Capitolul XVI. Care dovedeşte că bogatul Kamylk-Paşa a ajuns într-adevăr, în călătoriile sale maritime, până în apele golfului Oman.

Era deci acolo, această insuliţă pe care, în gândul lui, jupân Antifer o preţuia ca valorând cel puţin o sută de milioane! Nu, el nu ar fi lăsat-o mai ieftin nici cu şaptezeci şi cinci de centime, chiar dacă fraţii Rothschild i-ar fi propus să i-o cumpere aşa cum se afla.

Dacă te luai după cum arăta, nu era decât un masiv golaş, sterp, fără vegetaţie, nelucrat, o îngrămădire de roci lunguiaţă, cu o circumferinţă de două mii cinci sute metri.

Marginile se profilau în crestături neregulate. Ici vârfuri ascuţite, colo golfuleţe prea puţin adânci. Totuşi, corabia îşi putu găsi adăpost într-unui din cele care se deschideau către apus, la adăpost de vânt. Aici apa era foarte limpede. Fundul lăsa să se vadă, la o adâncime de douăzeci de picioare, covorul lui presărat cu plante submarine. Când Berbera fu ancorată, unduirile valurilor ce se retrăgeau, după ce se izbiseră de ţărm, o legănau uşor.

Pentru notar era şi asta destul, era chiar prea mult pentru ca să mai vrea să rămână o clipă în plus la bord. După ce se târâse până la scară, se căţără pe punte, dar, ajuns la prova, tocmai când să sară pe mal, jupân Antifer îl apucă de umăr şi-l opri strigându-i:

Stai, domnule Ben-Omar! … Eu mai întâi, dacă nu-ţi este cu supărare!

Şi fie că îi plăcea sau nu, notarul fu nevoit să aştepte ca neînduplecatul maluin să-şi ia în primire insuliţa – ceea ce şi făcu, înfigându-şi cu putere în nisip tocurile cizmelor lui marinăreşti.

Abia atunci Ben-Omar se putu apropia – şi ce oftat de uşurare slobozi când simţi sub picior pământul solid! În curând li se alăturară şi Gildas Tregomain, Juhel şi Sauk.

În acest timp Selik şi cercetase dintr-o privire insuliţa. Se întreba ce puteau face acolo străinii aceia… Pentru ce o atât de lungă călătorie, pentru ce atâta cheltuială şi osteneală? … Doar ca să afle poziţia geografică a unor stânci? Asta nu se putea justifica prin nici un motiv plauzibil! …

Era de necrezut; doar, dacă nu cumva oamenii aceştia erau bolnavi la cap! Dar, dacă jupân Antifer da unele semne de nebunie, cu greu se putea crede că Juhel şi luntraşul nu erau în toate minţile! … Şi totuşi luau parte la această explorare! … Apoi cei doi egipteni amestecaţi şi ei într-o asemenea poveste…

Mai mult ca oricând Selik era îndreptăţit să suspecteze demersurile acestor străini şi se pregătea tocmai să-i urmeze pe insuliţă… Pierre-Servan-Malo îi făcu lui Juhel un semn şi acesta i se adresă lui Selik.

Nu-i nevoie să ne întovărăşeşti, îi spuse el. N-avem nevoie de interpret aici… Dealtfel, Ben-Omar vorbeşte franceza ca un francez…

Bine! se mulţumi să răspundă Selik.

Destul de dezamăgit, agentul nu voi totuşi să înceapă o discuţie. Era în slujba jupânului Antifer şi de vreme ce acesta îi dădea un ordin, nu-i rămânea decât să se supună. Aşa că se resemnă, gândindu-se că dacă la întoarcerea din explorare străinii ar fi adus vreun obiect la bordul vasului, putea să intervină cu oamenii lui.

Erau aproape orele trei şi jumătate după-amiază. Aveau tot timpul să ia în stăpânire cele trei butoiaşe, dacă le-ar fi găsit la locul indicat lucru de care maluinul jupân Antifer nu se îndoia.

