş, nu putu să surprindă nimic care să-i dea de bănuit.
Haide, domnule Ben-Omar, reluă Pierre-Servan-Malo, eu am pentru dumneata cel mai adânc respect şi ştii că nu mi-aş îngădui să-ţi adresez vreun cuvânt urât…
Şi afirma acest lucru cu o uimitoare îndrăzneală, el care în ajun îl făcuse pungaş, mumie, crocodil etc…
În acelaşi timp, adăugă el, nu mă pot opri să nu-ţi atrag atenţia că ai minţit…
Domnule! …
Da… că ai minţit ca un cambuzier, afirmând că aifăcut atâta drum numai ca să cunoşti conţinutul scrisorii mele!
Pot să jur! făcu notarul ridicând mâna.
Jos cleştele, bătrâne Omar8, strigă jupân Antifer, care începea să se înfierbânte din nou, în ciuda frumoaselor sale hotărâri. Ştiu foarte bine de ce ai venit…
Crede-mă…
Şi din partea cui vii…
Nimeni, vă asigur…
Ba da, din partea răposatului Kamylk-Paşa…
Dar a murit de zece ani!
Nu interesează! Pentru îndeplinirea ultimelor sale dorinţe eşti astăzi aici, la Pierre-Servan-Malo, fiul lui Thomas Antifer, căruia ai sarcina nu să-i ceri scrisoarea despre care este vorba, ci să-i comunici anumite cifre…
Cifre?
Da… cifrele unei longitudini de care am nevoie pentru a completa latitudinea pe care Kamylk-Paşa i-a trimis-o acum douăzeci de ani omului de omenie care a fost tatăl meu!
Frumos răspuns! spuse calm Gildas Tregomain, scuturându-şi batista ca şi când ar fi trimis un semn semafoarelor de pe coastă.
În acest timp, aşa-zisul secretar continua să pară cu totul nepăsător, deşi acum nu se mai îndoia că jupân Antifer cunoaşte toată situaţia.
Dumneata, domnule Ben-Omar ai vrut să inversezi rolurile, încercând să-mi furi latitudinea…
Să fur?
Da! … Să furi! Şi probabil pentru a trage nişte foloase la care numai eu am dreptul!
Domnule Antifer, răspunse Ben-Omar pierzându-şi cumpătul, credeţi-mă, îndată ce mi-aţi fi dat scrisoarea… v-aş fi dat cifrele…
Recunoşti deci că le ai? …
Notarul era strâns cu uşa. Oricât de priceput ar fi fost să iasă din încurcătură, simţi că adversarul îl are la mână şi că cel mai bun lucru ar fi să se supună, aşa cum fusese convenit în ajun între el şi Sauk. Aşa că, atunci când jupân Antifer îi spuse:
Haide, domnule Ben-Omar, dă cărţile pe faţă! Destul cu ocolişul, mai bine spune adevărul!
Fie! răspunse el.
Îşi deschise geanta şi scoase din ea o foaie de pergament brăzdată de rândurile unui scris mare.
Era testamentul lui Kamylk-Paşa, redactat, precum se ştie, în limba franceză şi de care jupân Antifer luă pe loc cunoştinţă. După ce îl citi în întregime cu glas tare, în aşa fel încât Gildas Tregomain să nu piardă nici un cuvânt din cele ce erau cuprinse în testament, îşi trase din buzunar carnetul pentru a-şi nota cifrele indicând longitudinea insuliţei – cele patru cifre pentru care şi-ar fi dat degetele de la mâna dreaptă, câte unul pentru fiecare din ele. Apoi, ca şi când ar fi fost pe corabia sa, încercând să-şi calculeze poziţia, strigă:
Atenţie, luntraşule!
Atenţie! repetă Gildas Tregomain, care de asemenea îşi scosese din adâncimile jachetei sale un carnet.
Prinde-o! …
Şi este cazul să spunem că această preţioasă longitudine – 54°57 la est de meridianul Parisului – a fost prinsă cu cea mai mare grijă.
Pergamentul se întoarse apoi din nou la notar care-l aşeză în despărţiturile gentuţei, care gentuţă trecu apoi sub braţul falsului secretar Nazim, tot atât de nepăsător ca şi un bătrân evreu de pe timpul lui Abraham, care s-ar fi trezit în mijlocul Academiei Franceze.
Între timp, întrevederea ajungea la punctul care-i interesa pe Sauk şi Ben-Omar. Jupân Antifer cunoştea meridianul şi paralela insuliţei; nu-i mai rămânea decât să întretaie pe hartă aceste două linii, pentru a-i găsi poziţia la punctul de întâlnire. Era chiar foarte grăbit să treacă la această operaţie. Şi când se ridică în picioare, atât jumătatea de salut pe care o făcu cât şi gestul schiţat arătau limpede spre scară. Era evident că Sauk şi Ben-Omar erau invitaţi să se retragă.
Luntraşul urmărea aceste manevre cu o privire atentă şi surâzătoare. Cu toate acestea, nici notarul, nici Nazim nu păreau dispuşi să se ridice. Că gazda lor îi dădea afară, asta era evident. Dar ei sau nu o înţeleseseră, sau nu voiau să o înţeleagă. Ben-Omar, destul de încurcat, simţea că privirea lui Sauk îi ordona – hotărât – să pună o ultimă întrebare. N-avu încotro şi spuse:
Acum, după ce mi-am îndeplinit misiunea încredinţată de testamentul lui Kamylk-Paşa…
Nu ne mai rămâne decât să ne luăm, politicos, rămas bun unii de la alţii, răspunse Pierre-Servan-Malo, şi primul tren fiind la orele zece şi treizeci şi şapte…
Cu începere de ieri, zece douăzeci şi trei, rectifică Gildas Tregomain.
Într-adevăr, zece douăzeci şi trei şi nu vreau să vă fac, scumpe domn Ben-Omar, pe dumneata ca şi pe secretarul dumitale Nazim, să pierdeţi acest expres…
Piciorul lui Sauk începu să bată pe podea un tact grăbit în măsura doua a patra şi, cum se uita şi la ceas, s-ar fi putut crede că-l îngrijorează plecarea…
Dacă aveţi de predat bagaje, continuă jupân Antifer, este chiar timpul…
Cu atât mai mult, adăugă luntraşul, cu cât în gara asta lucrurile merg mai încet.
Ben-Omar se hotărî atunci să vorbească din nou şi, ridicându-se pe jumătate, spuse coborând ochii:
Să am iertare, dar mi se pare că nu ne-am spus totul…
Dimpotrivă, domnule Ben-Omar, în ceea ce mă priveşte, nu mai am a vă cere nimic.
Îmi rămâne, cu toate acestea, să vă spun o chestiune, domnule Antifer…
M-aş mira, domnule Ben-Omar, dar, în sfârşit, dacă asta este părerea dumitale, să auzim…
V-am comunicat cifrele longitudinii menţionate în testament…
Da, fireşte, iar prietenul meu Tregomain şi cu mine le-am înscris fiecare în carneţelul său.
Acum urmează să mi le faceţi cunoscute pe acelea care sunt menţionate în scrisoarea…
În scrisoarea adresată tatălui meu? …
Chiar aşa.
Iartă-mă, domnule Ben-Omar! răspunse jupân Antifer încruntând sprâncenele. Aveai sau nu dumneata sarcina să-mi aduci longitudinea de care vorbeam? …
Da, şi această sarcină mi-am îndeplinit-o…
Cu tot atâta zel cât şi bunăvoinţă, trebuie să recunosc. Dar, în ceea ce mă priveşte, nu am văzut nicăieri, nici în testament, nici în scrisoare, că eu trebuie să comunic cuiva cifrele latitudinii care a fost trimisă tatălui meu!
Cu toate acestea…
Cu toate acestea, dacă ai vreo indicaţie în acestsens, o vom putea discuta…
Mi se pare… replică notarul, că între oameni care se stimează…
Greşit ţi se pare, domnule Ben-Omar. Stima nu are nimic de a face cu cele ce discutăm noi, presupunând că am avea-o unul pentru altul…
Se vedea bine la jupân Antifer că enervarea, care începea să ia locul nerăbdării, nu avea să întârzie să se manifeste. Aşa că, dornic de a evita o izbucnire, Gildas Tregomain se duse să le deschidă uşa pentru a le grăbi celor doi plecarea. Sauk nu se mişcase. Dealtfel, nu el trebuia – în dubla lui calitate de secretar şi străin – să facă prima mişcare, atâta timp cât patronul său nu iar fi făcut semn.
Ben-Omar se ridică de pe scaun, îşi frecă fruntea, îşi îndreptă ochelarii pe nas şi, cu tonul unui om ce se resemnează în faţa inevitabilului, spuse:
Iertaţi-mă, domnule Antifer, sunteţi într-adevărhotărât să nu-mi încredinţaţi…
Cu atât mai hotărât, domnule Ben-Omar, cu cât scrisoarea lui Kamylk-Paşa impunea tatălui meu, în privinţa aceasta, un secret absolut şi, la rândul său, tatăl meu mi-a impus acelaşi secret.