S-au înţeles deci ca Berbera să rămână în golfuleţ. Totuşi, prin mijlocirea lui Selik, căpitanul îl informă pe Juhel că nu-şi va prelungi staţionarea mai mult de şase ore. Proviziile erau pe sfârşite. Trebuia neapărat să se folosească de acest vânt prielnic din răsărit pentru a ajunge la Sohar unde urmau să fie în zorii zilei. Jupân Antifer nu protestă. Câteva ore era un răstimp mai mult decât suficient pentru a-şi duce operaţia la bun sfârşit.

În fond, despre ce era vorba? Nici măcar să parcurgă întreaga insuliţă, dealtfel destul de mică, nici măcar de a o răscoli metru cu metru. Din scrisoare reieşea clar că locul în care fusese îngropată comoara se afla pe unul din punctele meridionale, la baza unei stânci care se putea recunoaşte după monograma cu dublul K. Târnăcopul ar fi scos repede la iveală cele trei butoiaşe pe care jupânului Antifer nu i-ar fi fost greu să le rostogolească până la corabie. Se înţelege că i-ar fi plăcut să facă totul fără martori, în afară de nelipsitul Ben-Omar a cărui prezenţă îi era impusă şi a secretarului acestuia, Nazim. Cum însă echipajul de pe Berbera nu avea nici un motiv să se intereseze de conţinutul acestor butoiaşe, numai întoarcerea la Mascat, în caravană, numai ea singură ar fi putut să işte unele greutăţi. Dar asta se va vedea mai târziu.

Jupân Antifer, Gildas Tregomain şi Juhel de o parte, Ben-Omar şi Nazim pe de alta începură să urce pantele insuliţei a căror înălţime mijlocie măsura o sută cincizeci de picioare deasupra nivelului mării. La apropierea lor câteva cârduri de raţe negre îşi luară zborul, scoţând ţipete de protest împotriva nepoftiţilor care le violau culcuşul. Şi, de fapt, se prea poate ca de la vizita lui Kamylk-Paşa nici un picior de fiinţă omenească să nu fi călcat pe insuliţă. Maluinul îşi ducea târnăcopul pe umăr, nu l-ar fi lăsat pentru nimic în lume altcuiva. Luntraşul luase hârleţul. Juhel se orienta cu o busolă în mână.

Notarului îi era greu să ţină pasul cu Sauk. Îi tremurau încă picioarele, deşi nu mai avea sub tălpi puntea vasului. Nu era de mirare însă că îşi regăsise mintea limpede şi uitase încercările prin care trecuse în timpul călătoriei, negândindu-se încă la cele ale reîntoarcerii. Se afla pe această insuliţă un loc ce întruchipa pentru el o sumă uriaşă, şi de nu ar fi fost decât pentru a-i câştiga tăcerea, Sauk nu va refuza să i-o plătească, dacă izbutea să pună mâna pe comoară.

Pământul era stâncos. Nu se mergea uşor pe el. Ca să ajungă în centru, trebuiră chiar să şi ocolească unele înălţimi greu de trecut. Când ajunse la punctul cel mai înalt, grupul zări corabia al cărei pavilion fâlfâia în bătaia vântului.

De acolo se vedea destul de clar întreg cuprinsul insuliţei. Ici şi colo apăreau vârfuri ascuţite, iar unul din acestea era cel cu milioanele. Nu încăpea nici o îndoială asupra acestui lucru fiindcă, potrivit testamentului, vârful cu pricina se profila către miazăzi.

Cu ajutorul busolei, Juhel îl recunoscu numaidecât. Era o limbă de pământ stearpă, uşor de observat, tivită de spuma albă lăsată de talazuri.

Şi, încă o dată, căpitanul se gândi cu amărăciune că bogăţiile îngropate sub aceste stânci aveau să ridice o stavilă de neînvins între logodnica lui şi el! Niciodată nu vor putea înfrânge încăpăţânarea unchiului său! Şi îl cuprinse o poftă – o poftă sălbatică, pe care şi-o stăpâni totuşi – de a-l duce pe un drum greşit…

Cât despre luntraş, el se simţea hărţuit de două simţăminte contrarii: teama că Juhel şi Enogate nu vor fi niciodată împreună şi teama ca prietenul său Antifer să nu-şi piardă minţile, dacă nu ar intra în stăpânirea moştenirii lui Kamylk-Paşa. Aşa că, cuprins de un fel de furie, izbi atât de puternic pământul cu hârleţul, încât în jurul lui zburară aşchii de piatră.

Ei… ei… tu de colo… luntraşule, ce te-a apucat? strigă jupân Antifer.

Nimic… nimic! răspunse Gildas Tregomain.

Caută, rogu-te, şi-ţi păstrează loviturile pentru unde trebuie!

O să am grijă, prietene!

Apoi, urmând direcţia către sud, coborâră cu toţii către creasta meridională de care îi mai despărţeau doar şase sute de paşi.

Jupân Antifer, Ben-Omar şi Sauk – acum în frunte – grăbeau pasul atraşi parcă de un magnet, acest magnet care este aurul şi care are o atât de mare putere asupra oamenilor. Gâfâiau. S-ar fi spus că adulmecau această comoară, că o aspirau, că o respirau, că un suflu de milioane le străbătea fiinţa, că ar fi căzut sufocaţi dacă acest suflu s-ar fi risipit!

În zece minute aveau să ajungă la limba de pământ a cărei extremitate foarte ascuţită se pierdea în mare. Sigur că, la bază, Kamylk-Paşa însemnase stânca cu un dublu K.

Ajuns acolo, jupân Antifer deveni atât de agitat încât simţi că leşină. Dacă Gildas Tregomain nu l-ar fi prins în braţe, s-ar fi prăbuşit grămadă, el nemaidând semne de viaţă decât prin tresăriri spasmodice.

Unchiule… unchiule! … strigă Juhel.

Prietene! strigă luntraşul.

Pe chipul lui Sauk apăru atunci o expresie asupra căreia nimeni nu se putea înşela. Părea să spună: „Să crape câinele ăsta de ghiaur şi eu voi fi din nou singurul moştenitor al lui Kamylk-Paşa!”

Trebuie să recunoaştem că privirea lui Ben-Omar părea să spună ceva cu totul contrariu:

Dacă acest om moare şi dacă numai el este cel care ştie locul precis unde se află comoara, comisionul meu s-a dus!

Accidentul nu a avut însă urmări supărătoare. Datorită energicelor frecţii administrate de luntraş, jupân Antifer îşi reveni. Şi-şi luă de jos târnăcopul care-i scăpase din mână. Apoi începu explorarea din vârful limbii de pământ. Acolo, abia schiţat, era un drum îngust, destul de înalt pentru ca marea agitată, chiar când băteau vânturile din sud-vest, să nu-l poată acoperi. Zadarnic ai fi căutat loc mai bun pentru a îngropa milioanele. De recunoscut locul nu era prea greu, doar dacă furtunile din golful Oman ar fi şters de mai bine de un sfert de veac, puţin câte puţin, monograma.

Ei bine, Pierre-Servan-Malo o să răscolească toată această creastă dacă o să fie nevoie. O să arunce în aer, una după alta, toate stâncile, chiar de ar trebui să-şi piardă săptămâni şi luni cu această treabă. O să trimită corabia la Sohar să se aprovizioneze. Nu, nu o să părăsească insuliţa atât timp cât nu o să-i smulgă bogăţiile al căror proprietar legitim era!

Cât despre Sauk, gândea şi el la fel şi „starea lor sufletească” se potrivea de minune, nu însă spre cea mai mare cinste a firii omeneşti!

Acum toţi lucrau, căutând, scormonind sub grămezile de alge, prin crăpăturile stâncilor pline de iarbă de mare. Jupân Antifer pipăia cu vârful târnăcopului său pietrele desprinse. Luntraşul le sfărâma cu lovituri de hârleţ. Ben-Omar se târa în patru labe, ca un crab în mijlocul pietrelor. Ceilalţi, Juhel şi Sauk, nu erau mai puţin ocupaţi. Nu se auzea nici un cuvânt. Lucrul se desfăşura în tăcere. Nici la o ceremonie funerară gurile nu ar fi fost mai pecetluite.