Ei bine, domnule Antifer, continuă atunci Ben-Omar, îmi permiteţi să vă dau un sfat?
Care?
Acela de a nu da curs acestei afaceri.
Şi pentru ce?
Fiindcă s-ar putea să întâlniţi în drumul dumneavoastră persoane în stare să vă facă să regretaţi…
Adică cine? …
Sauk, chiar fiul vărului lui Kamylk-Paşa, dezmoştenit în favoarea dumneavoastră şi care nu e deloc omul…
Nu cumva îl cunoaşteţi dumneavoastră pe acest fiu? …
Nu… răspunse notarul, dar ştiu că este un adversar de temut…
Ei bine, dacă îl întâlniţi vreodată pe acest Sauk, spuneţi-i din partea mea că nu-mi pasă de el şi nici de toţi Sauk-ii Egiptului!
Nazim nici nu clipi. Apoi Pierre-Servan-Malo înainta pe palier strigând:
Nanon!
Notarul se îndreptă către uşă şi de data aceasta Sauk, care din nebăgare de seamă răsturnase un scaun, îl urmă nu fără o furioasă dorinţă de a-i da un brânci să se ducă de-a rostogolul pe scară.
Dar când să treacă pragul, iată că Ben-Omar se mai opri o dată şi adresându-se jupânului Antifer pe care nu îndrăznea să-l privească în faţă, îi spuse:
Nu aţi uitat, domnule, una din clauzele testamentului lui Kamylk-Paşa? …
Care, domnule Ben-Omar?
Aceea care mă obligă să vă însoţesc până în clipa în care veţi lua în posesie moştenirea şi să fiu prezent atunci când vor fi dezgropate cele trei butoaie…
Ei bine, o să mă însoţeşti, domnule Ben-Omar.
Dar atunci va trebui să ştiu încotro o să vă duceţi…
O să ştii când vom fi ajuns.
Şi dacă este la capătul lumii? …
O să fie la capătul lumii!
Fie… Dar să nu uitaţi că nu mă pot lipsi de primul meu secretar…
O să fie aşa cum vei voi şi eu mă voi simţi la fel de onorat să călătoresc în tovărăşia lui ca şi într-a dumitale!
Apoi, aplecându-se peste balustrada scării, strigă: „Nanon!” pentru a doua oară, cu un glas poruncitor, vrând să arate prin asta că este la capătul răbdării.
Nanon se arătă de îndată.
Luminează calea acestor domni! spuse jupân Antifer.
Acum? Ziua în amiaza mare? răspunse Nanon.
Luminează, te rog!
Şi după o asemenea poftire de a o lua din loc, Sauk şi Ben-Omar părăsiră această casă atât de puţin primitoare, a cărei uşă se trânti cu putere în urma lor. Atunci pe jupân Antifer îl cuprinse una din acele bucurii nebuneşti de care rareori avusese parte în viaţă. Dar, în adevăr, dacă nici în această zi nu ar fi fost fericit, când ar fi mai avut vreodată prilejul să maifie?
Faimoasa lui longitudine, aşteptată cu atâta nerăbdare, o avea în sfârşit! Avea să poată preschimba în realitate ceea ce până atunci nu fusese pentru el decât un vis! Averea aceasta de necrezut era a lui, nu depindea decât de graba cu care se va duce să o caute pe insuliţa unde îl aştepta.
O sută de milioane… o sută de milioane! Repetael.
Adică o mie de sute de mii de franci, adăugă luntraşul.
În clipa aceea, nemaiputându-se stăpâni, jupân Antifer sări într-un picior, apoi pe celălalt, se lăsă pe vine, se ridică, se legănă din şolduri, se învârti ca un simplu giroscop, dar nu pe acelaşi plan, se porni în sfârşit pe unul din acele dansuri marinăreşti, pe care mateloţii de la prova le numesc în fel şi chip.
Apoi, târând în vârtejul ameţitor muntele de.om care era Gildas Tregomain, îl sili să se mişte cu o asemenea repeziciune, încât casa se zgudui până în temelii.
Şi domnul Antifer striga în gura mare, de făcea să se cutremure geamurile:
A mea e lon… Lon la; A mea e gi… Lon li!
A mea e gi… longitudinea mea.