Dealtfel, nu era această insuliţă, pierdută pe întinsul golfului, un cimitir şi nu căutau cei ce lucrau un mormânt – un mormânt din care voiau să scoată milioanele egipteanului? …

După jumătate de oră nu găsiseră nimic. Cu toate acestea nu se descurajară. Că se aflau pe insuliţa lui Kamylk-Paşa, că butoiaşele erau îngropate pe partea ei meridională. În această privinţă nu era nici o îndoială.

Un soare arzător îşi revărsa razele de foc. Sudoarea le şiroia pe faţă. Niciunul însă nu voia să ştie de oboseală. Munceau toţi, cu acea înverşunare cu care furnicile îşi sapă furnicarul – toţi, chiar şi luntraşul, cuprinşi de demonul lăcomiei.

Lui Juhel dispreţul îi aducea uneori în gât un nod de greaţă.

În sfârşit un strigăt de bucurie – nu era oare mai mult un răcnet de fiară sălbatică? – izbucni deodată.

Jupân Antifer fusese cel care îl scosese. În picioare, cu capul descoperit, arătă o stâncă ce se înălţa ca un monument funerar.

Acolo… acolo! repeta el.

Şi niciunul dintre tovarăşii săi nu ar fi fost surprins dacă l-ar fi văzut prosternându-se în faţa acestei stânci, ca un credincios în faţa unei Madone. Mai curând i s-ar fi alăturat întru aceeaşi adoraţie…

Juhel şi luntraşul, Sauk şi Ben-Omar se apropiară de jupân Antifer care tocmai îngenunchease… Îngenuncheară alături de el.

Ce să fi fost oare pe această stâncă? …

Era ceea ce ochii puteau să vadă şi mâinile să pipăie… Era faimoasa monogramă a lui Kamylk-Paşa, era dublul K cu muchiile pe jumătate roase, dar uşor de desluşit încă.

Acolo… acolo! repeta jupân Antifer.

Şi arăta, la temelia stâncii, locul în care trebuia săpat, locul în care comoara, ascunsă de treizeci şi doi de ani, dormea în lăcaşul ei de piatră.

Târnăcopul izbi cu putere şi din stâncă zburară ţăndări. Apoi hârleţul lui Gildas Tregomain dădu la o parte aceste sfărâmături care erau amestecate cu bucăţi de beton. Gaura se lărgea, se adâncea. Piepturile gâfâiau, inimile băteau să se rupă în aşteptarea ultimei lovituri care avea să facă să ţâşnească din măruntaiele pământului un izvor de milioane…

Săpau, săpau mereu, şi butoiaşele nu apăreau. Asta însemna că fuseseră îngropate adânc de către Kamylk-Paşa. La urma urmei, nu greşise şi ce importanţă avea dacă trebuia puţin mai mult timp şi mai multă osteneală pentru a le dezgropa? …

Deodată se auzi un sunet de metal. Era limpede că târnăcopul lovise într-un obiect care zăngănea…

Jupân Antifer se aplecă spre groapă. Capul îi dispăru în gaura săpată, în timp ce mâinile răscoleau lacome…

Se ridică cu ochii injectaţi…

Ceea ce ţinea în mână era o cutie de metal având, cel mult, dimensiunile unui decimetru cub.

Îl priveau cu toţii, fără să-şi poată ascunde dezamăgirea. Şi cu siguranţă că Gildas Tregomain se făcu ecoul gândurilor tuturor când strigă:

Dacă în asta sunt o sută de milioane, dracu să mă…

Taci! urlă jupân Antifer.

Şi din nou scormoni în groapă, scoase ultimele ţăndări de stâncă, doar-doar o să dea de butoiaşe! …

Zadarnică trudă… Acolo nu mai era nimic. – nimic, decât cutia de fier pe capacul căreia se desprindea, în relief, dublul K al egipteanului! Jupân Antifer şi tovarăşii lui înduraseră deci în zadar atâtea osteneli? … Veniseră ei de atât de departe numai pentru a se lovi de aiurelile unui mistificator?

De fapt, lui Juhel i-ar fi venit să zâmbească, dacă nu l-ar fi înspăimântat chipul unchiului său, cu ochii de nebun, cu gura groaznic de schimonosită, şi sunetele nearticulate ce-i scăpau din gâtlej…

Gildas Tregomain a declarat mai târziu că în acea clipă se aşteptase să-l vadă căzând „mort pe loc”.

Deodată jupân Antifer se ridică, apucă târnăcopul, îl învârti şi într-un cumplit acces de furie, dintr-o lovitură puternică, sfărâmă cutia… Căzu din ea o hârtie.

Era un pergament îngălbenit de timp, pe care se înşirau câteva rânduri, scrise în limba franceză, care se mai puteau citi încă.

Jupân Antifer luă hârtia. Uitând că Ben-Omar şi Sauk l-ar putea auzi, că le-ar putea dezvălui un secret pe care ar fi avut interes să-l păstreze, începu să citească cu un glas tremurător primele rânduri care sunau aşa:

Acest document cuprinde longitudinea unei a doua insuliţe pe care Thomas Antifer, sau în lipsa lui moştenitorul direct, va trebui să o aducă la cunoştinţă bancheruluiZambuco, locuind la…

Jupân Antifer se opri şi cu o lovitură de pumn îşi închise nesocotita lui gură care era cât pe ce să spună mai mult decât trebuia.

Destul de stăpân pe sine, Sauk nu lăsă să se vadă nimic din dezamăgirea pe care o încerca. Numai câteva cuvinte în plus şi ar fi aflat care era longitudinea acestei a doua insuliţe, a cărei latitudine trebuia să o aibă numitul Zambuco şi, în acelaşi timp, în ce ţară anume locuia bancherul…

Cât despre notar, nu mai puţin dezamăgit, era acolo, cu buzele întredeschise, cu limba atârnându-i ca unui câine mort de sete, căruia i s-a luat blidul.

Dar, curând după fraza tăiată scurt de pumnul de care am vorbit Ben-Omar, care avea dreptul să cunoască intenţiile lui Kamylk-Paşa, se ridică şi spuse:

Ei bine… şi acest bancher Zambuco… unde locuieşte?

Acasă la el! răspunse jupân Antifer. Şi împăturind hârtia, şi-o îndesă în buzunarlăsându-l pe Ben-Omar să-şi ridice, desperat, braţele către cer.

Aşadar, comoara nu se afla pe această insuliţă din golful Oman!

Rostul călătoriei nu fusese altul decât să-l facă pe jupân Antifer să se pună în legătură cu un nou personaj, bancherul Zambuco! Să fi fost oare, acest al doilea personaj, un al doilea legatar pe care KamylkPaşa să fi vrut să-l recompenseze pentru servicii aduse altădată? … Avea el oare dreptul să împartă cu maluinul comoara lăsată acestuia? … S-ar fi părut că aşa era! Dar atunci se impunea o concluzie logică, adică, în loc de o sută de milioane, vor intra în buzunarul jupânului Antifer numai cincizeci de milioane!

Gândindu-se că încă vor fi destule pentru a nu schimba hotărârea unchiului său în privinţa căsătoriei sale cu scumpa sa Enogate, Juhel plecă fruntea…

Cât despre Gildas Tregomain, zâmbetul lui părea să spună că cincizeci de milioane sunt totuşi o sumă frumuşică atunci când îţi pică din senin.

Adevărul este că Juhel bănuise cele ce se petreceau în creierul jupânului Antifer, care va sfârşi prin a spune, când se va fi obişnuit cu gândul:

— Ei, nu o să piardă nimic Enogate dacă, în loc de un prinţ, se va căsători cu un duce şi Juhel, în loc de o prinţesă, va lua o ducesă!